Defecalizarea Institutului Cultural Român

Posted by Stefan Strajer On April - 27 - 2012

Defecalizarea Institutului Cultural Român

 

Autor: Ion Măldărescu

 

Privit la raze „X”, trupul poporului român abia dacă este o umbră; el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării:”

(Horia Roman Patapievici – Preşedintele Institutului Cultural Român)

Urmând tradiţia tatălui – zice-se, N.K.V.D.-ist şi GESTAPO-vist cu state de plată – neromânul, inamic declarat al românilor, a penetrat ani de zile o serie de structuri ale Statului Român. Actualul Preşedinte al României l-a uns, l-a re-uns şi l-a lipit cu super-glue de scaunul celui de-al doilea Minister de Externe al ţării, conferindu-i rang de Secretar de Stat cu salariu „neruşinat”. Fotoliul confortabil unde s-a cocoţat ca să-şi arunce veninul elitist, şi de unde tare n-ar vrea să se ridice, i-a permis să manevreze fonduri la care alte organizaţii nici n-au visat. Institutul Cultural Român (I.C.R.) Stockholm este laureat al premiului Bifrost, decernat de Organizaţia Nordică a Agenţilor Culturali Lesbian, Gay, Bisexual and Transgender (L.G.B.T.), pentru „contribuţii excepţionale la consolidarea relaţiei dintre comunitatea heterosexuală şi cea homosexuală”, pentru „încurajarea şi sprijinirea comunicării cu L.G.B.T. din România şi cea din Suedia, vizibile în mod special în proiectul său de colaborare cu Festivalul Moonbow. Cu acest prilej, menţionează Mediafax, I.C.R. Stockholm i-a avut ca invitaţi pe vicepreşedintele Accept România şi pe organizatorul Bucharest GayFest, prezenţi la o serie de evenimente din cadrul festivalului.” Ce legătură au atribuţiunile Institutului cu plimbarea, pe banii contribuabilului roman, a reprezentanţilor minorităţii homosexuale la Stockholm? Premiul acordat I.C.R. pentru „contribuţii excepţionale la consolidarea relaţiei dintre comunitatea heterosexuală şi cea homosexuală” pune I.C.R. într-o postură cu totul diferită de menirea sa. Rău a ajuns România, dacă „interfaţa” ei este reprezentată de homosexuali si lesbiene! Iată cum, Institutul Cultural Român, condus de Horia Roman Patapievici a găsit în sfârşit „cea mai potrivita cale” de promovare a valorile cultural-spirituale româneşti. Despre români, Institutul Cultural Român are alte păreri: cadavrul din debaraua lui HoRo(r)Pa, cum îl numeşte distinsa jurnalistă Maria Diana Popescu, a fost de multă vreme trecut pe lista neagră, la fel: Cioran, Ţuţea, Iorga, Eliade… În schimb, taraful ţigănesc „10 prăjini”, arvunit de I.C.R. şi de Ministerul de Externe a fost lăsat să se „dea în stambă” la Shang-Hai, cu prilejul deschiderii Pavilionului Românesc. Cu manele porno şi cu nădragii în vine, „hartiştii” au pus pe fugă vizitatorii oripilaţi de spectacolul grotesc. Scandalurile de la reprezentanţele I.C.R. din New York şi Berlin, cu falusuri patologice şi „poneiul profund” au ţinut, multă vreme, prima pagină a ziarelor din Occident. Ei, şi?

Timpul trece, leafa merge, iar I.C.R., încet, dar sigur, demolează tradiţia spirituală românească. „România Medievală” constituie un tablou deliberat deformat, comandat de duetul HoRo(r)Pa-Baconschi şi executat de un istoric-mercenar polonezo-elveţian şi încă ceva (de parcă în România nu se găseau oameni competenţi). Amintesc aici reacţia istoricului Emilia Corbu la inepţia numită „Istoria Medievală”, prezentându-vă şi răspunsul official primit  la sesizarea-protest. De parcă toate acestea nu ar fi fost suficiente, mintea supra-încălzită a unui miha-lustragiu-de-casă a fumegat ideea unui premiu pentru Întunecimea Culturii Române, nici mai mult, nici mai puţin decât un Doctor Honoris Causa, pentru „opera” scatologică privind România. Titlul a fost acordat de Universitatea de Vest din Timişoara, iar „felicitările, masa şi dansul” s-au consumat pe tarabele Humanitas de la Târgul de Carte Bookfest. Încercând să salveze onoarea culturii timişorene, numeroşi oameni de cultură şi ştiinţă, profesori universitari, scriitori şi jurnalişti din Timişoara, scandalizaţi de această mizerie tipic-abuzivă, au semnat un protest: Protest împotriva maculării memoriei Universităţii de Vest din Timişoara „Dezavuăm cu fermitate iniţiativa unui grup de activişti servili de a se acorda titlul de Doctor Honoris Causa lui Horia Roman Patapievici (17 martie 2012, la orele 12), în Aula Magna, iniţiativă ce se distinge şi prin ocolirea etapelor legale prevăzute de Carta Universităţii de Vest din Timişoara. Cu deplină convingere, protestăm contra acestei impietăţi, întrucât Aula Magna a U.V.T. a cunoscut emoţionante momente de gratitudine şi respect prin desfăşurarea ceremoniilor dedicate multor prestigioase personalităţi ştiinţifice, culturale, cu realizări excepţionale în diverse domenii, şirul glorios fiind deschis de marele savant Eugeniu Coşeriu, aceste figuri luminoase distingându-se prin puternic, deschis ataşament demonstrat prin fapte faţă de România, de valorile sale consacrate şi emergente. Decernarea celui mai preţios titlu de gratitudine aceluia care a publicat fraze precum „Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană”, „Eminescu este incorect politic”, „Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături”, „Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării”, „Românii nu pot alcătui un popor fiindcă valorează cât o turmă”… „un popor cu substanţă tarată. Oriunde te iţi, vezi feţe patibulare…” etc, etc. este inacceptabilă şi total inoportună, realitatea însăşi contrazicând premoniţiile cu iz de blasfemie publicate de H.R. Patapievici, recentele sale încercări de a drege busuiocul rămânând inconsistente şi perpetuu neconvingătoare. Personaj controversat inclusiv de rapoartele repetate ale Curţii de Conturi, HoRo(r)Pa îşi poate face un „titlu de glorie” numai din autoproclamarea sa ca anticomunist şi antisecurist (întreprindere deloc nouă în ultimii ani, însă contrazisă de fapte, de viaţa cotidiană), căruia i se pot imputa „realizări” precum anularea proiectului Anul culturii române în Italia, participarea la evenimente de înalt nivel cu tradiţii decenale ca Bienala de Arhitectură de la Veneţia şi la Salonul cărţii de la Torino fiind puse în primejdie de managementul defectuos al actualei conduceri a Institutului Cultural Român. [...] Despre ferventul „anticomunist” şi „antisecurist” aflat (încă) în fruntea Institutului Cultural Român, vom reveni inclusiv asupra multor iniţiative maligne ale sale, înfăptuite în ţară şi în afara fruntariilor, delimitându-ne fără pic de ezitare, solicitând justiţiei şi altor instituţii abilitate să se facă dreptate.” Semnează: Dr. Cristian Ardelean artist liric (Timişoara), Prof. univ. dr. Viorica Bălteanu (Timişoara) filolog, italienist, scriitor, Prof. univ. dr. Doina Benea (Timişoara) istoric, Ing. Titus Bojin (Timişoara), Dr. Cătălin Bungescu (Timişoara) medic, Scriitor Nina Ceranu (Timişoara), Nicoleta Colceiar artist liric (Timişoara), Adrian Vasile Cotuna artist liric (Arad), Prof. Alexandra Dogaru (Timişoara), Dr. ing. Lia Lucia Epure (Timişoara) jurnalist, Prof. univ. dr. Suzana Fântânariu (Timişoara) artist plastic, Prof. univ. dr. Vasile Frăţilă (Timişoara) filolog, Prof. Elena Gaja artist liric (Braşov), Ing. Eugen Georgescu editor (Timişoara), Conf. univ. dr. Mariana Istrate (Cluj-Napoca) italienist, Ing. Ioan Aurel Laslău editor (Timişoara), Ing. Sociolog Ioan Doinel Malcoci (Timişoara), Dr. Luminiţa Niculescu (Timişoara), Scriitor Alexandru Petria (Gherla), Prof. univ. dr. Adrian Dinu Rachieru (Timişoara) scriitor şi sociolog, Ing. Mircea Răulescu editor (Timişoara), Scriitor Ileana Silveanu (Timişoara), Dr. Robert Stănciugel istoric (Bucureşti), Dr. Eugenia Tăurescu (Timişoara) medic, Prof. univ. dr. Vasile D. Ţîra (Timişoara) filolog, Prof. ec. jurist Amalia Vrusie (Timişoara), Prof. univ. dr. Petru Zugun-Eloae filolog şi scriitor (IAŞI) La sosirea în faţa universităţii, preşedintele I.C.R. a fost întâmpinat de protestatari. „Îi reproşăm lui Patapievici că a călcat în picioare istoria României. Nu există vreo persoană care să-i urască atât pe români şi valorile noastre ca Patapievici”, a declarat profesoara Viorica Bălteanu, iniţiatoarea protestului. Preşedintele HoRo(r)Pa s-a oprit în faţa celor care îl contestau, sfidându-i: „Nu aţi citit textul meu. Aţi citit alţi antisemiţi, legionari sau naţionalişti, care au complotat acest lucru! [...] Dar sunt sigur că nu aţi citit cărţile mele, iar dacă aţi citit ceva, nu aţi înţeles nimic!”, a clămpănit întunecimea sa, nemulţumit că „prostimea” nu-i pricepe înaltele emanaţii fecalizate. După primirea contestatul titlu de Doctor Honoris Causa, infatuatul inamic declarat al românilor s-a adresat celor prezenţi în Aula Magna: „Despre cei care au protestat aş spune că nu înţeleg nimic. Nu înţeleg nimic pentru că nu citesc. [...] Nu am putut să conving pe nimeni!”. (Nici nu avea cum – n.a.) Proaspătul premiat a declarat că este onorat, mai ales că este primul titlu de acest gen din viaţa sa. „… Laudelor nu le rezistă nici timpul aşa că trebuie să te smereşti adânc atunci când lumea te laudă. E o bucurie să fiu integrat în acestui alma mater extraordinar care este Universitatea de Vest. Sunt onorat [...] România s-a schimbat enorm şi în bine. Cine ar fi crezut în 1990 că vom ajunge în miezul Europei, instituţional şi militar. Stăm foarte bine!” a glăsuit „profetul”. Iartă-l, Doamne! Ăsta nu ştie ce spune! Deşi mult prea târziu, se impune ca cei ce conduc astăzi România să numească la conducerea Institutului Cultural ROMÂN un român. Unul care să-i respecte pe români şi valorile lor sprirtual-culturale, nu un alogen foarte „tulburat”.

Popularity: 2% [?]

Răvaşe de Crăciun 2011

Posted by Stefan Strajer On December - 28 - 2011

Răvaşe de Crăciun 2011

 

Autor: George Roca (Sydney, Australia)

 

SEARA DE CRĂCIUN

 

Este seara de Crăciun,

Stelele sclipesc în ceruri,

Luna s-a gătit de gală,

Peste tot e armonie!

 

Este seara de Crăciun,

Nori pufoşi cu albe mantii

Cern încet fulgi de zăpadă,

Peste tot e feerie!

 

Este seara de Crăciun,

Creştineasca sărbătoare,

Îngerii cântă colinde,

Peste tot e pietate!

 

Este seara de Crăciun,

Stau doar eu cu mine însumi,

Mi-e un dor nebun de tine,

Peste tot, singurătate!

 

Este seara de Crăciun,

M-am culcat să-mi alin dorul,

Te visez numai pe tine,

Peste tot e doar iubire!

 

Este seara de Crăciun,

Visele mă duc departe,

Sunt copil ca altădată,

Peste tot doar amintire!

 

Este seara de Crăciun,

Lângă mine stau părinţii,

Aşteptăm să vină Moşu’…

Peste tot, doar mângâiere!

 

Este seara de Crăciun,

Mă trezesc udat de lacrimi,

Nu mai e ca altădată,

Peste tot e doar durere!

 

 

POEZIA IERNII

 

De când m-am trezit

sunt copleşit de-atâta bucurie,

e totul alb afară şi ninge,

ninge cu poezie!

 

Stau în zăpadă singur

şi norii cern încet

versuri, lirică dulce,

din suflet de poet.

 

Un fulg e Eminescu,

altul Alecsandri,

Coşbuc, Blaga şi Labiş

şi câţi oare-or mai fi?

 

Pe-o mânecă Arghezi,

căzut lângă Sorescu,

pe-un umăr Cincinat,

Cusin şi Păunescu.

 

S-au prins cu toţi de mână

parcă dansează-o horă,

Ţepelea şi Nichita,

au Blandiana – sora!

 

Stau toţi în armonie,

Dinescu, Fruntelată,

Astaloş, Ivănescu,

şi nimeni nu se ceartă.

 

Totu-mi pare feeric

În dulcea Românie

fiindca aici şi iarna

murmură poezie!

 

 

PARODIE DE CRĂCIUN

 

Comunistul Moş Gerilă

De mult nu mai vine,

Toată lumea a sperat

C-o să fie bine!

 

Acum vine Moş Crăciun,

Aşteptat cu-ardoare,

Dar de-oamenii săraci

Nici în cot nu-l doare!

 

Copilaşii mititei

Nu îl mai salută,

Fiindcă nu le dă nimic

Dacă n-au valută!

 

Dorindu-ţi o jucărea,

Te uiţi la vitrine

Ca şi Nastratin Hogea

Şi să plângi îţi vine!

 

Având ochii-nlăcrimaţi

De-atâta splendoare,

Stai în stradă necăjit

Şi simţi că te doare!

 

Unii ţipă ca e bine,

Alţi găsesc scuze,

Mulţi se uită la vitrine

Şi se ling pe buze!

 

Asta-o fi economia

Aia de piaţă?

Dacă-l văd pe Moş Crăciun

Îl arunc pe gheaţă!

 

 

George ROCA

Crăciun 2011

Sydney, Australia

 

 

Popularity: 2% [?]

Omul care călătorea singur

Posted by Stefan Strajer On November - 13 - 2011

Omul care călătorea singur, 95 de ani de la naşterea lui Constantin Virgil Gheorghiu

 

Autor: Nina Negru (Chişinău, Basarabia)

 

Cărţile lui Constantin Virgil Gheorghiu au ajuns la Chişinău

 

Salonul Internaţional de Carte (S.I.C.), organizat de Biblioteca Naţională a adus, pentru prima dată anul acesta la Chişinău, recenta producţie editorială a Patriarhiei Române şi a altor edituri de carte religioasă din România: Sophia, Deisis, Metafraze. Editura Polirom a venit şi cu cele 8 tomuri ale Septuagintei, editate în anii 2004-2011.Cărţile aduse din România au fost atât de valoroase, încât doi preoţi din Chişinău, de la bisericile  Sf. Trei Ierarhi şi  Sf. Dumitru, au cumpărat pentru bibliotecile parohiale câte un exemplar din cele câteva sute de titluri expuse de aceste edituri. 

Vom căuta prilejuri de a scrie despre unele  dintre aceste cărţi. Acum consider că

merită să  atragem atenţia asupra unui autor care, deşi a iubit mult Basarabia şi a suferit toată viaţa pentru această margine de ţară, nu este cunoscut şi citit de basarabeni. Este vorba despre Constantin Virgil Gheorghiu. Cinci sau şase dintre cărţile sale, editate de Sophia (Bucureşti) şi Deisis (Sibiu), au putut fi cumpărate în  zilele de 31 august-4 septembrie, când s-a desfăşurat Salonul Internaţional de Carte.

 

Apariţia prenumelui Constantin înaintea prenumelui său,Virgil, se explică, probabil, prin necesitatea de a se face distincţie între cei doi poeţi români ce purtau acelaşi nume: unul muzician, născut  în 1903, celălalt fiind autorul despre care vorbim acum, născut la 9 septembrie 1916. Prenumele Constantin este adăugat din dragostea deosebită pentru tatăl său, preotul din Războieni, jud. Neamţ, despre care a scris o carte excepţională, Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer. O recomand celor care au citit prea multă literatură anticlericală. O altă carte a sa, Cum am vrut să mă fac sfânt, arată o preocupare firească a creştinului, dar care ar putea părea unora precoce: micul Virgil, negăsind prenumele său în calendarul bisericesc, hotărăşte să-l sfinţească prin felul în care-şi va trăi viaţa. Este cazul să cercetăm dacă nu a şi reuşit.

Imediat după 1989 s-a vorbit mult la TVR1 despre Constantin Virgil Gheorghiu, scriitor român din Franţa, în legătura cu best seller-ul intitulat Ora 25. Dintre cărţile sale de Memorii apărute în 1986 şi 1995, primul volum, salutat cu entuziasm de Alain Peyrefitte, cuprinde multă informaţie despre copilăria lui Virgil Gheorghiu în satul de la poalele Carpaţilor şi despre adolescenţa sa, adică cei 8 ani petrecuţi în Chişinău, unde-şi făcea studiile la Liceul Militar.

 

C. V. Gheorghiu scria despre basarabeni ca despre familia sa

 

Pândesc, de când am conştientizat drama Basarabiei, dacă cineva dintre români a avut şi ar avea curajul să reflecte adevărul întreg privitor la aceşti aproape 200 de ani de înstrăinare şi martiriu. Cât sânge şi energie intelectuală au trebuit să se consume pentru acele mici intermitenţe româneşti din anii 1856-1878, 1918-1940 şi 1941-1944! Obişnuiţi cu demagogia de după 1989, uităm că am avut parte şi de mari personalităţi care să pună problema pe tapet. Dacă nu a reunirii, cel puţin a supravieţuirii, a respectării drepturilor elementare ale românului basarabean.

După lansarea în cadrul S.I.C.-2011, m-am pomenit  răsfoind această carte, care se pierdea printre altele, sute: Omul care călătorea singur, un roman considerat „mai mult autobiografic decât  ficţional“, scris de C. V. Gheorghiu, tradus din franceză de Gheorghiţă Ciocioi şi editat de Sophia în 2010. După ce l-am lecturat cu interes, am mai descoperit un om curajos, care a scris adevărul întreg despre românii dinăuntrul şi din afara ţării. Citiţi şi vă convingeţi.

Nu vom înţelege, fără a citi cartea Omul care călătorea singur, de ce, de la 1812 încoace, nu se face nimic pe cale oficială pentru retrocedare (excepţie, anul 1856) şi totul cade pe umerii unor personalităţi-kamikaze. Printre cei mai curajoşi, la 1812, era Mitropolitul Veniamin Costachi, cel care plângea pentru jumătatea  pierdută a Mitropoliei istorice a Moldovei şi  le reproşa unora că „Ghica Vodă şi-a pierdut viaţa odată cu pierderea Bucovinei, iar noi nu putem să protestăm?!“ Ioan Eliade Rădulescu, pe la 1830, descoperă cine sunt ruşii şi se întoarce împotriva lor în legătură cu Basarabia. Eminescu, mai târziu, plătea cu viaţa pentru că a luat în serios problema Basarabiei, Bucovinei şi a Transilvaniei. În secolul XX, după Al Doilea Război Mondial, printre cei mai curajoşi au fost Gheorghe Brătianu, C. V. Gheorghiu, Paul Goma şi alţi câţiva oamenii preocupaţi de soarta Basarabiei. Desigur că sunt şi mulţi despre care nu vom afla niciodată.

În mod previzibil, C. V. Gheorghiu este atacat din toate părţile, după ce se află că a scris în 1941reportaje despre martiriul Basarabiei în primul an de ocupaţie sovietică (au fost editate, apoi, în cartea Ard malurile Nistrului). Cartea Omul  care călătorea singur reia, în 1954, tema ocupaţiei de un an a Basarabiei. Atât de tare a fost agresat de Francis Cremieux în articolul „Cum şi pentru ce un criminal a fost uns ca mare umanist“, dar şi de alţi ziarişti care nu citiseră Ard malurile Nistrului, încât autorul mai scrie o carte despre cum a scris acea carte. O scrie nu pentru a-şi face mea culpa, ci pentru a explica.

Victor Kravcenko, disidentul rus, a fost atacat în aceeaşi perioadă, prin campanii de presă, de aceeaşi revistă, Les lettres Françaises. El, însă, nu a dat explicaţii pentru conţinutul anticomunist al cărţii sale Am ales libertatea, ci a intentat un proces, pe care l-a câştigat.

Românul C. V. Gheorghiu nu a fost iertat niciodată pentru că a scris în unul din reportajele sale că, în noaptea când a ajuns la Bălţi şi a găsit oraşul ars, soldaţii germani s-au străduit să-l protejeze pentru a nu da peste vreo mină şi l-au ajutat să găsească o maşină pentru a se deplasa la Chişinău. „Cum vă puteaţi situa de partea Axei?“ Cum puteau nemţii să aibă un comportament plin de omenie cu un ziarist al statului român aliat? Asta nu puteau înţelege cei care erau programaţi să justifice doar Rezistenţa antihitleristă. Maestrului Gabriel Marcel, care-i prefaţase Ora 25, i se părea „de-a dreptul monstruos să se vorbească cu simpatie despre germani“. „Uluitor, incredibil“ – acestea erau cuvintele cu care l-a întâmpinat maestrul.

– Trebuie să vă renegaţi cărţile dvs. anterioare (le considera fasciste). Să vă faceţi mea culpa.

– Nu trebuie să fac nimic. Aliaţii dvs., ruşii, au afundat ţara mea în disperare şi în sânge. Atunci dvs. eraţi aliaţi şi fraţi de arme cu soldaţii sovietici care îi masacrau pe basarabeni! Ar fi fost monstruos din partea mea să nu mă revolt ori să colaborez cu ocupantul, îi replica Gheorghiu.

Maestrul se încăpăţâna să susţină că numai adevărul lui era just şi rezonabil.

După articolul de desolidarizare a lui Gabriel Marcel, s-a declanşat campania de presă, care nu s-a mulţumit până nu l-a făcut pe Gheorghiu „ofiţer S.S.“ şi „instigator al masacrării evreilor din Basarabia“.

Acum ni se pare firesc acest comportament al intelectualilor de stânga din Franţa, pentru că am citit cartea lui Sevillia Terorismul intelectual şi alte studii despre lucrarea K.G.B.-ului în Occident. Mecanica antifascismului, găselniţă a comuniştilor, este periodic pusă în mişcare. Sevillia scrie că, în 2001, doar 6 la sută dintre ziariştii francezi nu se declarau alegători ai stângii. Închid paranteza.

O scriitoare disidentă din Argentina, Valeria Ocampo, a ajuns să-i spună, înlăcrimată, lui Gheorghiu că numele de român îi provoacă oroare, pentru că „românii l-au trimis la camera de gazare pe cel mai bun prieten al meu… cel mai mare poet al României“. Şocat, Gheorghiu se interesează de numele acelui poet. Mai târziu află din cartea englezoaicei Claire Sheridan că era vorba despre un bancher, care nu scrisese niciodată versuri în limba română şi nu locuise în România, deşi avea multe bănci acolo.

 

Chişinăul şi groparii lui: partizanii

 

Dar ceea ce i-a enervat cel mai mult pe jurnaliştii francezii în cărţile lui Gheorghiu au fost omniprezenţii partizani basarabeni. Despre acei partizani, istoricii de la Chişinău (cei care lucrează pentru comunişti) afirmă că au existat şi au dezvoltat o mare activitate. De ce nu s-or fi grăbind să valorifice materialul arhivistic pe care-l tot culeg de ani de zile? Nu cumva, ca şi în Franţa postbelică, adevărul despre partizani este tabu?! Între timp, cărţile lui Gheorghiu ne permit să aflăm câte ceva despre identitatea acestor partizani şi despre consecinţele luptei lor împotriva României. Deşi poate nici acum Occidentul nu vrea să se ştie despre ei, vom încerca să descâlcim nişte iţe acum, cu prilejul hramului, de ziua oraşului Chişinău.

Aflăm şi din cartea Omul care călătorea singur că, pentru C. V. Gheorghiu, Basarabia a rămas mereu „un pământ negru foarte drag“, pe care l-ar fi ales ca loc de trai. L-au impresionat basarabenii, pe care-i vedea mereu îngenunchiaţi în biserici. Şi Geo Bogza scria despre această „ţară de pământ“ şi despre felul în care se duceau oamenii pe ultimul drum – cu sania trasă de boi şi vara, prin ţărână –, dar se simte că Bogza vâna subiecte picante pe aici, nu se implica sufleteşte.

Corespondent de război neînarmat, ajuns în iulie 1941 la Bălţi, singur, fără a se alătura unei unităţi militare, Gheorghiu era printre primii români care vedea oraşul cu toate casele arse, fără lumini şi fără oameni. Numai pisici cu ochi fosforescenţi mai rămăseseră pe acel loc. Nu exista, încă, un comandament românesc, ci numai un grup de soldaţi germani care dirijau circulaţia. Aceşti cinci oameni l-au primit cu amabilitate pe reporterul român şi i-au dat permis de liberă trecere, pentru a putea opri orice maşină care se îndrepta către front. De la ei află prima dată că este primejdios să se deplaseze singur, „întrucât oraşul nu a fost curăţat încă de partizani“. Un localnic îi spune că nu a fost nici o luptă la Bălţi şi că detaşamentele de partizani au dat foc oraşului după retragerea armatei ruse şi înainte de intrarea celei germano-române. „Au aruncat totul în aer, inclusiv case de locuit. Mii de oamenii fuseseră ucişi de explozii“.

Ajuns la Chişinău, reporterul aude peste tot aceeaşi propoziţie: „Partizanii au făcut cel mai mare dezastru“. Întrebarea  pe care o punea tuturor era: „Cine sunt partizanii?“ Răspunsul primit îl şoca: „Civili basarabeni, organizaţi în detaşamente înarmate. La retragerea trupelor sovietice ei formau ariergarda. Când Basarabia fusese ocupată de ruşi, cu un an înainte, partizanii formaseră avangarda Armatei Roşii. Partizanii, în cea mai mare parte, erau evrei“ (pag. 116 – s.n., N. N.). C. V. Gheorghiu cere nume şi fapte concrete, ca să nu cadă în vreo capcană. Se adevereşte: află nume de miliţieni sovietici, de comandanţi ai detaşamentelor de partizani – aproape toate evreieşti. O trupă de actori evrei ai lui Eddy Thall transformase în scenă de teatru altarul bisericii frecventate în adolescenţă de C. V. Gheorghiu; deasupra frescelor se pictaseră scene profane.

După război, sovieticii au recidivat în acelaşi stil: ştie toată lumea că studentele de la Institutul de Medicină se dezbrăcau în altarul bisericii Sf. Nicolae din Chişinău, transformat în scenă a Casei de Cultură, catedrala oraşului, metamorfozată în Sală de expoziţii, găzduia, până în 1988, tot felul de nuduri în locul icoanelor, iar biserica Sf. Haralambie fusese vopsită pe dinăuntru cu smoală după ce s-a sălăşluit acolo teatrul Danco. Mai închid o paranteză.

Acestea au fost realităţile constatate de reporterul revoltat, aşa cum se poate revolta un ziarist la vârsta de 24 de ani. Indignarea lui era cu atât mai mare cu cât era foarte legat de prietenii lui din Chişinău, mulţi dintre ei evrei.

Numai preoţii erau la posturile lor imediat după intrarea armatelor germano-române în Basarabia. Prin urmare, ei au fost martori oculari ai pierderilor pricinuite de ocupanţi şi de partizani acestui pământ. Ei îl puteau ajuta pe Gheorghiu prin mărturiile lor. Dar unde erau preoţii basarabeni după război? Refugiaţi în România pustiită de comunism sau deportaţi şi ucişi în spaţiul de peste Prut.

Ce a fost mai dureros pentru C. V. Gheorghiu şi pentru basarabeni: faptele ocupanţilor ruşi sau lovitura de cuţit  înfiptă în spate de cetăţenii României? „Un milion de basarabeni, aproape o treime din populaţie, a fost deportată de sovietici într-un singur an“ – constatau românii în acele zile, şi abia acum înţelegem că, astfel, se făcea loc de ţară pentru… partizani. Atunci, însă, această strategie nu se vedea cu ochiul, iar ziaristul Gheorghiu scria o carte despre martiriul în sine al populaţiei Basarabiei. Cartea Omul care călătorea singur este impresionantă nu doar ca raport făcut de autor pentru luminarea opiniei publice despre felul în care s-a scris o carte a sa, Ard malurile Nistrului. Romanul cuprinde mai multă materie primă decât presupuneam eu citind cartea de reportaje. Începem să înţelegem de aici de ce omul care apără Basarabia rămâne de regulă singur. El zădărniceşte, poate fără să-şi dea seama, nişte planuri ascunse bine.

Milan Kundera încearcă o metodă similară de construire a unui roman despre alt roman. Parcă o văd pe singuratica Tamina din Cartea râsului şi a uitării: „Toţi au uitat, iar eu nu!“

C. V. Gheorghiu este şi acum, după moarte (survenită la 22 iunie 1992), atât de trist şi de singur pe fundalul veseliei schizofrenice a inconştienţilor de pe ambele maluri ale Prutului. În tinereţe îl frământa problema jumătăţilor de adevăr. Reporterii trimişi de părţile beligerante reflectă jumătăţile aceluiaşi unic adevăr. Foarte sigur că nici un reporter sovietic ori american nu va vorbi despre românii omorâţi de către partizanii din Basarabia, reporterul român se consideră obligat să o facă, pentru ca adevărul să nu fie spus pe jumătate. Întors din Basarabia, pleacă spre Crimeea. Armata Roşie părăsea Crimeea, retrăgându-se în Caucaz pe mare, şi rămăseseră doar unităţile de partizani. Aici avu ocazia să vadă efectele abandonate şi utilajele de transport ale unei formaţiuni de partizani. Rămăseseră şi documente. C. V. Gheorghiu făcu acum descoperirea cea mai dureroasă: „Partizanii din Basarabia continuau lupta şi în Crimeea. Şi o demonstrau carabinele, gamelele, hainele, gloanţele lor – toate de provenienţă românească, cumpărate pe banii cetăţenilor României“. Cu ele erau împuşcaţi soldaţii români de către concetăţenii lor cu nume străine. Şi le notă în carnetul de reporter. Nu-i erau toate necunoscute. Ceru permisiunea de a lua cu el acte de identitate şi alte documente ale partizanilor antiromâni din Basarabia.

Ceea ce a pus, atunci, gaz pe foc poate fi citat acum tot cu oarecare prudenţă. La pag. 234, C. V. Gheorghiu scrie: „Ştia (în 1954, când scria aflându-se în Occident) că în România, chiar atunci, propria lui familie putea fi torturată de către partizanii care incendiaseră Chişinăul. Pentru că ei erau stăpânii României… Nu îl cerca nici un fel de ură faţă de ei, ci doar un sentiment de milă. Această victorie nu este accesibilă decât preoţilor şi poeţilor“. C. V. Gheorghiu era şi poet şi preot, şi nu mai avea 24 de ani. Devenise un nume cunoscut în diaspora românească prin cărţile sale. Renegat public de Gabriel Marcel, Gheorghiu este, totuşi, arestat şi condamnat în mod automat „pentru că făcuse parte din categoria unor funcţionari români. Niciodată interogatoriul nu s-a purtat asupra a ceea ce am făcut eu ca individ“, citim la pagina 214. Evenimentele din Franţa anului 1968 reactivează agresiunile asupra lui. Nota dominantă a biografiei acestui om este suferinţa.

 

De ce ne prefacem a nu cunoaşte suferinţa acestor personalităţi singuratice?

 

Vintilă Horia afirmă într-un interviu: „Datorită martiriului sau suferinţei exilului, a fost posibilă această înflorire românească în literatură, artă, filosofie. Durerea exilului ne-a transformat în altceva. Strigătele noastre s-au auzit în toată lumea“.

Nu suntem, oare, prea cinici prefăcând-ne că nu ştim despre suferinţele lor? C. V. Gheorghiu scrie Omul care călătorea singur după 4 ani de închisoare în 14 lagăre americane. Învăţase acolo să facă orice lucru cu răbdare şi să aştepte. „M-au înfometat până într-atât, încât seara mâncam pământ ori tencuială de pe pereţi. Atunci soldaţii îmi ordonau să deschid gura cât se poate de larg şi ei veneau şi mă scuipau în gură, unul după altul. Am suportat totul. Când captivitatea mea a luat sfârşit, eu căpătasem puterea de a suporta toate umilinţele“.

Din cauza lipsei vitaminelor, ochii i-au fost invadaţi de excrescenţe roşii de carne, care-i provocau dureri mari. L-au salvat pachetele cu mâncare ale unui preot catolic. Eliberat din prizonierat, şi-a târât picioarele tot restul vieţii – deprindere din anii când li se luau şireturile de la încălţăminte. Aşa a ajuns la Paris – pe jos. Deseori, când era fotografiat de jurnalişti, scriitorul-preot apărea cu capul plecat: era sigur că în faţa lui sunt săli arhipline cu străini, nu avea de văzut nici un chip drag. Ai lui au fost ucişi sau deportaţi. De câte ori se gândea să rămână undeva, trebuia să plece. Nu întâmplător, în 1957, scria extraordinara carte despre un Sfânt Părinte exilat, Ioan Gură de Aur, atletul lui Hristos.

Exilaţii noştri înţeleg poate cel mai bine semnificaţia cuvintelor străin,înstrăinare. C.V. Gheorghiu a fost toată viaţa insultat şi de presa de stânga şi de cea de dreapta. Nimeni nu a vrut să audă adevărul întreg.

Holocaustiştii merg şi mai departe, victimizându-i pe partizani. Noi ne prefacem a nu cunoaşte suferinţa celor care trec prin mari pericole înfruntând cu cuvântul învinuirile viclene aduse acum poporului nostru. Suntem siguri, însă, că vom plăti scump această laşitate, de la vlădică până la opincă.

Chiar Alexandru Soljeniţîn se arată lipsit de onestitate şi loialitate faţă de români, când, în cartea sa Două secole împreună, scrie despre pogromurile din 1881 şi 1905 în Zona de Rezidenţă, unde erau toleraţi să locuiască evreii din Imperiul Ţarist: Kiev, Odesa, Kameniţa, Viniţa, Cernigov, Chişinău, Bălţi şi din alte 24 de oraşe din Imperiul Rus. „Violenţă barbară a creştinilor părăsiţi“, scrie Al. Soljeniţîn definind pogromurile. În majoritatea cazurilor n-au fost însoţite de omoruri – erau jefuite dughenele şi crâşmele. La Kiev şi Odesa au fost cele mai violente (soldate şi cu morţi), la Marea Neagră fiind implicaţi grecii, care erau rivali comerciali ai evreilor. Soljeniţîn afirmă, însă, că, în 1882, cel mai dur a fost pogromul de la Bălţi, unde, cică, a fost omorât un evreu. La Chişinău, datorită intervenţiei Bisericii, mişcarea care era gata să izbucnească a fost „înăbuşită în faşă“, dar, în cazul populaţiei Basarabiei, numai intenţia devine condamnabilă. Citiţi cartea Două secole împreună şi vă convingeţi că, atunci când este vorba de a evita răzbunarea evreilor, Soljeniţîn caută să o dirijeze dinspre ruşi spre români. Nu mai are cinstea intelectuală şi sufletească din Arhipelagul Gulag, unde poţi găsi aprecieri obiective despre cecenii, românii, lituanienii din lagăre şi închisori. Am putea întoarce o afirmaţie a lui Soljeniţîn împotriva lui citându-l: „Dacă cineva crede că modul acesta de a prezenta istoria este obiectivă, atunci nu vom ajunge niciodată la adevăr“.

Reportajele de pe front ale lui C. V. Gheorghiu au fost folosite mai târziu de Marin Preda ca sursă documentară în romanul Delirul. Consecinţele au fost aceleaşi: concentrarea atenţiei asupra lui Preda: să moară Preda!

Să vedem cine va mai avea curajul să călătorească singur printre tabu-urile impuse românilor.

 

1 octombrie 2011, Chişinău

 

Nina NEGRU

Popularity: 6% [?]

Neagu Djuvara și românii

Posted by Stefan Strajer On October - 10 - 2011

Neagu Djuvara și românii

 

Autor material: Ion Coja

Am primit din America, de la un prieten, textul de mai jos, cu rugămintea de a-l comenta pe site-ul meu. O fac cu plăcere.

 

Neagu Djuvara :

Este un blocaj intelectual. Românul nu e în stare să accepte că întemeietorul lui nu e o corcitură între Traian şi Decebal. Este o tîmpenie!
-Eugen Istodor:

Cum sa fie o tîmpenie? Am trăit o viaţă cu o tîmpenie în cap?
-Neagu Djuvara:

Da! Vă rog să vă lecuiţi. Timp de o mie şi ceva de ani nu vă daţi seama ce amestec de populaţii au fost pe pămîntul acesta! Cine sînt românii ăştia? În afară de o mică parte dintre legionari şi dintre săracii din sudul Italiei, restul, majoritatea coloniştilor nu erau romani. Uitaţi-vă la tipul fizic, asta a descoperit-o un Lahovary. El a comparat grupele sangvine din cataloagele de recrutare a civililor. În 1930 se ştia. Dacă iei cele două-trei judeţe de secuime, sînt integral cu grupa B. Grupă răspîndită în Asia. Turanici. Sudul Transilvaniei, Oltenia, o bucăţică din Muntenia.
-Eugen Istodor:

Vă rog, nu-mi distrugeţi încă un mit! Vă puteţi face că aţi uitat. Cine îl mai citeşte pe Lahovary?
-Neagu Djuvara:

Dom’le, nu pot să nu spun adevărul! Deci, în acele zone [Sudul Transilvaniei, Oltenia, o bucăţică din Muntenia] avem grupa A, din zona mediteraneană. Cine au fost însă coloniştii? În afară de romani, minoritari, am avut mulţi arabi, Legiunea Syrica.
-Eugen Istodor:

Sîntem arabi!
-Neagu Djuvara:

Da. Eu îmi aduc aminte de ţăranii mei de la ţară. Bunicul meu adusese ţărani la muncă din zone curat româneşti. Dom’le, să vezi nişte oameni care seamănă cu arabii, [vorbind] curat româneşte!
-Eugen Istodor:

Scandalos!
-Neagu Djuvara:

Coboară din Syrica! Deci, din partea romanilor sîntem foarte amestecaţi. Acum şi dintre daci.
-Eugen Istodor:

Nu, vă rog!
-Neagu Djuvara:

Cu dacii e problemă cîţi au mai rămas! Nu prea ştim cum arătau, destul de deschişi la culoare, precum albanezii. Sluşanschi, cel mai bun indoeuropenist al nostru, e de părere că limba dacă nu are legatură cu cea tracă.
-Eugen Istodor:

Cum, domnule Djuvara, chiar vreţi să-mi doborîţi miturile?
-Neagu Djuvara:

Astea sînt manii, dragul meu, nişte improvizaţii istorice, nu te pot lăsa aşa! E dovedit că limba tracă e altceva decît cea dacă. Daca e legată, da, de albaneză, dar nu cum au crezut tot felul de minţi inventive că au fost dacii lîngă albanezi la un anumit moment. Nu e adevărat! Cuvintele româneşti şi cele albaneze sînt moştenite din dacomeziană, rădacina comună.
-Eugen Istodor:

Acum chiar ne înjuraţi de mamă şi de tată!
-Neagu Djuvara:

Hahaha, dacă o interpretaţi aşa! Să ştiţi de la mine ceva: sîntem un mare amestec de populaţii, ne-a unit o limbă şi e fantastic cum am putut să asimilăm atîtea. Asta e puterea românului, puterea de asimilare.
-Eugen Istodor:

Adaptarea.
-Neagu Djuvara:

Da, limba română e un fel de “melting pot”. Aici, un alt lucru pe care l-am tot ascuns… amestecul cu slavii. Giurescu, bătrînul, el a venit cu ideea că slavii aveau acelaşi rol, precum germanicii în Franţa.
-Eugen Istodor:

Nu începeţi cu asta!
-Neagu Djuvara:

Dom’le, regatul Franţei a fost făcut de germanici, iar cel al Spaniei, de vizigoţi!
-Eugen Istodor:

Al nostru, de daci şi romani.
-Neagu Djuvara:

Nu! Dintr-un amestec dintre slavi şi [proto]români. Slavii s-au instalat în colonii uriaşe, dovadă toponimele, Ialomiţa, Neajlov, Bistriţa, Dîmboviţa. Interesant însă, asta mi-a spus-o Poghirc, că aceste colonii erau înconjurate de fluvii cu nume străvechi dacice: Dunărea, Oltul, Mureş, Criş. Astea sînt dovezi de continuitate. Slavii au pătruns destul de mult. Satele noastre erau sub un jude, denumire latină; venirea slavilor a adus cneazul. Cele două denumiri funcţionau paralel în anumite zone. “Cneazul” era de origine slavă. Cnejii erau nişte seniori, se impuneau ca autoritate, iar juzii doar administrau. Juzii, deci, nu au avut vocaţie de a uni toata ţara! Şi acum, ca originalitate din partea mea, eu cred că nici slavii nu au avut puterea de a crea state. Şi care e dovada: nici un stat slav, nici unul!, nu s-a născut cu aristocraţie slavă. Slavii nu au venit cu întreaga armată, nu, ci ca ţărani, neorganizaţi, dovadă că numele lor privind şefii, “ban”, “jupan”, sînt de origine avară. Cneaz chiar e germanic. La sud de Dunăre, numai protobulgarii au făcut stat, or, ei erau de origine turcă. Ei au venit foarte bine organizaţi, foarte luptători, i-au bătut pe bizantini şi i-au obligat să le dea o bucată de pămînt. Ruşii au fost făcuţi de varegi, de nordici războinici. Numele de “rus” Oleg, Igor sînt nordice. Ţara noastră făcută de cumani se numea Cumania, dar faptul că ei au plecat/venit a făcut ca ei să fie romanizaţi.
-Eugen Istodor:

Cui ajută zăpăceala asta?
-Neagu Djuvara:

Să ştim cine sîntem. Să nu ne mai închipuim nişte basme! Şi basme care nu sînt crezute de străini. De ce nu sîntem cunoscuţi în lume? Fiindcă am minţit!
-Eugen Istodor:

Şi ne-am minţit pe noi!
-Neagu Djuvara:

Şi ne-am minţit şi, ce-i mai rău, am crezut minciuna. Eu consider că fac o revoluţie cu această carte!
-Eugen Istodor:

Dar cum e să te minţi şi să şi crezi?
-Neagu Djuvara:

E un blocaj psihologic. Oamenii inteligenţi îşi fac autocenzură. [Ei] nu merg mai departe, că nu place poporului. Ghinionul nostru a fost că am intrat în concertul european cu mare întîrziere din cauza ocupaţiei turceşti. Abia în veacul 19 intram in Europa. Atunci a fost un moment în care fiecare a vrut să se arate mai sus decît era.

(intregul interviu poate fi gasit pe site-ul ziarului Cotidianul)

*************

Domnule ION COJA, îl cunoașteți pe Dl NEAGU DJUVARA?

Il cunosc din auzite și din citite. Am stat o singură dată de vorbă, pe stradă, pe Edgar Quinet, în fața facultății. Eu l-am oprit. Fusese cu o seară mai înainte la TV 1. L-am oprit și, dacă-mi aduc bine aminte, i-am spus cam așa: Stimate domnule Djuvara, eu lucrez în această clădire, sunt profesor la Facultatea de Litere. V-am văzut aseară la TV și vreau să vă spun că nu sunt de acord cu foarte multe lucruri pe care le-ați spus. …Mi se pare firesc să avem păreri diferite, a zis domnul Djuvara. La care eu am continuat: Este firesc să avem păreri diferite, dar nu este firesc că eu nu pot să-mi spun părerea, mult diferită de a domniei voastre! Și exact pentru asta mi-am permis să vă opresc așa, pe stradă, ca să vă spun că am alte păreri și să vă cer sprijinul ca să pot să vă contrazic, să vă combat, la același post de TV care v-a dat posibilitatea să vă expuneți ideile…

N-a înțeles domnul Djuvara ce vreau de la dînsul. Atunci i-am dat celebrul citat din Voltaire, care sună aproximativ așa: nu sunt de acord cu părerile tale, dar sunt gata să-mi dau viața pentru ca tu să ai posibilitatea de a-ți expune părerile, chiar dacă aceste păreri contrazic ideile mele… Deci, domnule Djuvara, am zis, puteți interveni la TV 1 să mi se ofere posibilitatea de a vă combate ideile. O veți face?

M-a dezamăgit răspunsul său că urmează să plece la Paris, așa că…

Faceți ce faceți și provocați producerea de momente memorabile… Întâlnirea cu Liiceanu, întâlnirea cu Djuvara… Care erau ideile dlui Djuvara pe care ați vrut să le combateți, să le contracarați!

Nu mai țin minte! Cred că erau mai degrabă pe subiecte de istorie recentă, contemporană.

Ce părere aveți despre ideile dlui Djuvara privitoare la istoria noastră mai veche, cele expuse în interviul din „Cotidianul”?

Din păcate, acolo unde aș zice că mă pricep, am alte păreri… Sper că ideile prezentate în interviu au în spate studii aprofundate, altminteri, cu argumentele invocate în interviu, totul pare neserios!… Nu poți spune că limba dacilor nu avea nimic comun cu limba tracă invocând părerea unui singur autor, când alte zeci de autori susțin contrariul. În plus, fără să știu tot ce a scris Dan Slușanschi, parcă nu aș crede că a făcut o asemenea „descoperire”, s-ar fi auzit, ar fi făcut valuri… Primul care l-ar fi contrazis pe Dan ar fi fost Cicerone Poghirc, pe care îl citează domnul Djuvara pe altă temă, tot așa, dintr-o discuție purtată la Paris… Poți să invoci păreri auzite la un pahar de vorbă, dar asta nu atunci când vii cu ipoteze care să șocheze toată lumea. În asemenea cazuri trebuie să fii meticulos și profund ancorat în subiect. Viziunea dlui Djuvara despre romanizarea Daciei este una tipică „de cafenea”. Sper că sunt altfel concepute cărțile domniei sale. E drept, nu am citit niciuna până la capăt.

Și atunci?

Desigur, nu avem dreptul să le comentăm, dacă nu le-am citit. Numai că ideile sale circulă deja, unele dinainte ca dl Djuvara să-și scrie cărțile, cum ar fi ideea că au fost aduși în Dacia coloniști „ex toto orbe romano”. Ar vrea mulți să fie așa! Numai că opera Romei de colonizare a Daciei, fără precedent în toată istoria Romei, a urmărit să rezolve o problemă a metropolei, nu a imperiului. Metropola, adică orașul Roma, avea o problemă stringentă cu sutele de mii de țărani italici care, în virtutea calității lor de „civis romanus”, trăiau la Roma pe cheltuiala statului. Pentru aceștia s-a făcut reclama Dacia Felix, îndemnându-i să meargă în Dacia. Nu pentru locuitorii din Siria sau altă provincie! Repet, are sens, este logică și în plus este atestată documentar numai colonizarea Daciei cu cives romani italici, din sudul Italiei îndeosebi. De la acești coloni ne-au rămas o sumedenie de pietre funerare. Mai multe ca din tot restul imperiului roman. Pe aceste pietre funerare din Dacia romană apare destul de des amintită obârșia, italică sau chiar din Latium, a celor mai mulți coloni. Nu făcea Traian războaiele acelea ca să strămute în Dacia coloni din tot imperiul… Iar ideea că nu au rămas în viață prea mulți daci este de-a dreptul jenantă la un istoric din zilele noastre. Este o idee vehiculată cândva în cafenelele de la Budapesta! Au abandonat-o chiar și prietenii noștri maghiari. …Da, există din păcate această categorie de semi-istorici care își caută faima atacând sau demontând miturile istoriei noastre. Mai exact spus, încercând să atace aceste mituri!… S-o facă, dacă au argumente serioase!

Cum este cu rolul cumanilor în istoria noastră?

Domnul Djuvara are o teză care privește mai multe țări și popoare, potrivit căreia putem prezice și data când se va constitui un stat planetar. Pe planeta noastră va fi un singur guvern pentru toate țările atunci când Pământul se va confrunta cu invazia extratereștrilor. Una din două: Dl Djuvara zice că extratereștrii ne vor ocupa, vor institui guvernul lor, care va fi un guvern mondial, pentru întreaga planetă, iar când extratereștrii vor pleca, în urma lor vor rămâne structurile statului planetar, mondial!… De care se vor folosi pământenii, uniți de-acum într-o singură entitate politică!… Așa zice dl Djuvara că s-au petrecut lucrurile cu cumanii, care au ocupat la un moment dat o bună parte din teritoriul locuit de românii noștri de atunci. După plecarea cumanilor, românii s-au trezit moștenitorii unui stat, ai unui organism politic pe care, altminteri, nu l-ar fi putut gândi singuri!

A doua variantă care este?

A doua deci: pământenii, aflând că extratereștrii chiar există și ne vor ataca curând, vor conștientiza din timp că nu au încotro și trebuie să se organizeze într-un singur corp socio-politic, care să cuprindă întreaga omenire, întreaga planetă, sub ascultarea unui unic guvern. Cu alte cuvinte, sub imperiul pericolului de care se simte amenințată, populația, prin liderii săi în primul rând, descoperă necesitatea unirii. Va fi jucat ocupația cumană acest rol? E posibil. Dar nu avem nicio dovadă că cumanii au organizat un stat pe teritoriul nostru. Au adăstat pentru o vreme și apoi au plecat așa cum au venit!

Care este totuși adevărul?

Adevărul este că statele edificate de români în evul mediu au avut o existență continuă, neîntreruptă, din momentul înființării și până azi, ceea ce nu s-a întâmplat în multe alte locuri! La fel, când aceste state s-au unit de au format Principatele Unite în 1959 sau România Mare în 1918, unirea s-a făcut nu prin sabie, ci prin act public conștient, prin voință politică unanimă, ceea ce iarăși nu întâlnim în multe alte cazuri! A fost o unire, nu o unificare! Sesizezi nuanța? Vorbim de unificarea Italiei, a Rusiei, a Chinei, dar vorbim de unirea românilor, a României…

Ați spus în mai multe rânduri că nu sunteți ceea ce se poate numi un istoric!

Nu sunt! Îmi lipsesc câteva calități imposibil de suplinit: memoria cifrelor, a anilor și a numelor, capacitatea de a scociorî în arhive și altele. M-am ocupat de câteva subiecte de istorie care aveau tangențe cu lingvistica sau erau subiecte de istorie recentă… Iar din istoria noastră m-au atras momentele de excelență românească, mai ales acelea pe care istoricii de meserie le trec prea ușor cu vederea. Sau le demitizează, ca dl Djuvara! E cam lăutărește ce face domnul Djuvara, cântă frumos, dar nu cunoaște notele muzicale! Altminteri, ideea că unele popoare se unifică politic sub influența unui pericol sau stimul extern, se verifică în multe cazuri: la germani, la ruși de exemplu. Nu este o idee nouă.

Dl Djuvara bate câmpii și când face generalizări la scară națională pornind de la analiza grupelor de sânge. Nu mă pricep propriu zis, dar faptul că nu există decât vreo patru-cinci grupe de sânge pentru câteva sute de popoare descurajează orice încercare de a pune vreo bază pe asemenea argumente. Între timp însă a apărut cercetarea genetică, cu rezultate extrem de sigure. Acolo ar trebui să meargă dl Djuvara ca să afle cât este de corcit neamul românesc. Îi recomand cercetările făcute de antropologii de la Iași, recente, potrivit cărora genomul european este foarte curat păstrat în spațiul românesc, iar acest spațiu se dovedește a fi un punct de plecare, o vatră străbună pentru multe populații europene care de aici au plecat, au roit în lume, atât spre Vest, cât și spre Est. Din păcate, orientarea anti-românească a autorităților post-decembriste a pus capăt acestor cercetări, alarmați fiind factorii de decizie din guvern de faptul că aceste cercetări antropologice, efectuate cu cele mai moderne și sigure metode, infirmă toate teoriile scornite din ignoranță sau rea credință cu privire la români. Infirmă și elucubrațiile dlui Djuvara, din fericire. Repet, este vorba de cercetări ale unor antropologi de la Iași, pe care un ministru secretar de stat, reprezentant al UDMR în guvernul României, le-a suspendat, ba chiar le-a interzis, sistând programul respectiv… Asta este România în care trăim, domnule Djuvara. Chiar nu vă dați seama?! Nu aveți nimic de spus în această problemă?

Ca lingvist, mă deranjează opiniile ușuratice ale dlui Djuvara. Nimeni nu a ascuns contribuția slavă la etnogeneza românească! Mai degrabă se poate spune că a fost exagerată. Da, limba română a împrumutat cuvinte de la multe alte limbi, dar asta nu denotă un amestec etnic. Cuvinte turcești sunt foarte multe în limba română, dar amestecul biologic între noi și turci este ca și inexistent. La fel, avem cuvinte țigănești. Cum au ajuns ele în limba română?

Probabil pentru că denumeau obiecte sau noțiuni noi, necunoscute românilor!

Asta se întâmplă des, într-adevăr, în toate limbile pământului. Româna însă a împrumutat foarte multe cuvinte care aveau echivalent românesc. De ce a făcut-o? Dintr-un motiv, aș zice foarte onorabil: nevoia de expresivitate! Nevoia de a nuanța cât mai fin gândurile noastre. Când am preluat neologismul amor, probabil sub influență franceză, a literaturii franceze, aveam în română cuvintele iubire și dragoste. La ce ne mai trebuia încă unul? Ne trebuia, căci iubire și amor nu sunt sinonime! Nu există sinonimie perfectă. Și cu cât o serie sinonimică este mai bogată, cu atât mai multe sunt nuanțele semantice pe care le putem exprima. Așa se face că limba română ne oferă acum posibilitatea de a deosebi între iubire și amor, care sunt cel mai des în opoziție. În Luceafărul cuvîntul iubire este rezervat lui Hyperion, iar amor lui Cătălin… Această opoziție semantică nu este cu putință a fi exprimată în franceză, adică în limba din care am împrumutat… Iar după amor l-am luat și pe eros… I-aș recomanda dlui Djuvara un citat celebru din Eminescu, dar îl las să-l găsească singur, căci va mai da și de altele, care îi vor fi la fel de utile.

Mai spuneți…

Am luat din franceză cuvintele operație, stație, atenție, cuvinte propriu zis internaționale, dar numai româna le-a inventat acestora perechea operațiune, stațiune, atențiune, stabilind astfel o posibilitate de nuanțare pe care franceza nici n-o visează! Ca și diferența între nivele-niveluri, vise-visuri, elemenți-elemente, creieri-creiere, care îl făcea pe Noica să se extazieze dinaintea ingeniozității cu care limba română a pus la lucru desinențele de plural… Dl Djuvara, ca orice român serios care a învățat de mic franțuzește, sunt convins că-și amintește mirarea pe care i-a stârnit-o substantivul franțuzesc problème, când a aflat că nu este feminin, ci masculin: le problème. De ce ni se pare nouă, românilor, că acest substantiv ar trebui să fie feminin, și nu masculin? Pentru că în limba română substantivele masculine sunt mai concrete decât cele feminine, iar neutrele sunt și mai abstracte… Am împrumutat cuvîntul problemă din franceză, este adevărat, dar i-am adus o corecție esențială: l-am trecut de la genul masculin la genul feminin, pentru că este un substantiv abstract, iar româna, spre deosebire de 99% din limbile pămîntului, face deosbirea între semnificații abstracte și semnificații concrete. Este o opoziție de mare subtilitate!… Numai o limbă extrem de unitară și de conservatoare, vorbită de oameni foarte isteți, își poate permite asemenea lux! Eh, domnul Djuvara, care este cu siguranță un poliglot, să-mi demonstreze că mă înșel și că mitologizez…

Un lingvist străin, V. Kiparsky, citat de alt mare lingvist străin, suedezul Alf Lombard, a spus că limba română este cea mai interesantă limbă dintre limbile ce se vorbesc azi în Europa… Vine domnul Djuvara și ne liniștește: limba română este un „melting pot”. Ce înseamnă asta? E o înjurătură?…

Glumiți…

Nu vreau să fac un comentariu pas cu pas, la fiecare idee din interviu. Cu plăcere recunosc însă că dl Djuvara își face totuși datoria față de limba română cu prisosință: adică se exprimă într-o limbă română foarte românească, dacă pot spune așa! Are farmec și expresivitate, se citește cu plăcere. Cu încântare deseori. Văd și la nevastă-mea!… Dar dl Djuvara nu l-a citit pe Pușcariu, pe Caracostea, pe Mircea Vulcănescu, Noica, pe Grigore Brâncuș…

Pe Ion Coja…

Da, se vede din tot ce spune că nu m-a citit! Că nu ne-a citit!… Îi recomand Unu în limba română și va pricepe cât de cât ce a vrut să spună V. Kiparsky când a afirmat că limba româna este cea mai interesantă limbă din Europa…

Ce-i mai reproșați bietului om?!

Am să-l citez: ”oamenii inteligenți își fac auto-cenzură”… I-aș reproșa deci dlui Djuvara tocmai excesul de inteligență în tot ce scrie!

Glumiți?!

Când faci exces de inteligență, ca dl Djuvara, în tot ce scrii apare foarte puțin din ceea ce ai putea scrie și spune! Și asta îi reproșez de fapt dlui Djuvara. Un om la vârsta dumisale și la statutul său public, la ce bun se mai abține să spună tot ce știe?!… Ne vine cu teorii noi despre Basarabi, despre Traian și Decebal… Bune și astea, dar când afli că dl Djuvara a fost martor, sau chiar implicat în cele petrecute la 23 august 1944, pretinzi de la dînsul o mărturie clară despre acele evenimente! A trăit sub Ion Antonescu… Azi Ion Antonescu este cunoscut în lume, printre străini, mai mult prin așa zisul holocaust din Transnistria, fiind declarat autorul unei crime abjecte: sute de mii de evrei au murit la ordinul lui Ion Antonescu. Nu știu, a spus ceva dl Djuvara despre acest atât de important moment de istorie românească?

      În general, sunt foarte derutat de istoricii noștri, care se pronunță foarte rar în probleme de istorie recentă sau contemporană. Nu trebuie să fii mare specialist ca să ai o părere în privința problemelor de istorie recentă sau contemporană. Ești, mai înainte de orice, cetățean, adică participant și martor la istoria trăită de tine și de concitadinii tăi! Ca istoric profesionist, ești o posibilă și foarte prețioasă sursă de informații pentru istoricii din viitor! Specialistul în istorie, indiferent de epoca istorică în care și-a făcut doctoratul și întreaga operă academică, are obligația morală, dar și profesională, de a-și exersa și dovedi competența pronunțându-se în toate problemele grave cu care se confruntă contemporanii săi! Exemplul lui Nicolae Iorga sau Gheorghe Brătianu trebuie înțeles din această perspectivă. Desigur, Iorga a mers poate prea departe, încercând să facă istorie, nu doar s-o comenteze. Păcat că n-a reușit…

       Deplâng ce este în mintea și sufletul acelor istorici care știu adevărul sau măcar au o părere despre Carol II, despre legionari, despre Antonescu, despre 23 august, despre instaurarea și desfășurarea regimului comunist, despre decembrie 1989 sau chiar despre 11 septembrie 2001. Știu multe și tac, nu se pronunță, pretextând că specialitatea lor este dinastia Mușatinilor ori primele cetăți de piatră din Dacia etc., etc. În realitate fiind vorba de oportunismul nostru de toate zilele și teama de a nu-și pricinui singuri neplăceri la facultate sau la institut ori la academie, de a nu deranja anumite persoane sau grupuri ori structuri… De a nu-și compromite șansele la cine știe ce burse ori stipendii sau onoruri! Așa că încheiem discuția noastră rugându-te, dacă ai norocul să te întâlnești cu dl Djuvara prin București, oprește-l și întreabă-l ce părere are despre felul cum au fost insultați toți domnitorii români, urmași, fie!, ai cumanilor întemeietori, insultați prin înhumarea la Curtea de Argeș a regelui poltron și sperjur Carol al II-lea? Ce părere are despre isprava de la 23 august a fiului acestuia? Nu crede oare că istoricii de mâine au nevoie de mărturia sa cu privire la ce s-a întâmplat cu evreii din România în perioada iunie 1940-august 1944? Despre ce se întâmplă azi cu românii din România?!… Pun mâna în foc că aceste subiecte le cunoaște mult mai bine decât întemeierea statelor medievale românești… Iar nevoia de adevăr asupra acestor subiecte este infinit mai mare! Întreabă-l așa pe bătrânul  belfer: Oare nu-l atrage mitul referitor la un Ion Antonescu criminal de război? Nu-l tentează demolarea acestui mit? Și a altora asemănătoare, scornite pentru a-i scădea pe români din drepturile lor la recunoștință din partea altor popoare?

Mai am o întrebare totuși: Pe Internet circulă și alt inteviu, mai vechi, al domnului Djuvara, despre sinuciderea europenilor, despre dispariția rasei albe. Cunoașteți textul?

Este un text important, dar și acesta naște aceeași întrebare: de ce nu spune dl Djuvara tot ce știe? Previziunile sale sumbre asupra Europei, valabile și cu privire la Australia sau America, ar trebui însoțite de viziunea istoricului asupra cauzelor, a evenimentelor care ne-au adus în această situație nefericită. Am fost dezamăgit să văd că ocolește acest subiect. Iar demonstrația sa că nu la 1 decembrie, ci la 24 decembrie s-a făurit România Mare este de-a dreptul penibilă, jenantă. În această ordine de idei, afirm că ziua de 14 iulie ca zi națională a Franței este o rușine pentru Franța și pentru europeni. 14 iulie 1789 este ziua când a început sinuciderea Europei! Fac această legătură, între sinuciderea Europei, corect sesizată de Neagu Djuvara, și revoluția franceză – te rog să nu scrii cu majusculă sintagma „revoluția franceză”! Deci, dacă te întâlnești cu dl Djuvara, care a opinat că nu se potrivește să avem ca zi națională 1 Decembrie, întreabă-l ce crede despre 14 iulie 1789, zi națională la francezi… Rușii, după câteva decenii de păcăleală și-au revenit și au renunțat la 7 noiembrie! Franțujii se fac mai departe că nu știu cum a căzut de fapt Bastilia!… O rușine pentru întreaga omenire!

Afirmația pe care o faceți este teribil de șocantă. N-o puteți lăsa așa, în aer, fără nicio explicație. Va rog să adăugați un comentariu oricât de succint, până data viitoare când vă somez să abordați acest subiect. Sper că a vom face. Deci?

Într-un comentariu extrem de scurt, aș zice că până la revoluția franceză Europa, europenii, cultivau ideea de datorie, de obligații cu care te încarcă condiția de om. La 14 iulie 1789 își face apariția individul obsedat de drepturile care trebuie să-i fie recunoscute și satisfăcute, puse mai presus de orice. Simțul datoriei îl caracterizează pe omul puternic, omul de caracter și religios. Drepturile omului îl mobilizează pe nevolnic, pe individul egoist, incapabil de elanuri generoase. Cui au folosit declarațiile sforăitoare despre drepturile omului? În niciun caz Europei!

Aveți ceva împotrivă să publicăm pe site și interviul cu Sinuciderea Europei?

Nu, dimpotrivă. Este o idee bună. Textul trebuie să circule, măcar că defetismul dlui Djuvara ar putea să tulbure sufletul unor oameni mai tineri. Trebuie puși la încercare!

Deci nu sunteți pesimist în privința viitorului nostru într-o Europă a noastră, a albilor!

Nu! Cu condiția să identificăm urgent și corect cauzele. Odată aflată cauza, efectele încep să dispară! Este un principiu vechi. Sunt sigur că îl cunoasște și domnul Neagu Djuvara… Neagu Djuvara… Ce nume frumos! 

A consemnat Petre Burlacu

Popularity: 7% [?]

O SEARĂ FURTUNOASĂ LA CENACLUL MIHAI EMINESCU DIN NEW YORK

Posted by Stefan Strajer On June - 16 - 2011

O SEARĂ FURTUNOASĂ LA CENACLUL MIHAI EMINESCU DIN NEW YORK

 Autor: Lia LUNGU (New York)

Mă ard de o săptămână întâmplările de la Cenaclul Mihai Eminescu din New York. La fel gândesc că îl arde şi pe Theodor Damian, poetul, filozoful, profesorul univesitar şi nu în ultimul rând părintele Cenaclului, şi iniţiatorul serii de dezbatere sub titlul: „Rolul Presei Române în Diaspora”. Piesa de teatru „The Stormy Night” jucată cu o seară înainte la Town Hall pe Off Broadway în Manhattan – (aduc pe această cale omagiu actorilor Operei Comice din Bucureşti), a avut o prelungire pe măsură, la Cenaclul din New York, fapt pentru care marele dramaturg, o fi mustăcit fericit în Eden, văzând că personajele sale se perpetuează în bine cunoscutul stil, chiar şi la mii de km distanţă.

 

Foto. Theodor Damian (Lumina Lina), Mariana Tera (Romanian Journal),Grigore Culian (New York Magazin), Lia Lungu (Meridianul)

Pentru că, dezbaterea propusă şi mediată de distinsul intelectual, a luat o întorsătură cel puţin ridicolă, în care s-au exprimat frustrări şi uneori argumentului civilizat, a cedat locul atacului la persoană şi publicaţie, înlocuind minimă moralitate. Având în vedere faptul că reprezentam cel mai vechi ziar din America  – Meridianul Romanesc (Micro Magazin), îmi pregătisem cu responsabilitate cuvântul şi aşteptam întrebările şi sugestiile cititorilor. Îmi propusesem să vorbesc despre cea ce noi cerem de la noi înşine că jurnalişti, cum ne poziţionăm în matricea naţiunii, din punct de vedere cultural, politic, economic. Din capul locului m-am trezit atacată, nu eu, ci ziarul!

În contextul serii, atacul la ziar era un atac direct la mine care, de 15 ani lucrez pentru Meridianul Romanesc (Micro Magazin). Seara a suferit un viraj brutal, pe care o să îl compar din punct de vedere al muzicianului, cu virajul pe care l-a făcut muzica dodecafonică. După prezentarea colegei de la „Romanian Journal” am fost invitată să cuvântez. Cum era firesc, am început cu un scurt istoric al ziarului, raportându-l la celelalte societăţi romaneşti înfiinţate unele în urmă cu mai bine de un secol de către înaintaşii noştri strărmutaţi în Lumea Nouă.

Am avut surpriza, de a fi întreruptă cu un contraargument, referitor la omagiul pe care l-am considerat necesar împlinirii a 77 de ani de existenţa a radioului Vocea Românească din Detroit. Am trecut peste interpelare, continuând istoricul ziarului „Micro Magazin” când, am fost întreruptă pentru a doua oară de această dată cu vociferări provocate de chinuri vizibile, pe care mediatorul serii a căutat să le atenueze şi, astfel am reuşit să îmi închei cumva cuvântul!

Revolta “atacatorului” nu era pentru vreun ideal privind subiectul serii (rolul presei…) era ca să dărâme credibilitatea ziarului Meridianul Romanesc (Micro Magazin). Desigur, colegul, „afişa” numai certitudini (!) fapt care l-a condus la nesăbuinţă de a ne numi HOŢI!!! „Hoţii care au furat Ziarul Micro Magazin!” (ziar care de aproape 40 de ani, apare fără întrerupere în America, având cel mai important tiraj şi cea mai mare răspândire).

Tonul şi arogantă dublată de îndrăzneala de a spune la adăpostul crucii celor dispăruţi, ca ei te-au respectat până la idolatrie şi ţi-au dat dreptul de a-i reprezenta verbal în viitor, (morţii oricum nu te mai pot contrazice!), sunt practici frecvente. I-am atras atenţia, că se înşeală crezând că lumea a uitat cum l-a tratat (cu palme) pe unul dintre fondatorii ziarului, un venerabil jurnalist al Micro Magazin-ului; deoarece venerabilul journalist îl prinsese cu ocaua mică, într-unul dintre magazinele romaneşti unde se distribuia ziarul.

De asemena se înşeală, închipuindu-şi că oamenii au alte griji, ori nu sunt suficient de pricepuţi ca să înţeleagă cât de deplorabila i-a fost comportarea, iar la o adică afirmaţiile sale pot avea consecinţe grave. Sigur în momentul în care ai un ziar, ai un instrument prin care poţi influenţa dar, poţi şi imbeciliza. Ai un vehicol în care tu ţii frâiele, te prezinţi întâi de toate „bine pe tine” în editorial, editorial care îţi şi nu îţi aparţine, important este că îl semnezi. Astfel ajungi în registrul public – publicând! Şi, culmea, devii temut pentru că, vezi Doamne, spui lucrurilor pe nume! Pe care nume?
Asemenea colegului meu pe care voi continua să nu îl numesc (!) un alt membru al cenaclului, încurcat în grandomania sa fără limite şi stimulat de atitudinea înainte vorbitorului, a proferat injurii şi vulgarităţi greu de închipuit, la adresa directorului „Lumina Lina”. Desigur atacul a fost personal-subiectiv şi frustrarea era vizibilă. El, poet fiind, se simţea nedreptăţit pentru că nu era suficient publicat, în revistă de cultură Lumina Lina.
Concluzia se impune. Nu contest dreptul nimănui de a scrie din vocaţie! Dar vreau să spun că ipocriziile într-o zi vor ieşi la iveală. Chiar dacă morţii nu mai pot vorbi, sunt cei vii care ştiu realitatea şi mai au şi dovezi. De altfel în curând vom începe publicarea în serial a istoriei celul mai vechi ziar romanesc din America, Micro Magazin – Meridianul Românesc. Până atunci eu, Lia Lungu, cu binecunoscutul meu simţ al dreptăţii, al omeniei şi al apartenenţei la neamul daco-valah, vă doresc să aveţi şi să avem o vară frumoasă.

Lia LUNGU

New-York, SUA

Iunie 2011

 

Popularity: 4% [?]

STUPOARE!

Posted by Stefan Strajer On February - 9 - 2011

STUPOARE!

 

 Autor: Cornel COTUȚIU

Am primit pe internet un scurt text care m-a stupefiat, încât țin să-l comunic și altora, inclusiv impresiile mele datorate lui. Citindu-l, simțeam că se așează în mintea mea așa cum (să zicem) probezi în magazin un  costum de haine și constați că – veston, pantaloni -  ți se potrivesc perfect. Iată textul:

„Țară minoră /…/ căzută rușinos la examenul de capacitate în fața Europei. Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoții improvizați astăzi în moraliști, miniștrii care s-au vândut o viață întreagă, deputații, contrabandiștii…

Nu ne prăbușim nici de numărul dușmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoșătoare de meningită morală.”

Sub text urmează o întrebare și o propunere: Cui aparțin aceste enunțuri? Și se dau următoarele variante: Cristian Tudor Popescu, Andrei Pleșu, Dan Puric, Emil Hurezeanu.

Am luat-o de la coadă. Emil Hurezeanu? După cum îl știu, atitudinea lui publică, discernământul sunt strunite, controlate (să-i zic) nemțește. Dan Puric? El e un artist genial, iar opiniile sale, dincolo de frumusețea lor, sunt previzibile. Andrei Pleșu? Elegant, când pune degetul pe rană, sclipitor în opinii, dar zgârcit cu esențele. Am optat pentru Cristian Tudor Popescu: stil corosiv, tranșant, mușcător până în măduva oaselor.

Am avut o bănuială, încât am rulat pagina calculatorului până jos. Era un răspuns, care m-a bulversat: Octavian Goga, 1916. Autorul mesajului își încheie dezlegarea cu trei semne de exclamare.

Am alergat la rafturile mele, căutând volumele din Goga, să găsesc fragmentul de mai sus. Nimic. Îi citisem volumul princeps de publicistică „Mustul care fierbe”, am revăzut cartea „Naționalism dezrobitor” (editura Albatros, 1998); e o ediție penibilă, rezultată parcă dintr-o selecție de fost securist.

Prin urmare: Afirmațiile de mai sus îi aparțin sau nu lui Goga? Nu am nici o reținere în a afirma că ele țin de stilul și fervoarea publicistului Octavian Goga. Dar să zicem că ar aparține altcuiva. Stupoarea mea se datorează adevărului acut care colcăie în arealul românesc al anului 2011. Cine cunoaște textele politice ale lui Eminescu, Caragiale, Goga, nu poate fi străin de o impresie dureroasă: parcă ar fi fost scrise aseară. Ele confirmă că acest „aseară” durează de peste 150 de ani.

O, Doamne, ce suntem!

Popularity: 4% [?]

SCRISOARE DESCHISĂ DOMNULUI GAVRIL CORNUŢIU

Posted by Stefan Strajer On February - 4 - 2011

SCRISOARE DESCHISĂ DOMNULUI GAVRIL CORNUŢIU

 

Autor: Alexandru TOMA (Madrid, Spania)

Când citesc sau aud ceva interesant, îmi place să şi meditez puţin pentru a putea capta oarecum gândul celui care a scris sau al aceluia care vorbeşte. Astfel, dintr-o sală plină care îl asculta pe dl Teodor Baconschi vorbind la Ambasadă pe data de 19 octombrie 2010, eu am fost singurul care a înţeles, ce vrea să „construiască” pdl-eul domniilor lor(?), când a spus (îl citez exact): „Am ajuns să cerem partidelor politice să CREEZE oameni de Stat! Toţi ceilalţi s-au pierdut în discuţii, chiar şi glume, căci era acolo şi un reprezentant al «ciorditorilor» (după cum s-a exprimat el), un urmaş al rromei care i-a animat puţin. Să reconstruieşti, ce a fost descentralizat haotic pentru a face posibilă fraudarea fără măsură din Bugetului Ţării, cu actualii fraudatori politicieni, nu este ca şi cum ai încerca dintre lupi să faci câini pentru o stână de oi?”

Mulţi englezi, până la venirea la tron a Regelui James, au spus: „Ne este ruşine că suntem englezi!, sau Nici nu-mi vine să mă mai întorc acasă!” Odată cu acest rege au fost îmbunătăţite şi condiţiile în Colonii. Vedeţi? Când ”CAPUL” vrea binele unei naţiuni, naţiunea nu se mai ”împute”, ca şi peştele! Ei au populat Statele Unite fără a se mai întoarce acasă, în Anglia.

Mulţi germani, deasemenea au spus aşa, după terminarea Războiului. Unul mi-a mărturisit chiar mie aceasta: „Îmi este ruşine că sunt german, de douăzeci de ani cutreier lumea, lucrând, fără să fi mai respira nici aerul din ţara mea!”, la Immanuel Hostel-Jaffo (din Tel-Aviv), unde l-am întâlnit. Era un sculptor renumit care a primit aprobarea de a executa o lucrare în Israel, în semn de recunoaştere a ceeace a făcut, nu el, ci naţiunea lui, condusă de un descreerat, a cărui femeie a fost chiar o evreică, Eva Braun.

Nici noi, cei plecaţi în afara graniţelor Ţării la muncă, chiar dacă unii dintre noi nu ne vom mai întoarce acasă, nu am făcut nici un rău Naţiunii noastre, ba, chiar îi facem bine, în multe privinţe, în limita posibilităţilor care ne stau la îndemână şi de care ne putem folosi. Iar din România de azi, românii sunt goniţi sistematic în ultimii douăzeci de ani pe motiv că – declară preşedintele actual al ei: „Statul nu are resurse să se îngrijească de fiecare cetăţean!”
Preşedintele Traian Băsescu a explicat că statul şi Guvernul nu pot fi responsabile pentru fiecare cetăţean în parte, întrucât nu există resursele necesare. Aşadar, doar noi (toţi!) nu suntem „cetăţeni ai Ţării”, ci doar politicienii întocmesc condiţiile de a fi ”cetăţeni”, motiv pentru care Statul iată că şi respectă Constituţia faţă de ei: ARTICOLUL 47 din Constituţia României:

  • Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.
  • Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii.

 

Când un român care lucrează în afara ţării, afirmă supărat: „îmi este ruşine că sunt român!”, în nici un caz nu vrea să zică că îi este ruşine de originea sa, de bunii şi străbunii săi, sau de marii săi domnitori şi regi (de aceasta 99,9% dintre noi suntem mândri!), ci de cei care i-au condus sau îi conduc Ţara, făcându-l de râs şi de ocară în faţa întregii lumi, timp de atâta amar de ani!

Pe de altă parte, când intelectual care îl aude vorbind aşa pe românul care lucrează în afara Ţării (poate de rând, poate intelectual şi el), şi îi interpretează această durere ca pe un mobil de părăsire a Ţării, ori este ”politician”, ori din alte motive are interesul de a semăna dispreţ, discordie, ură…, între români. De aşa ceva, nu mai avem nevoie în libertate, căci suntem sătui de acestea, din cei patruzecişicinci de ani de lagăr comunist!

*

Distinse domn, Gavril Cornuţiu,

Nici un bănuiţi dvs ce plăcere îmi face să citesc articolele pe care le scrieţi. Sunteţi profesionist ADEVĂRAT în cercetările pe care le faceţi, iar gândurile ce le aşterneţi pe hârtie răscolesc pe orice român, dacă este om între oameni educat de părinţii lui cu cinste şi demnitate.

Totuşi, undeva greşiţi grav, poate din necunoştinţă, poate şi din alte motive, căci personal nu vă cunosc.  ŞTIU BINE, însă, că nimenea un poate cuprinde întregul adevăr: toţi vedem în parte, înţelegem în parte şi aşa vom şi cunoaşte o vreme, tot în parte, şi adevărul, şi orice lucru, fiinţă sau idee, indiferent de cât de profund ne-am adânci într-un studiu asupra lor (parafrazându-l pe Apostolul Pavel). Studiul dvs asupra originii limbii şi a neamului nostru este GENIAL, eu şi soţia am făcut un SCOP din a vă colecţiona aceste articole – ADEVĂRATE VALORI! − dar câteodată (poate de durere!), când ajungeţi prin dreptul românilor de rând… Eu sunt unul dintre ei, şi afirm asta cu mândrie, nu din modestie, căci fiecare om serios şi cinstit este o valoare la urma urmelor. Nu o fac nici cu şiretenie subtilă, căci nu ţintesc nici un interes la dvs, ci pentru că toţi am ajuns ”de rând” după 1945, din păcate. Aşadar când ajungeţi în dreptul acestora, faceţi unele afirmaţii ”grosso modo”, pe care enorm de mulţi dintre noi, cei plecaţi de acasă, covârşitor de mulţi, nu le merităm câtuşi de puţin. V-aş îndemna, cu permisiunea dvs, să folosiţi un ton prietenesc (presupunând că îl aveţi deja însuşit, de mult timp), pentru că nu vedeţi pe nici unul dintre noi atunci când faceţi referinţe şi nici nu cunoaşteţi bine majoritatea noastră pentru a vă permite luxul tragerii unei concluzii definitorii generalizate, convins fiind că tocmai felul dvs de a fi ”cercetător” implică o astfel de obligativitate.

A caracteriza un om sau o grupare într-un fel anume (să zicem chiar pe un român care şi-a ”părăsit” Ţara, sau pe mai mulţi), cere obligatoriu o cunoaştere temeinică, căci altfel, ce caracterizare va ieşi? Nu m-aş face cu acel om sau acea grupare, duşman degeaba şi fără să vreau poate? Dar ce credeţi, dacă aş cataloga cu superficialitate, necunoscând practic motivele, drept om/oameni de nimic, care-şi dispreţuieşte/ dispreţuiesc – vă citez − ”propria origine”, aş clădi sau aş dărâma ceva în sufletul acelui om???, …ceva de care poate că nici nu am dreptul să mă ating.

V-aţi gândit vreodată, cinci minute măcar înainte de a scrie despre ”problema identitară a românilor”, aşa: cum pot atrage eu pe român către această idee?, sau cum pot eu înflăcăra pe român, astfel încât să pot reface (sau menţine cât de cât măcar) unitatea românilor? Vedeţi, Eminescu nu ar fi procedat astfel! Prin felul cum le vorbea românilor, el a devenit de temut pentru duşmanul veşnic, reuşind să adune în jurul său o adevărată armată de peste douăsute de mii, în Ardeal! Odată, a întâlnit un om inferior lui, dar nu a procedat cu el aşa cum procedaţi dvs cu noi, folosind astfel de ”tonuri”, ci altele (nu le enumăr căci le ştiţi bine), care au născut în acel om gustul unei creaţii originale şi au montat între ei o prietenie aşa de strânsă, încât acel om, de atâta durere, s-a stins şi el la puţină vreme după ce a aflat că iubitul lui PRIETEN şi FRATE ROMÂN, Eminescu, a fost omorât…

Am certitudinea că dvs ştiţi mult mai bine decât mine, de câte feluri sunt oamenii, de aceea m-am revoltat când aţi ”strigat” la noi, în primul articol din 1.Nov.2010: Neam de târlă şi de slugi! Un astfel de ton nu va uni niciodată pe nimeni, ci va dezbina lovind în suflete. Pe de altă parte, gândindu-mă numai la englezi, canadieni, australieni şi americani, şi la cel de-al II-lea Război Mondial, văd cel mai clar că a fi unită o Naţiune, nu înseamnă neapărat a locui toţi împreună în aceeaşi ţară permanent. Întorsătura acestor lucruri fireşti cam până pe la sfârşitul lui 1917, şi care vă doare pe dvs, a pornit-o ”cineva” atunci din Rusia, însă românii find ţinuţi, priponiţi de ţăruşul gliei prin puterea cizmei staliniste (dar nu şi rusească, îmi permit eu să susţin) au pierdut startul, şi ajungem astăzi să ne speriem de faptul că patru-cinci milioane de români s-au stabilit în străinătate (sau poate că NU, căci doar câţiva din cei plecaţi insistă). Atunci ce să mai zicem de evreii de care pomeniţi, care sunt în afara graniţelor lor, în număr de peste cincizeci de milioane? O astfel de concepţie nu este nici măcar adiacentă cauzei care a provocat după 1945 exod românesc, şi care, după 13 iunie 1990, a devenit cu adevărat anarhic şi îngrijorător pentru Ţară, dar nu şi pentru politicienii care o conduc, căci ei în loc să se îngrijoreze, au găsit în acest fenomen o ideală posibilitate de spălare a unor sume enorme de bani de la Buget, motiv pentru care au şi constituit mult trâmbiţata ”diasporă” care nici nu există în mod real, politic vorbind, ataşată de vreun partid anume.

Întreb, căci văd că ştiţi câte ceva despre ei (evrei): Cam ce credeţi că s-ar fi ales de evrei, dacă cineva, încercând să descopere cauza dezrădăcinării lor, pentru a-i atrage la origini ar fi ascuţit aşa pana, ca dvs, împotriva celor care au fugit care încotro de faraonii cotropitori, de romani, de greci, etc.?, … catalogându-i drept renegaţi care îşi schimbă identitatea ca pe haină − vă citez iar − ”la gunoi cu vechiturile!” Ori credeţi, că evreii nu au fugit niciodată, în istoria lor, din Ţară, pentru a se salva, de foamete? Dacă credeţi şi una ca asta, atunci eu, după ce am trăit patru ani consecutivi în Israel, într-o mare bibliotecă a unui colegiu biblic din Yaffo, vă spun că vă înşelaţi rău! Iacob, al treilea Patriarh al lor, a plecat la fiul său Iosif, în Egipt, cu şaptezeci de suflete şi apoi ei au ieşit de acolo în număr de şaptesute de mii! Dar ştiţi cât a stat acolo? Scrie în Biblie!

Statul Evreu, lucrând circa douămii de ani în diaspora, a împământenit între ei o lege a ajutorului reciproc (zeciuiala), dar şi un fel de respect al semenului, pentru Statul Evreu, astfel că nici măcar acela care trage prin Olanda droguri pe nas, nu este ”renegat” sau ”parvenit întelectual”. Dar accentuez încă odată: Statul lor a făcut aceasta!!! Şi, pentru ca să nu-l piardă nici măcar pe un astfel de evreu care se droghează, i-a creat şi lui, deopotrivă cu ceilalţi, condiţiile politice de a-şi câştiga cetăţenia olandeză (sau alta, sau chiar altele), fără a o pierde pe cea natală. Mai mult, ei oferă protecţie chiar şi unui criminal, dacă este evreu. Întrebând acolo ”de ce şi unui criminal?”, mi-au răspuns: pentru că au murit prea mulţi în al doilea Război Mondial. Nu vreau să întru în astfel de discuţii căci, şi criminalul care va primi protecţie, nu va scăpa nejudecat, dar nici nu-l va da repede pe mâna unui Hugo Chavez, sau a unui Ceauşescu, să zicem. Vreau totuşi să vă mai spun ce am citit odată într-un ziar cum ”o vechitură”, un homeless evreu hai-hui prin Australia, a donat Statului Evreu suma de un milion de dolari, promiţând că restul averii sale i-o va dona prin testament, atunci când ei au intrat în război cu irakienii, pe atunci eu fiind acolo, în Kibuţul Kefar Menachem. Vedeţi cum câştigă un Stat, o Ţară, un Neam, dacă-şi iubeşte cetăţeanul? Să ştiţi că oamenii, evreii, se mai fac uneori prin publicaţii şi cum îi faceţi dvs pe români, însă există Statul care echilibrează balanţa. Acel Stat, ca şi aparat al puterii, nu-i format din târle de slugi aservite comunismului moscovit, deşi generalul armatei britanice, Ben Gurion, care a pus bazele acualului Stat, a fost.

Dar să revenim la ai noştri… Refuz să cred că o personalitate ca a dvs, atâta de interesată în cercetarea provenienţei noastre, suferă de patimi ”tismăneşi” sau” patapieviceşti”, pentru simplul motiv că nu v-au decorat încă preşedinţii Ţării şi pe dvs. Dacă vă decorau, nu vă mai scriam, căci m-aş fi gândit că faceţi această denigrare ca şi el, pe vreo 5-6000 de euro pe lună, nu gratis…

Continuând să vă lecturez articolul din 2.Nov.2010, în care reveniţi la problema identitară, rămân consternat când văd că românul care pleacă să muncească în străinătate şi poate că se şi hotăreşte să nu se mai întoarcă în România, este catalogat de dvs drept unul care (vă citez) ”scuipă în capul părinţilor săi, a bunicilor săi, a speranţelor lor, a credinţelor lor, a suferinţelor lor…?” Oare nu greşiţi prea grav, distinse domn? În Germania, cât eu am stat patru ani ca azilant, în Israel alţi patru ani, iar în Spania iată că fac anul acesta şapte ani, şi încă nu am auzit aşa ceva! Ba am sesizat la toţi aceştia că Statul îşi educă cetăţenii cam aşa: ”Sunteţi parte a unei Naţiuni Libere. Puteţi călători şi munci oriunde doriţi voi, vă puteţi stabili sau căsători oriunde simţiţi voi că va fi bine. Fiţi mândri de Naţiunea voastră şi nu faceţi fapte antisociale pe nicăieri, pentru ca şi Naţiunea voastră să se poată mândri cu voi!” Adaug, că datorită ratei şomajului din Spania, oficial de 22%, şi exodul forţei de muncă a depăşit cifrele istorice!!! Pasivitatea guvernului socialist de aici, este identică cu a celui din România, ca două picături de apă semănând, dar, în nici un ziar nu am citit ceva asemănător cu ce scrieţi dvs, în toţi aceşti şapte ani. Cei ce se preocupă de soarta Ţării, şi la momentul potrivit fiţi siguri că şi intervin, sunt Militarii! Armata! Nicidecum cetăţeanul care, pe oriunde s-ar duce să muncească, PLĂTEŞTE într-un fel Ţării, pentru aşa ceva. Eu simt că la noi în Ţară, prin acea zonă triumfă acel neam de târlă şi de slugi, şi prin Parlament, căci suntem (nu pentru că a cerut poporul aşa ceva) REPUBLICĂ PARLAMENTARĂ!

Sunt două emisiuni televizate la care eu mă uit, pentru că îmi place să aflu despre alte ţări, popoare, datini, etc.: ”Madrileños en el mundo!” şi ”Españoles en el mundo!”, care aduc în prim plan o mulţime de spanioli stabiliţi care pe unde au vrut prin această lume, îndemnând parcă la un şi mai mare exod acum, căci este Criză, dar încă nu am auzit astfel de cuvinte spuse, nici măcar la adresa acelora care s-au stabilit prin ţările inamice arabe, cum ar fi Iranul şi altele.

Asta nu înseamnă că nu există şi dintr-aceia care ”scuipă” şi pe ce este al lor, şi pe ce este al altor Naţiuni chiar! Tare mult aş vrea să îi cunoaşteţi şi să vă şi referiţi exact la ei, căci merită. De pildă, în Germania am întâlnit dintr-ăştia şi m-am dus la Poliţie să-i denunţ, căci ştiind româneşte şi înţelegându-i, credeam că pot ajuta Poliţia să îi stârpim mai repede, însă căpitanul care m-a primit, m-a întrebat:

─Her Toma, aveţi copii, familie?

─Da!

─Unde sunt ei?

─Cu mine, aici!

─Atunci duceţi-vă acasă şi aveţi grijă de ei, căci de hoţi ne ocupăm noi. Asta-i treaba noastră!

Am văzut mai târziu o familie (mai serioasă, credeam eu), a cărui copil se juca cu ai mei, aşteptând la Poliţie să-şi ia paşapoartele, să predea Ausweiss-urile şi să plece în Ţară:

─De ce plecaţi? O să piardă copilul anul şcolar…

─Dă-o-n (…) de Germanie! Asta-i Ţară? Azi să furi şi mâine să te prindă!…

Altădată m-a chemat altul, văzându-mă într-un supermarket, să-i traduc ceva ce scria pe un produs, şi numai ce îi cade un baton de salam (ca acela ”de Sibiu”, de pe la noi) pe cracul pantalonului în jos:

─Ce faci mă, furi?

─A-a-a, nu-u-u, …că este voie să iei alimente!…

─Dar dacă ar fura cineva din magazinul lui maică-ta, ţie ţi-ar conveni? Pe mine să nu mă mai cunoşti de azi înainte! Bine?

Acum cinci ani, târla asta care ne face de râs doar pe noi, nu şi pe Băsescu văd, i-au tăiat soţiei poşeta cu lama şi ne-a costat 800 de euro refacerea actelor, căci era pe vremea când la Consulat se putea intra numai cu şpagă, de la portari şi până-n… Iată-i, aceştia scuipă pe orice, mult stimate domn!

Mai spuneţi că noi, românii, am ajuns minoritatea cea mai răspândită, dintr-un popor care a fost cel mai stabil şi originar… Nu-i adevărat! Am specificat mai sus: primii sunt evreii, la ambele capitole! Dar englezii de pe cele trei continente? Apoi exodul ţărilor africane? Dar proporţional vorbind, şi ungurii, şi polonezii chiar ne-au depăşit. Eu nu am fost în Londra, însă întrebând o femeie de aici, spaniolă, ”de ce nu se duce acolo să muncească?”, căci ştia foarte bine engleza iar aici nu avea de lucru, mi-a spus că a încercat, dar nu se poate ”din cauză că acolo este mafie poloneză”, peste care ea nu a putut trece!!! Şi aici a fost o mafie de acest gen, românească, dar Criza i-a îndepărtat.

Mai repetaţi şi în acest articol că ”nici o altă naţie nu îşi părăseşte cu atâta uşurinţă şi seninătate ceeace fiecare popor numeşte patria sa…”  Am să vă rog să îmi permiteţi să vă corectez puţin, pentru că am un exemplu special în familie, zicând eu puţin mai altfel: În nici o altă naţie de pe acest pământ, nu a prins, de la vlădică până la opincă, cum a prins la noi acest îndemn (inoculat special de comuniştii şovini şi dezbinători) de a-ţi ponegri, desconsidera şi umili aproapele, fratele tău român prin ”maxime” de genul ”nimeni nu-i mai şmecher, mai hoţ, mai pungaş…, mai părăsitor de patrie (poftim!), ca românul”, deşi românul acela care a furat batonul de salam, de la un neamţ a aflat că nu păţeşte nimica dacă îl prinde furând un aliment sau ţigări!!! Dar ce să mai zic de milioanele de evrei, italieni, spanioli, englezi, olandezi…, încetăţeniţi în Statele Unite, Canada şi Australia? Şi acum exemplul din familie. Eu şi sora mea, ne-am trezit în 1963 că avem un frate, după tatăl ei, de origine germană. Ne-am trezit cu el la poartă, pur şi simplu! Mama ştia că primul ei bărbat a stat peste doisprezece ani în Germania, dar că a mai făcut şi pe acolo copii, nu. Avea douăzecişicinci de ani şi era militar în termen în ”areea engleză”, iar în vacanţa acelui an a vrut să-şi cunoască tatăl. A venit în România, s-a dus la miliţie, ei i l-au găsit, dar a mai aflat că mai avea o soră, un frate şi un altul prin alianţă (pe mine). În 1965, el a revenit la noi, special pentru a o scoate din Ţară pe sora noastră (pentru că numai ea era majoră), să o ia cu el în Australia, unde el pleca să muncească (şi unde s-a şi căsătorit şi a rămas douăzecişicinci de ani!!!, cu toate că germanii pot trăi foarte bine şi fară servici acasă, pe ajutor social, dar el a motivat că nu-i place să trăiască ca ”proletarii”). Mă rog, aşa se vedeau poate din RFG proletarii, ţinuţi de comunişti pe ajutor social…

Şi i-a spus soră-mi să vină cu el:

─Eu nu-mi părăsesc Ţara! – a fost răspunsul ei, ea fiind prima generaţie de ”soimi ai patriei(!)”.

─Dar cine ţi-a cerut să faci aşa ceva?

─Tu! Acuma.

─Eu? Tu crezi că dacă eu plec în Australia, îmi părăsesc ţara? Ţara mea de origine este Germania şi cu originea asta voi muri indiferent ce-aş face, însă eu mai am o ţară, pe care şi un câine o are, dacă vrea, dară-mite un om: ACEASTĂ LUME ÎNTREAGĂ, TOT ŢARA MEA ESTE, surioară scumpă!

─Nuuuu…, eu nu părăsesc România!

─E alegerea ta! Faci cum crezi, dar îţi spun, doar acuma te pot ajuta, mai târziu nu, pentru că voi nu-l cunoaşteţi pe Ceauşescu, cu adevărat!

…Şi a avut dreptate! Eu la 38 de ani, cu capul spart de minerii chemaţi de Iliescu, dar copiii, unul la 14 şi altul la 8 ani,  aşa am ajuns să cunoaştem prima ţară civilizată: Germania a fratelui meu prin alianţă, Klaus! Forţaţi de preşedintele ales cu 90% de voturi, am luat şi eu loc la Agenţia de Bilete din str. Doamnei, la coada infermal de lungă (de tineri, băieţi şi fete, studenţi şi studente, loviţi ca şi mine), în spatele unei domnişoare cu fusta ruptă, violată în grabă de mineri chiar în microbuzul lui Dan Iosif… Totuşi în Germania şi-a ales să rămână, îndrăgostit de o nemţoaică, doar copilul cel mare. Cel mic este avocat în România.

Vedeţi? Eu cred că trebuie să vă schimbaţi puţin opinia, unghiul prin care să îi priviţi pe cei din afara Ţării, şi atunci concluziile vă vor fi altele! Cercetaţi mai bine exodul românilor motivat de sărăcia cruntă în care ne-a împins MASONERIA COMUNISTĂ. Eu declar cu mâna pe inimă că, toţi românii care spun ”îmi este ruşine să spun că sunt român” şi se şi reîncetăţenesc care pe unde doresc, spre exemplu, nu se referă la originea lor şi nici nu fug de ea (sunt ferm convins că de aceasta sunt MÂNDRI!), ci se referă, şi poate şi fug chiar, la/de hoţii din fruntea ţării, care vrând-nevrînd ne reprezintă ŞI NE FAC DE RÂS!!! Exprimările de acest gen, ţin de subtilităţile oricărei limbi (sunt expresii!), însă noi românii ştim exact ce vrea să spună cel ce le foloseşte. Sau ce dumnezeu, numai noi cei din afară mai ştim azi ce vrea să spună zicala ”unde dai şi unde crapă!”, cei de-acasă nu?

Poate că trebuie să motivez marea deznădejde în care am căzut după ce am scăpat de gloanţe, la Eva, şi eram LIBER. Zona mea, de proiectare şi urmarire a execuţiei lucrărilor, a fost Albia râului Buzău, cu salba de micro-hidrocentrale Cândeşti, Verneşti şi Simileasca. Imediat după Revoluţie, colegii de-acolo îmi ziceau:

─Dacă nu se ridica şi Bucureştiul, nimic nu s-ar fi întâmplat! Să tot mulţumeşti Cerului pentru o aşa recunoştinţă…

Când Bucureştiul a pornit Demonstraţia de la Universitate, pentru a-i da jos pe primii doi mincinoşi, care au declarat: prima dată că ei nu vor participa la alegeri ci doar se vor îngriji ca acestea să se desfăşoare cinstit, iar a doua oară au declarat că ei nu au spus niciodată că nu vor participa la alegeri(!), colegii mei de la şantiere (intelectuali!), îmi spuneau altfel:

─Ce dracului mai vreţi, mă, acuma?

─Să-i dăm jos pe ăştia că sunt MINCINOŞI! Când un nea gheorghe minte este una, dar când minte un preşedinte de Ţară şi un prim ministru, este alta: Ăştia ne fac Neamul de râs! Uite aici amândouă interviuri ale lor! (eu umblam cu cele două petice de ziar la mine)

─Fac pe dracu! Lăsaţi-i să conducă. Dacă-i libertate, de ce să nu participe şi ei la alegeri.

…La birou, în lacul Tei, eram toţi oameni cu studii (tehnicieni, ingineri, cercetători), …intelectuali, dar şi comunişti pe deasupra, unii(!), care ne strigau celor care nu simpatizam cu FSN: PeNeŢe şi PeNeLe, să ne pupe-n FeSeNe! Ce frumos! Nu?

Iată TÂRLA, distinse domn! Dar nu punctaţi spre ei, din păcate.

Vreau să închei declarând că noi, cei plecaţi, pe care politicienii ne numesc ”diaspora”, iar dvs ”târlă şi slugi” suferim şi aceste jigniri din partea dvs, şi înjosirea de principiu a perioadei de adaptare, şi lipsuri, căci ne restrângem de la multe pentru a putea strânge un ban destinat tot României, în care sperăm să ne construim o casă pentru anii de bătrâneţe (zic asta în numele majorităţii, în mijlocul căreia îmi duc veacul zi de zi), sau sperăm să ne-o achităm pe aceea pe care o avem de plătit (sau apartamentul), ajutându-ne odată cu aceasta şi rudele din Ţară, care nu au avut curajul testării muncitului în alte ţări sau nu au putut chiar. Aceşti bani ai noştri aduc beneficii Ţări, doar că la omul de rând nu se simte aceasta. Totuşi pentru contribuţia noastră ne laudă doar politicienii, deoarece doar ei beneficiază de comisioanele ce le plătim, şi tot ei ne spurcă, cam ca dvs, când pierd alegerile din cauza noastră: ”CĂPŞUNARII! Din cauza lor am pierdut alegerile. (Nu din cauză că ei, hoţi notorii, au înrobit Ţara!!!) Iată TÂRLA!!!

Uite aici am dorit să ajung, căci probabil vă doare faptul că nu suntem toţi în Ţară să-i dăm jos, adică să votăm la unison cu toţii altceva. Dacă credeţi că aici e hiba, iar vă înşelaţi! Pe fruntea unui om NU scrie: e cinstit sau e necinstit! Iată că Băsescu a şi confirmat-o, chiar. Fiind bucureştean, ştiindu-l cum a fost la Primăria Capitalei, eu am crezut că este cinstit şi patriot, dar ca preşedinte a schimbat foaia, măgărindu-se, declarând neconstituţional decurând că ”Statul nu este obligat să se îngrijească de traiul fiecărui cetăţean în parte!”. Totuşi doar aici în Spania am avut certitudinea că este şi el tot o apă şi un pământ cu hoţii ca Năstase, Vântu, Iliescu…, pentru că (atenţie!) am văzut cu ochii mei, cum mâna lui dreaptă diasporizată, deputatul Brânză Gabriel (plus William, după Revoluţie), fura din banii destinaţi campaniei electorale. Am făcut reclamaţie la preşedenţia Ţării şi a întregului Birou executiv al pdl, şi pentru că nu am primit nici un răspuns, abia atunci(!) am început să scriu despre asta, exact cum scriu şi acuma. Întreb: dvs chiar aveţi certitudinea că românii plecaţi din Ţară îşi schimbă identitatea aşa, cam ca deputatul Brânză Gabriel care s-a făcut William (român de five o’clock), ca şi cum şi-ar fi schimbat o haină ”la gunoi cu vechiturile”, cum ziceţi?

Am un coleg bun aici care şi-a înaintat actele pentru cetăţenie şi mi-a zis:

─Suntem mai prost conduşi decât ăia din America Latină!

─De ce?

─Ăia NU trebuie să renunţe la cetăţenia lor, dacă o vor şi pe asta spaniolă, noi DA!!!

Vedeţi neamul de târlă, care ştie să facă ne-legi? A ajuns la Cotroceni, la Palatul Victoria şi în Parlament! Dar să nu spuneţi că i-am votat noi, că iar vă voi contrazice, şi nu mai vreau.

PROBLEMA ROMÂNILOR. La noi o mică problemă este, dar foarte greu de rezolvat: iubirea semenului! Şi aceasta ni se trage de la anii aceştia în care am fost rupţi total de ceeace se cheamă coeziunea de Neam, în care intră şi Ţara. Toţi am fost rupţi, cu preoţi cu tot (90% influienţă comunistă), excepţie făcând doar Martirii, atât ai ortodoxiei cât şi ai celorlalte culte. Citiţile cărţile şi vă veţi convinge. Mai mult preoţia de după 1945, uită că noi suntem români şi pe noi ne interesează mai puţin ceeace depăşeste isoria lui Noe, spre exemplu, din Vechiul Testament. Cultele nu mai spun, …cântă tare şi cu forţă:

Dacă Duhul Tău, Doamne, ar fi-n mine,

Aş cânta ca şi David!

… apoi aş lupta, …m-aş ruga, …aş juca, …şi cam atâta, că nu trebuie să facă şi creştinul tot ce făcea David cu cele 365 de femei pe care le-a avut. După Stefan cel Mare, spre exemplu, cultele nu-l învaţă pe creştin să se ia, acesta fiind un prea ”mare curvar”: a avut doar trei-patru femei! Ori pentru atâtea doar (cred ei), nu merită să fie cântat şi predicat în Bisericile lor. Or mai zice probabil că s-a închinat şi la idoli…, cu toate că habar au ce-s aceia, motive pentru care nu mai contează cât a luptat pentru Moldova sau cât a suferit pentru a o lăsa urmaşilor săi LIBERĂ şi ÎNTREAGĂ. Pentru ei doar David are fapte care merită să-l predice şi să-i înalţe osanale.

Iată un alt loc, şi o altă târlă de slugi, distinse domn, Gavri Cornuţiu! Şi mai există una şi prin Poliţie, ochii mei văzându-i pe poliţişti prin pieţe, zilnic întinzând punga goală amărâtului nostru ţăran, spunându-i cu tupeu: Fă-i plinul! Fără să-i şi plătească… Voi încheia amintind-o pe cea mai mare: TOATĂ MASSMEDIA DIN ŢARĂ, cu unele prea mici excepţii doar!

 (Alexandru TOMA, Madrid, Spania, 25 anuarie 2011)

Popularity: 8% [?]

Reportaj de la Cernăuţi

Posted by Stefan Strajer On January - 30 - 2011

Reportaj de la Cernăuţi: Ca zborul unui cocor singuratic…

DIMENSIUNI SUFLETEŞTI

Autor: Maria Toacă-Andrieş (Cernăuţi)

Ca zborul unui cocor singuratic mi s-a părut „aterizarea” lui Vasile Şoimaru la Cernăuţi, în ajunul zilei de naştere a lui Eminescu. Era tocmai în ziua patronului său sufletesc – Sf. Vasile cel Mare. Or, Şoimaru, ca orice român de bună-credinţă, o serbase deja cu două săptămâni în urmă, pe nou. Oricum, în drumul său din Chişinău spre Cernăuţi, poposind, ca de obicei, la prietenii din Boian, nu putea să nu se întâlnească cu cei mai vestiţi Vasile de acolo şi, în aceeaşi bună tradiţie românească, să nu sărbătorească încă o dată. Mai ales că, încărcat ca un Moş Crăciun, care parcă în mod special îi vizitează la urmă pe cei mai dragi, de data aceasta a avut pentru boinceni un dar deosebit. Le-a adus un film despre Boianul din Canada şi despre urmaşii celor care au întemeiat acolo prima vatră românească, după chipul şi asemănarea Boianului din Bucovina, cântat în „Doina” lui Eminescu.


Foto.Vasile Şoimaru la gimnaziul din Boianul bucovinean

Deşi am mai scris despre drumurile şi căutările acestui bărbat dornic de a cuprinde cu iubire pe fraţii de-un sânge de pe meridianele globului, aş vrea să împrospătez memoria cititorilor noştri, amintind că doctorul în economie Vasile Şoimaru este unul dintre cei care a stat la baza fondării Academiei de Studii Economice din Moldova, de două ori deputat în Parlamentul RM, autorul mai multor cărţi (cea mai recentă, de publicistică, volumul „Căderea comuniştilor”), dar, mai presus de toate, – maestru al artei fotografice. Obsedat până la un suprem sacrificiu de patima drumeţiilor sau, mai precis, de un dor de românii de pretutindeni, imposibil de înţeles pentru oamenii „normali”, care se mulţumesc cu ce văd în apropierea lor, el a realizat o monumentală unire în volumul de imagini „Românii din jurul României”, adus, de ziua lui Eminescu, pentru a fi dăruit muzeului care îşi aşteaptă de vreo douăzeci de ani deschiderea în Casa lui Aron Pumnul din Cernăuţi. Printre exponatele viitorului – sperăm noi – muzeu, la fel de binevenit este şi CD-ul cu filmul „Un emigrant” şi imagini despre românii din Boianul canadian, însoţite de promisiunea dlui Şoimaru de a ne aduce la următoarea vizită volumul II al „marii sale uniri a românilor”, la care lucrează în prezent.

Foto.Bordeie în care s-au adăpostit primii emigranţi români bucovineni în Boianul canadian

Deoarece n-am avut posibilitatea să mă deplasez la Boian în ziua lansării filmului, l-am privit în singurătate, finalul cu zborul unui cocor singuratic în înaltul cerului azuriu asociindu-l nu atât cu sufletul emigrantului, ci mai mult cu trecerile lui Vasile Şoimaru prin Cernăuţi. Ştiu că inima şi obiectivul său fotografic au nevoie de momente de maxime emoţii şi că nu întâmplător apare printre noi chiar atunci când larma e mai mare, decorurile mai strălucitoare, când se adună oameni remarcabili, oaspeţi de vază de prin toată România.
Bunăoară, în acest miez de ianuarie ne-am bucurat să avem printre noi pleiada unor scriitori de elită, printre care şi cinci laureaţi ai Premiului Naţional „Mihai Eminescu”. I-am văzut, i-am admirat, i-am ascultat, numai nu ştiu dacă am fost noi văzuţi şi auziţi. Mai plăcut e cazul lui Vasile Şoimaru, care s-a străduit să ne audă şi să ne vadă (prin Cernăuţi, la Voloca, Crasna, Boian) cu cel de-al treilea ochi al său fermecat – obiectivul fotografic.


Foto.Căluţul românilor din Voloca şi Crasna, regiunea Cernăuţi

Despre emoţiile ce-au vibrat la Gimnaziul „Ioan Neculce” în timpul celor 45 de minute cât a fost derulat filmul mi-a povestit dna Eleonora Bizovi, prima gazdă la care se opreşte Vasile Şoimaru când ajunge la Boian.

Foto.Biserica romaneasca din Boian

- Au fost prezenţi gimnaziştii, profesorii, directoarea Svetlana Hauca, primarul satului, Gheorghe Demenciuc, preşedintele filialei Societăţii „Mihai Eminescu”, Vasile Botă… Toţi eram numai ochi şi urechi, porniţi imaginar pe puntea aşternută de Vasile Şoimaru peste Atlantic. Ni se auzeau şi bătăile inimii, care parcă acompaniau graiul românesc (aşa cum vorbeau străbunii din Boianul nostru) al urmaşilor primilor emigranţi – V. Toma, V. Suprovici, S. Iftodi, W. Rusu… Printr-o perdea de lacrimi, am ascultat povestirile lor despre construcţia Bisericii „Sf. Maria”, care este identică cu sfântul locaş „Adormirea Maicii Domnului” din centrul Boianului nostru. Gândul la cei care au luat cu ei în lumea umbrelor dorul greu de baştină ne-a răscolit dureros, mai ales în momentul când pe ecran s-a ivit imaginea cimitirului din Boianul canadian. Am aflat că primul nostru consătean înmormântat acolo a fost Nicolae Falcă. Deşi unii săteni de la noi au fost peste ocean să-şi vadă înstrăinatele rude, iar descendenţii pionierilor canadieni au vizitat baştina străbunilor lor, imaginile aduse de Vasile Şoimaru ne sunt ca o icoană făcătoare de minuni. Drept mulţumire, aş vrea să-i laud consacrarea cu un vers de Constantin Morariu, care redă întocmai crezul vieţii sale: „De-a cuprinde cu iubire/ Pe toţi fraţii mei de-un sânge,/ De-a mă bucura cu dânşii/ Şi a plânge, când vor plânge!”.


Malanca românilor din Voloca şi Crasna, regiunea Cernăuţi

La mulţumirile boincenilor am mai vrea să-i dorim acestui peregrin fără seamăn ca pretutindeni în drumeţiile sale să se regăsească în îmbrăţişarea românilor şi să ne aducă şi nouă ce-a văzut şi ce-a găsit – zâmbete sau lacrimi… Bucuroşi vom fi de toate, vorba Poetului, care nu-l lasă să ocolească Cernăuţiul.

Foto.Vasile Soimaru

N.R.Articol publicat in TIMPUL (Chisinau), 28 Ianuarie 2011, trimis Curentului International de catre Vasile Soimaru

Imagini de Marcel Porumbescu şi Iurie Scurtu

Popularity: 7% [?]

24 ianuarie, sau dulcele românesc al fiintarii

Autor: Andrei Vartic (1948 – 2009)

Cautând diamantele spirituale ale românilor, capabile sa uimeasca şi Parisul, şi Berlinul, şi Roma, dar şi elitele româneşti de la 1848, patriarhii Unirii Principatelor au descoperit traditiile româneşti, cântecul batrânesc, teatrul sarbatorilor de peste an şi neasemuitele jocuri populare, adevarate manifestari ale „cosmosului liturgic”. Despre acestea şi Alecsandri, şi Balcescu, şi Russo, şi Kogalniceanu spuneau ca pot fi invidiate de „un Virgil şi Ovid”. Traduse în limbile de circulatie europeana diamantele culturii noastre traditionale au devenit atunci, înainte şi dupa 24 ianuarie 1859, şi parte a patrimoniului cultural european. Nici un muşchi de pe fata luminata a bardului de la Mirceşti nu s-a clintit a umilinta intelectuala atunci când prezenta la Paris „Miorita”, „Toma Alimoş” sau „Monastirea Argeşului”. Revenea apoi în Tara şi raporta cu mândrie: România nu este o fundatura a Europei, ci o capitala a ei.
De când unii intelectuali „corecti”, deveniti şi sfetnici ai partidelor de guvernamânt, şi-au delegat mai toate drepturile (inclusiv de autor) de a reprezenta România în lume numai cu eu-l lor egocentric, „fariseic, fatarnic şi dogmatic” (Hans Magnus Enzensberger), cultura europeana a natiei româneşti a coborât în ridicol. Ei banalizeaza istoria poporului român, ei batjocoresc pe Eminescu (sa ne închipuim ca nemtii îl batjocoresc pe Goethe), ei alunga icoanele şi chiar religia din şcoli. În opinia lor nimic nu ne mai deosebeşte etnic, etic, estetic, metafizic şi religios de ceilalti europeni, aşa cum au dovedit la timpul lor Hasdeii, Eliad sau Negruzzi, apoi patriarhii Unirii, sau, mai încoace, Mircea Eliade sau Mircea Vulcanescu. Nimic, mai zic ei, nu ne reprezinta aşa ca toata Europa, dar mai ales noi, poporul român, sa spunem: Da, asta e partea de stralucire intelectuala a poporului român; da, acest drum spre stele nu-l poti confunda cu nimic; da, asta este dulcea noastra România.
Colindând Padurea Neagra (care e la izvoarele Dunarii) Martin Heidegger  a ajuns la potecile care se terminau în pamântul ce mustea de apa. Aşa el a descoperit izvoarele Daseinului, adica a participarii acum la construirea destinului universal al fiintei. Tot aşa, colindând, dar mergând pe urmele magului calator prin stele (şi asta se întâmpla pe la anul 1875), Eminescu a descoperit în adâncul Codrului izvoarele mistice ale fiintarii acum, acelea care echilibreaza setea veşniciei de temporalitate (şi spatielitate) şi a temporalitatii (şi a spatielitatii) de veşnicie. Acele izvoare fac posibila naşterea lumii din „goluri” şi, prin „undele de timp”, dispar iar şi iar, fara urma, „în stingerea eterna” (ce formula geniala a tertului inclus i s-a revelat lui Eminescu în „Andrei Mureşanu”). Aşa de înalt, universal şi mândru este neamul românesc în comparatie cu cea mai filosofica natiune moderna a lumii.
Iar ei topaie cu dive dezgolite şi barbati fardati – pe la televiziuni româneşti -  peste fagaşul sacru al Caluşarilor sau al doinei pure (vezi şi „Cine iubeşte şi lasa”, cântata de Maria Tanase), aşa de parca Eminescu nu a scris „Memento mori”, de parca nu exista Voronetul şi Hurezii, de parca toti stâlpii caselor româneşti nu încânta, împreuna cu Brâncuşi, oameni de pe toate continentele. În aceasta lume a suicidului global („Doar un zeu ne mai poate salva!”, spunea în 1967 acelaşi Heidegger), dantul lor este cu certitudine ospat în vreme de ciuma. Şi totuşi „dulcea Românie”, adica adevarata Românie, creştina şi spirituala (şi geto-dacica) îşi tese anume aici şi acum, în spatiul ei de geneza şi fiintare, spre binele spiritual al întregii lumi, drumul sau spre stele. Faptul ca acest drum nu este scos în primplanul mass media de mucava sau al neghiobului discurs politic, ci este tainuit în ascunderea schitului (aşa cum arata în numarul din ianuarie al „Convorbirilor literare” profesorul ieşean Petru Ursache) demonstreaza cât de magnifica este aceasta lucrare şi cât de fantastic „netemerea de moarte” şi „rezidirea altarului sacru” lucreaza pentru neamul românesc şi în noile conditii ale lumii şi Cosmosului. Doina, Caluşarii sau Eminescu, expresii arhetipale ale acestei lucrari, reprezinta dulcele ontologic al fiintarii noastre, româneşti, pe harta schimbatoare a lumii. Enescu, Brâncuşi sau Blaga îl onoreaza cu cinste. La 24 ianuarie este frumos ca toata natia româneasca sa se mândreasca simplu ca şi Basarabia, macar prin Alexandru Hâjdau, Alecu Russo, Mihail Kogalniceanu, B. P. Hasdeu, Constantin Stere, Vasile Pârvan sau Paul Goma îndulceşte acest dulce al României fara a fi pretins vreodata alta medalie decât sacrificiul pe altarul patriei.

(Articol scris in ianuarie 2008)

Popularity: 5% [?]

161 DE ANI DE LA NASTEREA LUCEAFĂRULUI

Posted by Stefan Strajer On January - 16 - 2011

161 DE ANI DE LA NASTEREA LUCEAFĂRULUI 

Autor: Gigi STANCIU (Constanta)

 Toate generaţiile au ca datorie sacră să transmită mai departe ideea că Eminescu este, a fost şi va rămâne cel mai mare poet al neamului său. Sunt cuvinte scrise cu evlavie de cel mai mare critic literar al românilor, George Călinescu. De ce această dorinţă, acest îndemn al său? Pentru că Eminescu a fost nu doar un geniu pe care poporul l-a născut în vremuri de prefaceri spirituale, politice şi economice, ci şi sufletul însuşi al poporului său, chintesenţa gândirii sale, dar şi a lumii întregi, a fost sufletul impovărat de patimă pentru dreptate, adevăr şi frumos, acele valori perene ale civilizaţiei umane.

Eminescu este oricând actual, ca orice mare scriitor, dar mai mult decât oricare el are intuiţii de geniu, are tăria expresiei poetice care poate fi comparată cu cea a diamantului. Dacă azi şcoală în general pare că şi-a încheiat misiunea, pentru că elevii nu admit să mai fie îndrumaţi de mentori care le cer să memoreze papagaliceşte totul, dar acest lucru e reclamat şi în alte timpuri istorice, vezi Evul Mediu cu sistemul lui de învăţământ, vezi scrierile lui Ion Creangă, „Amintirile” sale despre ceasloave şi formele pronumelor personale, scrieri din epoca modernă, dacă azi elevii şi profesorii lor cer tot mai mult mutarea accentului pe creativitate, pe studiul individual, nu înseamnă că versurile lui Mihai Eminescu trebuie blamate, uitate prin sertare sau rafturi de biblioteci, ori doar analizate în comentarii care par sofisticate şi nesuferite pentru că impun aceeaşi metodă a memorării; azi, ca şi ieri, ca şi mâine, Eminescu este al nostru, al românilor, dar e deopotrivă al tuturor oamenilor de pe această planetă, altfel de ce o indiancă celebra, Amita Bhose ar fi avut atâta dăruire pentru opera sa, pentru înţelegerea legăturii spirituale dintre India şi Eminescu, dintre Tagore şi Eminescu, dintre Budha şi Eminescu.

 

O soartă de om deplin al culturii române cum îl caracteriza filosoful Constantin Noica, o soartă deloc favorabilă pentru că marile spirite nu au vocaţia adaptabilităţii într-o lume predominată de rău, copilului Eminescu i-au hărăzit astrele şi ursitorile să înveţe devreme limba lui Goethe, a lui Heine şi Schiller, a lui Shopenhauer, Kant şi Hegel. Tot soarta i-a permis studiul la Cernăuţi cu un mare patriot, Aron Pumnul, profesorul care l-a impresionat atât şi prin viaţa sa şi prin moartea care i-a deschis adolescentului porţile cugetării şi ale poeziei elegiace.

Destinul i-a scris apoi pagini de studiu, de muncă, alături de trupe de teatru ale unor mari artişti români ai epocii: Tardini, Pascaly, Iorgu Caragiale, amprenta Marelui Will atingându-l deci şi permiţându-i să cunoască marile valori ale literaturii dramatice de care toată viaţa sa va fi atras. Anii petrecuţi la Viena şi Berlin, ani de studiu şi de muncă, au fost încununaţi de rezultate pentru că, deşi nu a obţinut titlul de doctor în filosofie, cu o lucrare despre opera lui Immanuel Kant, aşa cum proiectase mentorul său Titu Maiorescu, marele poet a scris versuri, ceea ce ştia el cel mai bine, neîntrecut de nimeni, poetul nepereche.

A tradus din opera lui Kant, a tradus un dicţionar german-sanscrit, voind să creeze unul român-sanscrit, a început scrierea unei gramatici sanscrite, a creat piese de teatru, a scris articole de presă  mai ales, pentru că dacă i s-ar întocmi o carte de muncă post mortem, el a avut serviciu de la 16 ani, ceea ce înseamnă nu neapărat că era sărac, dar nici bogat, era un om de condiţie modestă, dintr-o familie aparţinând clasei sociale de mijloc a României, a Modovei la naştere, apoi a României din timpul lui Cuza şi a lui Carol I.

A lucrat ca sufleor, ca şi copist, ca secretar de agenţie diplomatică a României la Berlin, ca director al Bibliotecii centrale de la Iaşi, ca profesor de logică la Institutul Academic de la Iaşi, ca revizor şcolar, ca ziarist şi redactor-şef, pentru că pe de o parte trebuia să lucreze ca să aibă din ce trăi ca orice om, pe e altă parte această era vocaţia sa de om al literelor, al studiului cărţilor, îndeletnicire plăcută, dar atât de nefolositoare după unii.

Nu i-a dat nimeni premii, nici nu şi-a dorit, nici pomană nu voia de la nimeni, învăţat de mic cu munca şi cu lipsurile, nu a huzrit şi nici nu a cheltuit banii aiurea prin cârciumi, el a citit şi a scris, a trudit pentru a înţelege sensul existenţei sale şi a fiecăruia din noi ca indivizi şi ca aparţinători ai poporului nostru, a trudit pentru a înţelege şi explica şi altora sensul trecerii noastre prin viaţă şi lume şi ce trebuie să facem ca acesta trecere să fie una morală şi demnă.

Cum a murit, care a fost cauza morţii sale e atât de neimportant în contextul înţelegerii operei, demitizarea pe care o vor unii e insignifiantă, degeaba arunci cu pietre acolo unde nu cunoşti cauza. Asemănarea lui cu Iisus nu e o blasfemie dacă vom crede în teoria conspiraţiei, a atentatului politic, dacă avem acest curaj pentru că nu prea îl avem, preferăm să spunem că a murit de sifilis sau de extenuare psihică datorată faptului că nu ştia să trăiască echilibrat. Oare? Cândva poate va fi cineva care să elucideze şi acest mister pe bază de documente clare sau poate nu, poate nici nu este necesar, Eminescu rămâne Eminul nostru iubit, eminenţa nostră cenuşie, etalonul de frumuseţe, adevăr şi dreptate pentru poporul nostru, reîncarnarea lui Budha sau a Dochiei sau a lui Decebal sau a vreunui balaur, sau doar urmaş al unui turc, Emin efendi sau Luceafărul sau poetul nostru drag, al tuturor.

Prof. Gigi STANCIU 

Constanţa

15 ianuarie 2011

 

Popularity: 4% [?]

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors