Curentul International

Clemenţă creştinească

 Autor: Valeriu Cercel (Hamilton, Canada)

Ferice de acel stejar

Ce pică mândru pe la noi

Şi-ajunge-n viaţa de apoi,

Ales cu har de Ăl divin,

Până în gât sătul de vin

În cercuri, doage de butoi,

Şi cât de binecuvântat

E dudu’ fără vină, care,

Sub lame de securi, topoare,

Balerci renaşte, fasonat,

Ca el, rachiului curat

Să-i dea arome şi culoare…

Dar eu aş vrea, de când mă ştiu,

Un tei să fiu, că de-oi cădea

Răpus tot de-un topor sadea,

S-ajung apoi…că-i cu rachiu 

Sau vin alb, negru, ghiurghiuliu…

Vr’unui butoi baban, canea;

De-aceea, cât de blestemat             

A fost şi e de-atât popor,          

Ca bun creştin, consumator           

Cinstit, declar că  am iertat           

Orice copac ce-a acceptat                

Să fie… coadă de topor.

Valeriu Cercel

Popularity: 1% [?]

Prin librăriile americane

Adevărata faţă a lui Churchill

 Autor: Ioan Ispas (Newark, Delaware)

          Pentru români numele lui Churchill este asociat cu Yalta şi cele 90 procente, influenţă în România, făcute cadou lui Stalin. Pentru englezi el este cel mai mare britanic al secolului trecut. În afară de Yalta, Sir Winston Leonard Spencer Churchill (1874 – 1965 ), a mai avut două iniţiative cu efecte catastrofale asupra României, şi nu numai.

Despre adevărata sa faţă, ce efect a avut cariera sa politică asupra imperiului britanic, care au fost consecinţele iniţiativelor sale din ultimul război mondial şi ce risc prezintă preluarea modelului său pentru oamenii politici americani de astăzi, ne arată Patrick J. Buchanan în cartea sa “Churchill, Hitler and unnecessary war. How Britain lost its Empire and the West lost the World.“, editura The Rivers Press, N.Y., 2008.

Churchill, corespondent de război în armata spaniolă din Cuba, combatant în India, luat prizonier în Războiul burilor, scrie o carte de succes despre toate acestea şi intră în parlament la 26 de ani. Conversaţia şi discursurile sale erau scânteitoare.

Dar avea două  probleme, pe care Patrick J. Buchanan le numeşte “reckless and dismal judgement“ (pag.352). Ambele îi vor marca lunga sa carieră politică. Prima manifestare a acestor probleme apare pe vremea când era corespondent la Morning Star, în Războiul burilor. Dorind să vadă bătăliile mai îndeaproape, îl convinge pe un căpitan, prieten cu el, ca împreună cu 150 de soldaţi îmbarcaţi în trei vagoane ataşate unei locomotive, să o ia din nord spre sud în teritoriul burilor. Trenul blindat, dar neînsoţit de vânători de munte, era o parodie de razboi modern. Berii calări l-au văzut, l-au lăsat să treacă, apoi au pus o grămada de pietre pe şine. După un timp au început să tragă asupra trenului, acesta a dat înapoi şi din cauza pietrelor a deraiat. Înconjurat de beri, după o luptă în care au căzut o sută de militari britanici, el împreună cu cincizeci de soldaţi, cei mai mulţi raniţi, s-au predat. Berii au avut doar patru răniţi. A fost cea mai umilitoare înfrângere suferită de armata britanică. Churchill a fost vinovat pentru ca l-a convins pe prietenul sau, capitanul Holdane, să nu se întoarcă când au văzut primele semnale ale capcanei. Norocul lui a fost, zice Buchanan, că a dat peste berii creştini, care l-au închis în Pretoria, de unde a reuşit sa evadeze. Alta era soarta lui dacă nimerea peste triburile de sioux sau afgani.

În perioada cabinetului Baldwin nr.2, Churchill a fost,  între anii 1924 – 1929, Canceler of Excheguer, dar la al treilea cabinet Baldwin n-a mai fost chemat. De ce?

Pentru că deşi poseda nişte calităţi excelente, era privit ca un om cu “erratio judgement“. Este data ca exemplu decizia sa de a reveni la aur ca monedă de schimb care a provocat un dezastru în Marea Britanie.

Churchill era un tip razbunător. Este dat exemplul când rugat să ţină un discurs, în 1947, la aniversarea celor 80 de ani a lui Baldwin, a spus “Era mai bine pentru patria noastra dacă nu s-ar fi născut“.

Din august 1914 şi până în 25 mai 1915, când Churchill a fost schimbat de Balfour din poziţia de Prim Lord al Amiralităţii, a făcut două mari greşeli.

Prima când a trimis o brigadă navală netestată şi fără experienţă pentru a încerca să apere Antwerp-ul, a pus-o sub comanda rezistenţei, în câteva saptămâni fiind decimată şi capturată.

În august 1915 a urmat dezastrul din Dardanele. El a încălcat principiul lui Nelson: “vasele nu luptă cu forturile“. A vrut ca flota să împartă în două Turcia şi să asigure o nouă rută de aprovizionare către Rusia. A atacat forturile de pe maluri fara trupe terestre. A pierdut trei vase bombardate şi trei lovite de mine în prima zi a atacului.

După douăzeci şi patru de ani, în 1939, s-a întors la Amiralitate. A încercat să facă presiuni în guvern pentru invazia Norvegiei, ţară neutră, pentru a tăia alimentarea cu oţel, din Suedia, a Germaniei. La începutul lui 1940, Hitler credea că e mai bine ca Norvegia să rămână neutră. Churchill a ordonat unei nave militare britanice să intre în apele teritoriale norvegiene. În plus, se pare ca Churchill ar fi vorbit despre aceasta ideie a sa, la o întâlnire cu presa străină şi astfel serviciile germane de spionaj au aflat de planul său. Hitler a ordonat invadarea Norvegiei în 9 aprilie 1940. Deşi Churchill a dat asigurări că Royal Navy are supremaţia în Marea Nordului, nemţii, îmbarcaţi pe nave comerciale au cucerit Oslo şi alte cinci porturi. După război, pentru că amiralul Raeder a avut succes, unde a pierdut Churchill, el a fost condamnat la închisoare pe viaţă. Greşeala lui Churchill a plătit-o însă primul ministru Chamberlain.

Nu avea încredere în submarine. În timpul celor opt luni ca Prim Lord al Amiralităţii, submarinele germane au scufundat două cuirasate şi alte vase, cu un total de 800.000 tone deplasament.

Ca prim ministru, la presiunea lui Stalin de a deschide al doilea front, aranjează debarcarea de la Dieppe din 19 august 1942. Debarcarea fost o baie de sânge în care două treimi din comandoul de 6.000 militari, majoritatea canadieni, au fost ucişi, răniţi sau luaţi prizonieri, iar pierderile RAF au fost de trei la unu.

Acestea sunt câteva din greşelile lui Churchill ca strateg militar. Ca om politic n-a avut respect faţă de ţările neutre. În 1914, ca Prim Lord a dispus blocarea Antwerp-ului.

Tot ca Prim Lord a cerut ocuparea insulelor olandeze şi daneze, deşi erau neutre, la fel blocarea Dardanelelor. Blocada pentru înfometare a dus la moartea a 750.000 de germani în Primul război mondial. Semnificativ pentru profilul moral al lui Churchill este scopul declarat al blocadei. Astfel, după Churchill, scopul blocadei este distrugerea întregii populaţii: bărbaţi şi femei, copii, bătrâni şi tineri. După capitularea Franţei, a dispus bombardarea flotei franceze refugiate în rada portului Mers el Kebir, sub pretextul prevenirii căderii în mâna germanilor, omorând 1.500 marinari francezi fără apărare. 

Câteva mii de prizonieri germani, care erau etnici ruşi, au cazut în mâna englezilor. Când s-a dezbătut problema  lor, Churchill a făcut presiuni să fie trimişi în Rusia, pentru că aşa i-a promis lui Molotov. A acceptat, de asemenea, ca 12 – 15 milioane de germani să fie deportaţi.

I-a trims înapoi, la cererea lui Stalin, şi pe cazacii care luptaseră în 1919 – 1920 contra gărzilor roşii, şi se refugiaseră în Vest. În mai 1945 a pus la dispoziţia ruşilor corpul de 90.000 de cazaci plus familiile lor.

La Yalta, prin stabilirea graniţei de vest a Poloniei pe Oder, 11 milioane de oameni au fost dati afara din case, 2 milioane au murit în timpul acestui exod.                                                                                                                                                               În prima zi când a ajuns prim ministru a ordonat bombardarea civililor. Churchill a fost iniţiatorul şi cel care a “lămurit” Vestul să adopte aceste metode barbare. Ele au fost aprobate de guvern şi este dovada declinului moral al lui Churchill. La 11 mai 1940, la 24 de ore după invadarea Franţei, Comandamentul bombardierelor a trimis 18 bombardiere, noaptea, departe de front, în Wesphalia. A fost primul act deliberat de ruptură în regulile războiului, în care ostilităţile se duc doar între forţele combatante.

La Conferinţa de la Casablanca din ianuarie 1943, Churchill a prezentat un raport al Şefului Forţelor Aeriene Regale, Charles Portal, care cerea fabricarea de urgenţă a 4.000 – 6.000 de bombardiere grele. Alexander McKee      prezintă memoriul (pag. 58), care însoţea raportul, în cartea sa “Dresden 1945. The Devill’s Tinderbox“, apărută în 1982 în editura E.P.Dutton Inc. N.Y. Portal a calculat, ca sa justifice fabricarea bombardierelor, efectul folosirii lor; distrugerea a 6 milioane de locuinţe germane, de a lăsa fără case 25 de milioane de germani, de a ucide 900.000 de germani şi de a răni un million.

A stabilit ca bombardamentele să se facă în special asupra zonelor muncitoreşti, pentru că în zonele locuite de clasa mijlocie casele sunt mai rare şi se pierd bombe.

La prima lui întâlnire cu Stalin în 1942, Churchill i-a spus că a început bombardarea oraşelor germane ca sa scadă moralul, deci o ţintă militară. Stalin a zâmbit când a auzit şi atmosfera întâlnirii s-a destins. Erau pe aceeaşi lungime de undă.

De bombardarea până la distrugerea completă a orasului Dresda se face vinovat tot Churchill. Înainte de a părăsi Yalta a ordonat declanşarea operaţiunii Thunderclap, care prevedea bombardamente masive asupra oraşelor, astfel ca şoselele şi drumurile sa se umple cu refugiaţi, iar soldaţii să nu se poată deplasa pentru a opri ofensiva armatei roşii. La ora zece seara 772 de bombardiere Lancaster au aruncat asupra Dresdei 650.000 de bombe incendiare şi 1.474 de bombe grele. A fost complet distrusă o suprafaţă de 1.600 acri. A se compara cu cel mai masiv bombardament german din Anglia, la Coventry, unde au fost distruşi 100 de acri. Dimineaţa, pe lumina, au mai venit 527 bombardiere B17, în două valuri, însoţite de 300 de avioane de vânătoare, pentru a distruge ce a mai rămas. Numărul exact al morţilor nu se ştie exact, fiind plin de refugiaţi, femei, copii, batrâni, este cuprins între 35.000 şi 250.000. La Coventry au murit 504.

Propunerea lui Churchill, acceptata de F. D. Roosevelt la Casablanca in 1943, de a bombarda civilii din orase, a devenit o doctrina militară adoptată de toate puterile lumii în perioada războiului rece şi-n prezent. Ţintele nu mai sunt forţele militare ci orasele mari ale rivalilor. A fost deschisă o cutie a Pandorei.

Această “iniţiativă“ a lui Churchill de a bombarda masiv civilii din oraşe i-a afectat şi pe români. Bombardarea instalaţiilor petroliere de la Ploieşti au înţeles-o, ca făcând parte din regulile războiului, iar piloţii americani doborâţi şi luati prizonieri au fost trataţi bine, cazaţi într-o staţiune de munte de pe Valea Prahovei. Când însă a început bombardarea la întâmplare a Bucureştiului, românii au simţit un gust amar. Democraţiile vestului i-au dezamăgit prin aceste acte barbare nemaiîntâlnite în războaiele moderne.

După cum se ştie, România avea pregătită o linie fortificata de apărare Galaţi – Focşani, pentru situaţia în care ruşii ne atacă. Pe această linie şi Munţii Carpaţi se putea organiza apărarea Munteniei şi Transilvaniei în condiţiile unui război în care ostilităţile se duc între militari, pe linia frontului. Dar datorită “iniţiativei“ lui Churchill ca aviaţia de bombardament să atace civilii şi să transforme în ruină oraşele din spatele frontului, o rezistenţă îndârjită pe aceasta linie n-a mai avut suficienta motivaţie. Deşi participanţii actului dela 23 august 1944 nu invocă explicit  aceste bombardamente, s-ar putea totuşi ca şi acestea să constituie un motiv în plus pentru justificarea  trădării comise. Începând cu primul bombardament din 4 aprilie 1944, al Bucureştiului, odată cu bombele au fost lansaţi şi fluturaşii cu “Declaraţia Comisariatului Poporului pentru Afacerile Străine al U.R.S.S.“. Denise Basdevant în cartea sa “Against Tide and Tempest: the Story of Rumania“, apărută în 1965 în editura Robert Speller & Sons, redă o fotocopie după aceşti fluturaşi aruncaţi şi la următoarele bombardamente (pag. 122). Iată cum sună această declaraţie: “În legătură cu evenimentele din România, Guvernul Sovietic consideră că nu este de prisos să confirme declaraţia sa făcută în Aprilie anul curent, că Uniunea Sovietică nu intenţionează să dobândească vreo parte oarecare a teritoriului românesc, sau să schimbe orânduirea socială existentă în România, nici să ştirbească în vreun chip oarecare independenţa României. Dimpotrivă, Guvernul Sovietic consideră necesar de a restabili împreună cu Românii independenţa României prin eliberarea României de sub jugul fascist german. Comandamentul Suprem Sovietic consideră că daca trupele româneşti vor înceta ostilităţile împotriva Armatei Roşii şi daca ele se vor obliga, ca mână în mână cu Armata Roşie să duca războiul de eliberare împotriva Nemţilor pentru independenţa României sau contra Ungurilor pentru eliberarea Transilvaniei, Armat Roşie nu le va dezarma, le va lăsa în întregime tot armamentul şi le va ajuta prin toate mijloacele să îndeplinească această sarcină de onoare.

Dar, Armata Roşie poate sa înceteze operaţiunile militare pe teritoriul României, numai după ce vor fi lichidate trupele nemţeşti din România, trupe care sunt purtatoare de împilare şi subjugare a poporului român.

 Singurul mijloc pentru grabnica încetare a operaţiunilor militare pe teritoriul României şi pentru încheierea de către România a armistiţiului cu coaliţia aliaţilor constă în aceea ca trupele române să dea ajutor Armatei Roşii în opera de lichidare a trupelor nemţeşti”.                                                                                                                                     Perfidia ruşilor este evidentă, ei au cerut americanilor sa bombardeze România, plasând alături de bombe şi fluturaşii, ca românii să poata opta: bombe în continuare sau “frumoasele“ perspective ale capitulării. Probabil ca aceşti fluturaşi aveau rolul să-i intoxice şi pe americani în privinţa “bunelor“ intenţii ale ruşilor. Nu ştim ce a contat mai mult în decizia de încetare unilaterală a focului de la 23 august; bombardamentele sau propunerea explicită de trădare din finalul acestei declaraţii plină de promisiuni frumoase dar mincinoase.

Braşovul a fost bombardat în ziua de Paşti. A doua zi radio Londra anunţa cu cinism ca a trimis ouă roşii de Paşti românilor.

În privinţa convingerilor sale morale, deşi se considera crestin, ferocitatea cu care a dus războiul împotriva civilior, arată un Churchill mai mult păgân decât creştin. A fost un adept al eutanasiei. Când a făcut parte din guvernul Asquith a propus ca 120.000 de deficienţi mentali să fie trimişi în colonii. Hitler s-a inspirat de aici. Era rasist. Nu voia să fie acceptaţi negri în Anglia. A condus campania “Păstraţi Anglia albă!“.

Patrick J. Buchanan pune întrebarea ce a fost Churchill om de stat sau războinic şef?

Pentru un om de stat obiectivul este pacea care să permită naţiunilor să trăiască în o siguranţă mai mare. Pentru un războinic obiectivul este victoria. Churchill în 13 mai 1940, în prima sa luare de cuvânt ca prim ministru, în parlament, a declarat că obiectivul său este “Victorie cu orice preţ!” (pag.405).

La Conferinţa  de la Casablanca din ianuarie 1943, Churchill l-a convins pe F.D.Roosevelt să facă declaraţia comună privind capitularea necondiţionată.

În 1944 la Quebec, Churchill şi F.D.Roosevelt au aprobat Planul Morgenthau de distrugere a întregii industrii germane şi transformarea Germaniei într-o ţară agrară. Toate utilajele şi echipamentele industiale urmau sa fie date ruşilor.

Goebbels a folosit cele două hotărâri pentru propagandă, în sensul că o capitulare ar însemna nesupravieţuire. Anihilarea ostatecilor a fost pretul pentru propria lor anihilare. Aşa se explică de ce în primăvara lui 1944, când se prefigura clar înfrângere Germaniei, au fost trimişi în lagarele de exterminare evreii, de exemplu cei din Ungaria şi Transilvania de Nord, aflată sub unguri. Eisenhower a estimat că războiul s-a prelungit cu doi ani din cauza condiţiei impuse de capitulare necondiţionată.

Şi această “iniţiativă“ a lui Churchill a afectat România în tentativa ei de a ieşi din război, fiind în favoarea ruşilor. Deşi au trecut mai bine de patru luni de la primii fluturaşi cu Declaraţia sovietică, nu am auzit despre iniţierea unor tratative, pe baza acestei declaraţii, între reprezentanţii opozitiei din România şi sovietici. Singurele tratative cunoscute sunt cele duse de Mareşalul Antonescu, prin intermediul ambasadorului Nanu cu ambasadoarea URSS la Stokholm, Kolontai. Trădarea regelui Mihai şi a opoziţiei a împiedicat finalizarea lor, ducând la dezastrul imediat şi cel de lunga durată. Faptul că în 3 septembrie 1944 Finlanda a semnat un armistiţiu cu sovieticii, demonstrează că şi România putea să o facă.

Churchill a fost mare ca şi conducător al războiului, dar mic ca om de stat. Stalin a avut în minte cum va arăta Europa după război, Churchill nu. Târziu, plin de onoruri şi-a dat seama de greşeala făcută. Germania era o barieră în faţa barbarismului şi despotismului oriental. Când a ajuns în guvern, în 1911, soarele nu apunea niciodată în Imperiul Britanic. În 1955, cand a plecat din guvern, India, Egiptul, Canalul Suez, Palestina, toate coloniile din Africa şi America erau pierdute. Rusia şi America aveau hegemonia în Europa, iar dominioanele britanice priveau spre Washington şi nu spre Londra pentru protectie. Lunga si brilianta cariera politică a omului secolului coincide exact cu declinul şi falimentul Imperiului Marii Britanii.

În istoriografia noastră a rămas acreditată ideia că la Conferinţa de la Yalta, de comun accord, cei trei protagonisti au făcut delimitarea sferelor de influenţă. Alexander McKee, în cartea sa amintită mai sus, a descoperit că procentele respective au fost propuse de Churchill lui Stalin la Moscova, înainte de întâlnirea de la Yalta. Churchill s-a dus la Moscova, fară F.D. Roosevelt care n-a putut sa vină, în octombrie 1944, si fără să anunţe propriul guvern sau pe cel american, a făcut oferta cu procentele. Mai mult, ca să-şi dea importanţă în faţa lui Stalin, oferta a fost făcută în momentul în care ambasadorul american Harriman nu era de faţă. A încercat să obţină de la Stalin stabilirea granitei de est a Poloniei cea de dinaintea  invaziei sovietice din 1939, dar n-a reuşit. Stalin n-a recunoscut nici guvernul polonez de la Londra. Singura cedare a lui Stalin a fost în privinţa recunoaşterii Generalului de Gaulle ca şef al Frantei. La Yalta, printre tone de caviar şi şampanie, doar s-au “legalizat“ , cele ”aranjate“ anterior la Moscova de Stalin şi Churchill.

Patrick J. Buchanan arăta că a scris această carte deoarece a observat că elita americană îmbrăţişează cultul pentru Churchill. Sunt unii care spun că a fost nu numai un strălucit conducător de război, dar şi un om de stat al cărui model poate fi pentru orice şef de stat. Orice nou adversar este un nou Hitler, orice propunere de a evita razboiul un nou Munchen. Miloşevici a fost numit Hitlerul Balcanilor, iar Sadam Hussein un Hiler arab. Acestea au dus la 78 de zile de bombardament (inclusiv în ziua de Paşti, n.n) a Serbiei, ţară care nu a atacat niciodată America şi a fost întotdeauna prietenoasa cu americanii. Bush, în perioada când se afla la Casa Albă, avea în biroul oval bustul lui Churchill. Cultul lui Churchill duce la prezentele dificultăţi americane. Dacă nu se renunţă la el, va duce la alte războaie şi dezastre, iar într-o zi la un război de mărimea războiului lui Churchill.

Şi-a început viaţa publică cu “un mic dezastru militar“ în timpul Războiului burilor, pe care l-a transformat în ceva triumfal în cartea pe care o scrie, ceea ce-l propulsează în parlament. Ca Prim Lord al Amiralitaţii este autorul dezastrului din Strâmtoarea Dardanelelor, iar după 25 de ani al celui privind Norvegia, care duce la căderea Guvernului Chamberlain. Dar, în loc sa fie eliminat din viaţa publică ajunge Prim ministru. În această calitate politica sa duce la destrămare Imperiului britanic şi la ruinarea economica şi financiară a Marii Britanii, plus moartea a 400.000 de englezi. Şi astăzi mulţi istorici rămân entuziasmaţi de briliantelele sale discursuri.

La noi a existat un ministru al transporturilor care a facut sa dispară o flotă, dar pentru că a făcut cugetarea “Iarna nu-i ca vara“, care i-a lăsat cu gura căscată pe români, a ajuns primar general al Bucureştiului. S-a plans în stânga şi dreapta că-i trebuie un Consiliu General obedient ca să poată face ceva. Românii l-au crezut şi a ajuns Preşedinte. Primul mandat a fost o continuă hă-hă-ială prin pieţe şi festivaluri, cerând la sfârşit un nou mandat pentru a-şi definitiva opera de combatere a corupţiei (neîncepută) şi a restructura statul “după chipul şi asemănarea sa“. I-a păcalit din nou pe mulţi români, iar diferenţa necesară pentru a câştiga un nou mandat i-a asigurat-o maşina bine unsă a fraudei electorale. Acum se pune întrebarea nu ce va urma în urmatorii cinci ani, ci cât de mare va fi dezastrul. Când cineva face greşeli când e jos, nu este nici o şansă să facă altceva când e sus. Cine nu învaţă din greşelile istoriei riscă să le repete, spunea cineva, şi cred că este adevărat.

Popularity: 1% [?]

Denunţ cu parfum de femeie

 “O, timpuri! O, moravuri!” (Marcus Tullius Cicero)

Autor: Nicolae Balint

Odioasele denunţuri ale anilor ’50 te puteau trimite pentru ani buni în puşcărie sau chiar în „loc cu verdeaţă”. Douăzeci de ani mai târziu, pe un fond de relativă destindere a regimului, o asemenea nemernicie nu mai era suficientă. Un denunţ bine ticluit şi mai ales „dirijat” de băieţii cu ochi albaştri, te făcea însă „dalmaţian”, adică un om cu „dosarul pătat”. Suficient ca să-ţi iei adio de la orice promovare, de la un apartament mai mare, de la o plecare în străinătate,…Pentru regim deveneai dubios, nesigur, adică un cetăţean de „mâna a doua”. Spun aceasta, pentru a mă exprima cât mai plastic şi sugestiv, adică în ton cu memorabilele expresii din ilustra şi profunda gândire prezidenţilă ce se poartă în aceste zile.

„Numitul Ştefan Irimie a fost în 1944 un mare nemţofil…”

În primii ani după război, odată cu instalarea comunismului de sorginte sovietică, un obiectiv major al noului regim a fost compromiterea şi distrugerea elitelor interbelice. Într-o primă fază, aparatul de represiune al fostului regim, a fost puternic penetrat cu oamenii noului regim pe cale de a se instala, chiar dacă cei mai mulţi dintre cei cooptaţi nu aveau o pregătire  profesională corespunzătoare şi stăpâneau precar limba română, fapt evident mai ales din modul cum îşi redactau notele-sinteză bazate pe rapoartele informatorilor. Nu erau însă lipsiţi de fantezie atunci când îşi „botezau” informatorii şi informatoarele din diversele instituţii mureşene. În anii ’50, una dintre cele mai prolifice surse din Primăria Târgu Mureş, s-a dovedit a fi “Rina Sorela”. Potrivit instructajului făcut anterior şi a sarcinilor primite, această sursă cu un nume de împrumut atât de nevinovat şi suav, îl semnala securităţii mureşene pe dr. Ştefan Irimie, funcţionar în aceeaşi instituţie, cunoscută personalitate interbelică, apropiat al fostului primar liberal, Emil Aurel Dandea. Trebuie spus faptul că lui Ştefan Irimie, îi datorăm astăzi „Zilele târgumureşene”, el fiind cel care a inaugurat această tradiţie în perioada interbelică, iar în casa sa, George Enescu venea cu mare plăcere atunci când ne vizita oraşul. Nu e lipsit de interes nici faptul că fiul dr. Ştefan Irimie – pe care am avut plăcerea să-l cunosc – specialist stomatolog, a fost un nume de referinţă în implantologia dentară, docent şi membru de onoare al mai multor instituţii medicale din lume. Domnia sa, care la momentul la care mă refer nu împlinise încă 25 de ani, a decedat recent, aici la Târgu Mureş, la o venerabilă vârstă. Revenind la informatoarea „Rina Sorela”, aceasta indica ofiţerului recrutor faptul că a cules informaţiile de la funcţionarii Eugen Mera şi Silvia Merlescu, angajaţi ai aceleiaşi primării. Ea îi scria ofiţerului de securitate că „Numitul (Irimie Ştefan – n.a.) a fost în 1940 un mare nemţofil…a manifestat ataşament faţă de regimul fascist şi cel hortyst.” Dar contrar celor scrise de informatoare, autorităţile hortyste – iar informatoarea nu a explicat acest fapt – l-au expulzat pe Ştefan Irimie din Tîrgu Mureş. „Rina Sorela” îşi continuă informarea către ofiţerul de securitate, în aceeaşi notă acuzatoare, spunând „…A fost expulzat…a primit un post în Constanţa. Odată cu eliberarea ţării noastre, a fugit de la Constanţa, unde a făcut şi gazetărie şi a scris articole contra URSS şi a revenit la Târgu Mureş…” Păcat capital să scrii împotriva URSS în acele vremuri. Dr. Ştefan Irimie va fi ulterior acestei informări, „comprimat”, termen folosit pentru cei îndepărtaţi din serviciu, şi va avea de suferit şi alte rigori ale regimului. Destinul său a fost marcat, în mod evident, şi de acest denunţ ordinar al „Rinei Sorela”.

Primarul se cam „întrece cu băutura”

Aceeaşi „Rina Sorela”, sursă „de nădejde” în Primăria târgu-mureşeană, după cum am văzut, făcea o informare cuprinzătoare pe data de 5 decembrie 1951, în legătură cu balul organizat pentru ajutorarea poporului coreean. (Coreea de Nord, stat comunist, susţinut de China, se afla în acel moment, în război cu Coreea de Sud, stat susţinut de SUA – n.a.) Informatoarea arăta faptul că „Venitul adunat trece de 25.000 de lei”, dar mai adăuga ea semânând îndoiala în mintea securistului,  „După cum spune tovarăşa Fulop Ibi (şefa de cabinet a primarului – n.a.)…s-a vărsat circa 20.000 de lei pentru Coreea, iar restul de circa 10.000 s-au păstrat într-un fond. Nu am putut afla ce fond şi de cine se păstrează.” „Rina Sorela” dădea însă detalii ample şi despre cine a participat la bal, ce a făcut fiecare, care a fost atmosfera…” La bal a participat, relata informatoarea, şi tovarăşul primar Soos Iosif cu soţia, cu tovarăşul Friedman Bela, cuscrul său şi soţia acestuia. Tovarăşul Soos s-a cam întrecut cu băutura, a băut şi a cântat din toată inima, petrecând până târziu cu lăutarii la ureche.” Interesant este faptul că Friedman, ofiţer de securitate la Reghin, şi care mai târziu va emigra în Israel, apărea şi el în nota informativă destinată securităţii, adică instituţiei din care el însuşi făcea parte. Să nu fi ştiut „Rina Sorela” cine e tovarăşul Friedman?

După 20 de ani…

O altă sursă, numită „Cita” de această dată, şi care avea drept ofiţer de legătură pe lt.maj R., cu care se întâlnea în casa conspirativă „Tuşnad” din Târgu Mureş, avea ca sarcină  în anii 70, să-şi supravegheze anumiţi vecini (cu cine se întâlnesc, ce discută, etc.), dar şi anumite persoane din anturajul pe care-l frecventa foarte des. La momentul respectiv, obiectul interesului securităţii mureşene îl reprezentau rudele din străinătate ale familiei Rodiger din Târgu Mureş, str. Cuza Vodă, nr. 24. Parcurgând nota-sinteză a lt.maj. R., maiorul de securitate M. A. dispunea ca „Sursa să fie dirijată în continuare pe lângă rudele turişti, pentru a stabili poziţia atât a turistei, cât a stat în ţară, cât şi a rudelor ei după plecarea turistei.” Din cercul de interes al securităţii făceau parte şi foste personalităţi maghiare interbelice, suspecţi de agitaţii cu caracter iredentist, precum grofii Teleki Adam sau Miko Arpad. „Pe data de 13 iunie 1966, relata informatoarea Cita, la obişnuita partidă de bridgge din casa numitei Torma Gabriella, au participat numitul Teleki Adam şi Miko Arpad. Acesta din urmă a relatat că în sfârşit a primit şi el paşaport pentru R.P.Ungară…” În schimb, pe baza mai multor note informative obţinute din cadrul fostului Liceu (actual Colegiu Naţional) „Al.Papiu Ilarian” din Târgu Mureş, unul dintre obiectivele de urmărire informativă în 1966, îl reprezenta şi profesoara Irina-Ştefania Simovici, care, potrivit securităţii mureşene „întreţine relaţii cu reprezentanţa diplomatică a SUA din Bucureşti.” Dacă în unele cazuri, în mod firesc, obţinerea de informaţii din diverse medii era justificată atunci ca şi acum, de siguranţa naţională, în cele mai multe cazuri – excepându-le pe cele care aveau la bază şantajul practicat de securitate – ele s-au dovedit a fi doar denunţuri având la bază ură, interese materiale sau de altă natură  Pe baza acestor note informative, multe destine au fost deturnate de la cursul lor firesc. Şi poate că e bine să nu uităm acele timpuri, pentru că există un risc major. Aşa cum spunea omul de teatru Dan Puric „Omul de azi, pedalează zadarnic într-un prezent continuu. A locui cu fiinţa doar într-o dimensiune a timpului – şi aceea distorsionată – înseamnă moartea lentă, dar sigură, a identităţii.”

Popularity: 1% [?]

Stupefianta lăbărțare a nesimțirii

Cornel COTUȚIU

      Preiau din citatul unui gazetar afirmația „În politică, prostia nu este un handicap.” Zicerea nu acoperă realitatea de acum, socio-politico-economico-morală, fiindcă, după substantivul „prostie” s-ar fi putut continua cu alte substantive (subiect): „mitocănie”, „tâlhărie”, „ofensa la drumul mare”, „parvenitism” ș.a.

Acum, vreau să mă opresc doar asupra uneia dintre dimensiunile penibile ale condiției de demnitar în România de azi: mitocănia. Cu 150 de ani în urmă scriitorul Nicolae Filimon o numea „gentilețe de mahala”.

În mahala, în lumea interlopă, mitocania nu e nici calitate, nici defect, ci o banală manifestare comportamentală de zi cu zi. Dar ea capătă alte valențe, alte irizări publice când e practicată la vârf: prezidențial, parlamentar, guvernamental, partidic. Concret:

Cu nărav de vaporean intratabil, Băsescu (să fie limpede, nu pot folosi, în ce-l privește, cuvinte de genul „domnul”, „domnia sa”; ar fi un limbaj ipocrit din parte-mi) dă cu capul în dinții cetățenilor, pocnește cu palma, cu pumnul, ba un adolescent, ba un avocat, scuipă cuvinte „elevate” către ziariști („țigancă împuțită”, „găozar”), ceartă sinistrați, pentru că îi aduc reproșuri, e huiduit (adică, apreciat la adevărata lui valoare) de Ziua Marinei (el, marinelul!), îndeamnă elita intelectuală să o șteargă din țară și atâtea alte minunății de șef de stat.

Ceilalți: bietul Boc. Cunoașteți vreun prim-ministru păpușă în toată istoria modernă a statului român? Eu nu.

Elena Udrea: o verișoară de maidan a coanei Zoe Trahanache.

Sebastian Vlădescu, ca un contabil de C.A.P. din vremea celuilat „cârmaci”.

Ministrul (zis) al muncii (Mihai Șeitan – ardelenii știu ce înseamnă „șaitău”): o prestanță jenantă în guvern.

Adriean Videanu? Nerușinare, numele tău este acesta al ministrului (zis) al industriei. Merită câteva fraze. Numele Videanu vine de la „vid” (nu de la localitatea Videle!), adică un gol de nesimțire planetară. În orice postură administrativ-politică a fost, tot timpul comentatorii, analiștii de toate felurile au invocat nu „postura” lui, ci „calitatea” lui precumpănitoare – „impostura”. Acum, și-a pus niște ochelari pe nas, ca să dea impresia că arată a intelectual (și nu căpușă, cum îl percepe românul, de la cel mai simplu, până la școlitul de bună credință). Tupeul, cinismul lui sunt fără precedent, când afirmă public că el și familia lui pot trăi dintr-un salariu de 1.500 de lei. Adică, el: cu odrasle trimise la școli în Occident; el, cu nevastă („șomeră”), care își pune pe trup vestimentație și podoabe de 100.000 de euro; el, care și-a ridicat un palat rezidențial; el poate acoperi toate aceste cheltuieli cu 1.500 de lei. (Pretinde că muncește de dimineața până seara; în această atitudine de țambal e și șeful său suprem, Băsescu, cu afirmația recentă că muncește într-o zi cât un dascăl într-o săptămână; nu degeaba a fost un școlar submediocru…). Ce să fie aici: sfidare inconștientă, afișarea unei perverse ignoranțe?

O adresare, la vocativ (fără articol hotărât): Băsescu, Boc, Udrea, Videanu, Berceanu, Șeitan, Funeriu, Vlădescu, cei trei unguri de la cultură, sănătate și mediu (nu le pot reține numele asiatic, regret), bănuiți unde este limita suportabilității din partea acestui popor urgisit?

Popularity: 3% [?]

Pilotii orbi – M.Eliade – 1937

Imoralitatea clasei conducãtoare românesti, care detine “puterea” politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia nationalã în folosul elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administratie si învãtãmânt, cã s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea – dupã marea victorie finalã – sã fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 – lãsând sã se astearnã uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

Dar cred cã este o crimã care nu va putea fi niciodatã uitatã: acesti aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai cã i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului românesc modern. Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în fata contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãsi existenta istoricã a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vãd.

Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului nstru este condusã de niste piloti orbi. Acum, când se pregãteste marea luptã dupã care se va sti cine meritã sã supravietuiascã si cine îsi meritã soarta de rob – elita noastrã conducãtoare îsi continuã micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai gãsesti cuvinte de revoltã. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sutã de ani fãrã ca nimeni sã înteleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodatã, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãtenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine.

Luntrea condusã de pilotii orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, negutãtorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tãranii de ogorul lor. Numai istoria stia cã nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afarã de cea capitalã: instinctul statal.

Crima elitelor conducãtoare românesti constã în pierderea acestui instinct si în înfiorãtoarea lor inconstientã, în încãpãtânarea cu care îsi apãrã “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bunã voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor nostri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putintã ca sã-si prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze. […]

Stiu foarte bine cã evreii vor tipa cã sunt antisemit, iar democratii cã sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine cã unii îmi vor spune cã “administratia” e proastã – iar altii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritãtilor. Ca si când aceleasi tratate au putut împiedica pe Kemal Pasa sã rezolve problema minoritãtilor mãcelãrind 100.000 de greci în Anatolia . Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au gândit la tratate când au închis scolile si bisericile românesti, deznationalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au permis sã persecute fãtis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca sã nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când cehii au sovãit sã paralizeze, pânã la sugrumare, minoritatea germanã!

Cred cã suntem singura tarã din lume care respectã tratatele minoritãtilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamãrindu-le cultura si ajutându- le sã-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai din bunãtate sau prostie. Ci pur si simplu pentru cã pãtura conducãtoare nu mai stie ce înseamnã un stat, nu mai vede.

Pe mine nu mã supãrã când aud evreii tipând: “antisemitism”, “Fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvãzãtori, îsi apãrã primatul economic si politic pe care l-au dobândit cu atâta trudã risipind atâta inteligentã si atâtea miliarde. Ar fi absurd sã te astepti ca evreii sã se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – dupã ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atâtea posturi de comandã. Evreii luptã din rãsputeri sã-si mentinã deocamdatã pozitiile lor, în asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mã priveste, eu le înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.

Tristetea si spaima mea îsi au, însã, izvorul în altã parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai putin româneascã, politicianizatã pânã în mãduva oaselor – care asteaptã pur si simplu sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si când am trãi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu mai auzi româneste, cã în Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, cã pier satele românesti, cã se schimbã fata oraselor – ei te socotesc în slujba nemtilor sau te asigurã cã au fãcut legi de protectia muncii nationale.

Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul în piept si-ti amintesc cã românul în veci nu piere, cã au trecut pe aici neamuri barbare etc.Uitând, sãracii cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã apese neamul nostru odatã cu introducerea secarei (la sfârsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slãbind considerabil rezistenta tãranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Mãlaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea pânã în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal si “cultura” în Pricipate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politicã si administrativã.

Toatã Muntenia si Moldova de jos se hrãneau iarna cu peste sãrat; cãrutele începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea porumbul si pestele acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totusi o hranã substantialã. Pilotii orbi au creat, însã, trustul pestelui. Nu e atât de grav faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de peste (în loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi cu peste ca sã nu scadã pretul, cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e cã tãranul nu mai mãnâncã, de vreo 10 ani, peste sãrat. Si acum, când populatia de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând cã un neam nu se regenereazã cu chininã si aspirinã, ci printr-o hranã substantialã.

Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca sã-si pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar si to mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendarã de acum câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de tuicã.
Noi n-am înteles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã “tinem la bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelasi timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi si ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.

…Dar pilotii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu bunãvointã; numai cã, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteazã în ceasul de fatã – instinctul statal – nu vãd suvoaiele slave scurgându- se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în aceastã tarã, care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.

Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun cã n- are importantã numãrul evreilor, cãci sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacã fac avere, averile lor rãmân tot în tarã. Dacã asa stau lucrurile nu vãd de ce n-am coloniza tara cu englezi, cãci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam în care o clasã conducãtoare gândeste astfel, si-ti vorbeste despre calitãtile unor oameni strãini – nu mai are mult de trãit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se mãsoare cu istoria…

Cã pilotii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – putin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cã nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce înseamnã un stat. Si asta e destul ca sã începi sã plângi.

(Vremea, Nr. 505, 19 Septembrie 1937, p. 3)

Popularity: 3% [?]

 Familia tradiţională în faţa provocărilor mileniului trei

Autor: Nicolae Balint                       

Familia tradiţională şi toate valorile pe care aceasta le-a promovat în decursul timpului sunt într-un mare pericol. Urmare a condiţiilor socio-economice, în principal, dar şi al unui alt tip de mentalitate, concubinajul a luat proporţii. Se nasc puţini copiii – mulţi dintre aceştia în afara căsătoriei (familiei) – iar din ce în ce mai multe familii se destramă. Raportul dintre natalitate şi mortalitate este unul alarmant. Statul român nu are o politică demografică şi asta pentru că statul însuşi, ca formă superioară de organizare a societăţii, are mari probleme. Un proces constant de îmbătrânire se poate observa dealtfel în întreaga Europă. Şi totuşi există reacţii în faţa acestei situaţii. Alianţa Familiilor din România (AFR) face acest lucru: reacţionează. AFR este o picătură necesară într-un ocean al indiferenţei. Despre familie, rolul şi acţiunile  AFR, într-un interviu în exclusivitate cu Bogdan Mateciuc, directorul executiv al AFR.

Reporter: Când a fost înfiinţată Alianţa Familiilor din România (AFR), de către cine şi ce anume îşi propune?

Bogdan Mateciuc: AFR s-a constituit în anul 2007, membrii fondatori fiind organizaţi anterior într-un Comitet de Iniţiativă pentru derularea unui „Proiect de ocrotire a căsătoriei şi familiei”. Asociaţia noastră este o organizaţie de promovare şi apărare a tradiţiilor social-culturale care au stat la baza dezvoltării societăţii româneşti: familia şi morala creştină, aplicate în relaţiile interumane şi în viaţa socială.

Reporter: În opinia dv., cum apreciaţi situaţia familiei din ţara noastră la ora actuală?

Bogdan Mateciuc: După 1989, familia şi căsătoria ca instituţii şi implicit atitudinea autorităţilor şi a publicului faţă de ele au suferit o degenerare. Familia şi căsătoria sunt sub un atac mai mult sau mai puţin conştient din partea unor forţe secularizante, care afirmă că familia şi căsătoria ori nu mai sunt necesare, ori trebuie redefinite. În acelaşi timp, canalele mass-media promovează stiluri „alternative” de viaţă şi ne prezintă drept modele de urmat viaţa unor aşa-zise „vedete”. Autorităţile statului, deşi sunt conştiente de criza demografică prin care trece România (o populaţie tot mai îmbătrânită, cu impact asupra veniturilor la bugetul de stat, prin reducerea bazei de impozitare…), nu fac nimic pentru a proteja familia. Din contră, subscriu tacit la promovarea „alternativelor” distructive la adresa familiei şi, mai nou, adoptă măsuri financiare împotriva familiilor, ca parte a programului de combatere a crizei economice.

Reporter: Ce ar trebui să facă statul român pentru conservarea identităţii familiei?

Bogdan Mateciuc: Statul nu are o politică concertată pentru promovarea căsătoriei şi familiei. Nu îi susţine pe tinerii care ar dori să întemeieze o familie. Asemenea măsuri ar trebui să ţină de o strategie naţională, pentru că actuala criză demografică este un pericol cu bătaie lungă. Statul ar trebuie să conceapă un program de măsuri pentru încurajarea acestor tineri, şi pentru descurajarea „alternativelor” promovate de unele organizaţii non-guvernamentale.

Reporter: Credeţi că biserica – mă refer la biserică în general şi nu neapărat numai la cea ortodoxă – se implică suficient în prezervarea identităţii familiei? Dacă o face, cum anume o face?

Bogdan Mateciuc: În general, Biserica se implică în promovarea familiei, în primul rând pentru că familia ca uniune dintre un bărbat şi o femeie a fost întemeiată de însuşi Dumnezeu. Ca instituţie, ea a fost validată şi de Mântuitorul Iisus Hristos. Această promovare se manifestă prin predicile şi cuvintele de învăţătură rostite în biserici şi, ocazional, prin comunicate oficiale emise în legătură cu diferite evenimente şi acţiuni publice. Totuşi, AFR consideră că implicarea Bisericii în general poate fi mai activă şi adusă mai bine la cunoştinţa publicului, care are aşteptări în acest sens din partea Bisericii.

Reporter: Care sunt, în opinia dv., principalele pericole la adresa familiei şi care sunt consecinţele probabile pe termen lung?

Bogdan Mateciuc: Familia este bagatelizată şi desconsiderată. Acest lucru nu este neapărat un atac organizat sau conştient. Este vorba de o atitudine din ce în ce mai răspândită, importată, alături de alte „bucurii”, din Occident şi privită cu îngăduinţă de către mass-media şi autorităţi, în numele unui fals „modernism”. Concret, românii nu se mai căsătoresc şi nu mai nasc copii. Divorţurile şi avorturile sunt la cote mari. Divorţul a fost liberalizat – astăzi poţi divorţa foarte uşor, iar avorturile se fac din bani publici – statul plăteşte avorturile, deşi ele sunt contra interesului naţional. Încercarea de normalizare a unor perversiuni şi eventual includerea lor sub titulatura „familie” este un alt atac la adresa familiei. Rezultatul îl vedem sub forma debusolării individului. Familia ar trebui să fie un micro-univers al omului, un loc în care el se simte împlinit şi în care îşi regenerează puterile, pentru a face faţă provocărilor vieţii. În lipsa acestui micro-univers, individul devine instabil, debusolat şi predispus la gesturi şi acţiuni negative atât asupra lui, cât şi asupra altora. Debusolarea în viaţa personală are impact asupra comportamentului lui în societate. Pe termen mediu şi lung, România are o populaţie îmbătrânită. Din această cauză, ca naţiune ea nu mai are energiile de care are nevoie ca să se dezvolte. Un popor debusolat, deprimat şi căruia i s-a cultivat un negativism persistent faţă de sine nu poate dăinui. În plan practic, există deja probleme cu sistemul de pensii şi de contribuţii al bugetul de stat. Prea puţini tineri, prea mulţi bătrâni. Statul are o povară imensă în această privinţă.

Reporter: Care consideraţi dv. că sunt, prin finalitatea lor, cele mai reuşite acţiuni ale AFR şi ce vă propuneţi, în acest sens, în viitor? 

Bogdan Mateciuc: Asociaţia noastră monitorizează activitatea legislativă şi este interesată de promovarea unor legi în sprijinul familiei. Colaborăm cu orice partide şi politicieni care aderă la valorile familiei. Cu ocazia alegerilor – locale, naţionale sau unionale – facem o analiză a candidaţilor şi emitem un Ghid al Alegătorului prin care îi informăm pe alegători despre profilul candidaţilor. Analiza ţine cont de acţiuni, voturi şi declaraţii ale candidaţilor. La alegerile trecute, unii candidaţi foarte cunoscuţi, care însă nu aderau la valorile familiei, nu au fost aleşi în urma acţiunilor de informare derulate de AFR. Prin aceste acţiuni ale noastre, îi invităm pe alegători să voteze în cunoştinţă de cauză şi le transmitem candidaţilor mesajul că un reprezentant trebuie să îi reprezinte pe cei ce l-au ales şi valorile lor. Aceste campanii ale noastre au fost un succes. Evident, ele vor fi realizate şi la alegerile care vor urma. O altă reuşită a noastră a fost implicarea în dezbaterile publice pe marginea noului Cod Civil. Au existat încercări, din partea unor organizaţii, de a strecura acolo recunoaşterea parteneriatelor între homosexuali. Cu ajutorul unor parlamentari responsabili, am blocat acele încercări. Pe viitor, vom continua să colaborăm cu politicieni pentru adoptarea de măsuri în sprijinul familiei. Susţinem cu fermitate eliminarea din Parlament a oricărui politician care nu ascultă de alegători – iar alegătorii sunt în majoritate creştini şi cred în valorile familiei. De asemenea, o ţintă a noastră este introducerea în Constituţie a definiţiei familiei ca uniune între un bărbat şi o femeie. Textul actual prevede uniunea între „soţi”, care e un termen interpretabil. Toate acţiunile AFR se subscriu dorinţei de a (re)aminti şi (re)afirma valorile tradiţionale ale familiei. Este nevoie să se facă în permanenţă aceasta, într-o vreme în care valorile şi reperele morale sunt relativizate şi răsturnate.

A consemnat Nicolae BALINT

www.nicolaebalint.wordpress.com

Popularity: 3% [?]

 Emblena tranzitiei: genocidul pensionarilor (2)

Autor: Vasile Zarnescu 

Episodul 1

Această parte a doua reapăruse în SANTINELA, nr. 18, din 17 iulie 2007, pag. 4-5 şi 12-13, precum şi în revista Justiţiarul din 18 septembrie 2007.

***

De altfel, chiar şi în această speţă, a legii măririi pensiilor,  F.M.I. şi-a manifestat inter­dic­ţia: „Cu toate că înţelegem că pen­siile sunt mici, deciziile cu caracter fiscal trebuie să re­flec­te limitarea bugetului şi nu tre­buie luate independent de evo­lu­ţia mediului ma­cro­eco­no­mic”, a declarat, într-un do­cu­ment scris, reprezentantul pen­tru România şi Bulgaria al F.M.I., Juan Jose Fernandez-An­sola (cf. Costel Crângan, „Din cauza majorării pensiilor / F.M.I. critică politica bu­ge­ta­ră a României“, în Viaţa liberă, Galaţi, 2 iulie 2007).

În schimb, Adrian Vasilescu se în­treabă retoric „Să ne temem de creşterea pensiilor?“ şi, deşi nu polemizează expres cu J. J. Fernandez-Ansola, îl con­tra­zi­ce, implicit, (cf. Jurnalul na­ţio­nal, 1 iulie 2007). În acelaşi sens, dar mai explicit, s-a exprimat şi premierul Tări­cea­nu (cf. F.B., „Creşterea eco­nomică se scurge în pensii“, în Ziua, nr. 3971, 3 iulie 2007; vezi şi Ziua, nr. 3974, 6 iulie 2007). Din argumentele aces­tor doi oficiali români rezultă că musiu Fernandez-Ansola spu­ne palabras, adică palavre.

             Extincţia pensionarilor prin pensiile derizorii nu este atât de evidentă tocmai din cauza ha­­loului ideologic conţinut în ideea subliminală că, oricum, ei nu mai au mult de trăit. Dar ge­nocidul pensionarilor pro­vocat de guvernele post­dece­m­briste este doar partea vizibilă, cât de cât, a exterminării po­po­ru­lui român, reflectată de „in­ver­sarea piramidei vârstelor“ – con­cept demografic ce nu spune multe nici matelotului de la prova României! –, in­ver­sa­re provocată de scăderea dras­tică a natalităţii, de creş­terea alarmantă a mortalităţii infantile, de imigrarea masivă a tineretului şi a adulţilor.

De aceea conchid, conform analizei lui Noam Chomsky, că România a ajuns un „stat eşuat“ ca urmare îndeosebi a ac­ţiunilor deliberate ale „Ma­re­lui Licurici“, căruia pre­şe­dintele Traian Băsescu îi suge p…restigiul (cf. Cornel Dan Nicolae, Politica filo-sionistă a României, Editura Carpathia, Cartea Secretă, 2006)! De fapt, la o şedinţă a Pentagonului, Bill Clinton indicase directiva care trebuie aplicată de S.U.A.: „Toate naţiunile trebuie să ajun­gă sub 10 milioane de lo­cui­tori!“ Fireşte, cu excepţia Marelui Licurici, care, astfel, îşi va impune mai uşor hege­mo­nia asupra celorlalte naţi­uni! România deja a pierdut un milion de locuitori, în 1990, prin cele un milion de avorturi comise doar în 1990, apoi, alte 14 milioane de avorturi în ur­mă­tori 17 ani, câteva milioane de per­soane care au emigrat, apoi câ­teva sute de mii de pensionari care au murit înainte de vreme, fără să mai apuce să „trăiască bine!“

De altfel, ca să beneficieze cât mai mulţi pensionari – în spe­cial dintre vârstnici – pro­pun asociaţiilor de pensionari, organizaţiilor şi parlamen­ta­ri­lor care-i sprijină, să ceară im­perativ devansarea aplicării legii majorării pensiilor!

Proşti şi/sau ticăloşi?!

În afara pensiei standard, fie­­care lucrător a cotizat, su­plimentar, cu trei sau cinci la sută, o vreme, după care con­tri­buţia s-a uniformizat la cinci la sută. Contribuţia standard pen­tru pensie şi această coti­zaţie suplimentară au produs dobânzi în cei 30-35-40 de ani de contribuţie la fondul de pensii. Toţi aceşti bani şi dobânzile respective trebuie calculaţi şi restituiţi, la pensie, respectivilor. Or, se ştie, pen­siile sunt derizorii, deşi fie­că­rui pensionar i s-au reţinut bani suficienţi pentru pensie, bani care sunt dosiţi de guvernările postdecembriste sub pretextul-clişeu că actualii salariaţi ar fi contributorii care alimentează bugetul de pensii. Repet, ca să le intre în cap tuturor ticălo­şi­lor sau nătărăilor: este absolut fals.

Acelaşi pretext-clişeu l-au susţinut, în emisiunea „Sinteza zilei“, a d-lui Mihai Gâdea, din 5 iulie 2007, cu insistenţă şi se­ni­nătate, miniştrii Varujan Vosganian şi Paul Păcuraru, precum şi economistul Ilie Şer­bănescu, ex-ministru al Re­for­mei, pentru câteva luni (de bun ce a fost!) în nu mai ştiu ce guvernare (a lui Victor Cior­bea, a lui Radu Vasile?!). Or, cum am arătat, nu este aşa: ac­tualilor pensionari li s-au re­ţinut banii de pensie din munca lor, în timpul vieţii lor active. La aceasta se adaugă faptul că, prin munca lor de o viaţă-activă – de 35-40 de ani – ei au creat şi alte produse, de con­sum şi/sau de producţie, de fo­lo­sinţă îndelungată sau chiar obiective industriale şi sociale de folosinţă foarte îndelungată, precum clădirea (abandonată în Tranziţie) a Bibliotecii Na­ţio­nale, Casa Poporului (zisă, acum, a Parlamentului), Me­troul, Transfăgărăşanul, marile hidrocentrale etc., etc., precum şi cele date, „chilipir“ – cum apre­cia, satisfăcută, o revistă bri­­­­tanică – unor bandiţi ca in­dia­nul-englez Mittal, cum a fost cazul cu SIDEX. Acest Mittal a fost atât de tâmpit ca manager încât a cumpărat, pe nimic, o „grămadă de fier vechi“ ca SIDEX, şi, în urma acestei afa­ceri proaste, a devenit cel mai bogat siderurgist din lume! Iar gu­vernanţii noştri, ca pre­mie­rul Adrian Năstase, au fost atât de deştepţi încât l-au păcălit pe Mittal vânzându-i SIDEX-ul şi se bucură şi acum de res­pec­tiva afacere! În schimb, pen­sio­narilor, prin pensie li se res­ti­tuie doar o parte derizorie, fiin­dcă partea cea mai mare a fost sau este irosită de către gu­vernanţi pentru a-şi asigura prosperitatea lor nemeritată pentru ei şi pentru tot neamul lor. În respectiva emisiune de la Antena 3, d-l Ion Cristoiu s-a autocitat ca fiind „specialist în Traian Băsescu“; pe care-l ad­miră, uneori în tăcere, alteori cu voce tare, evident, nu pentru prostia lui Traian Băsescu, ci pentru inteligenţa băsescistă.

E-adevărat, această presupusă inteligenţă admirată de către  d-l Cristoiu este contestată ve­hement, argumentat şi sis­te­ma­tic de către preopinentul său, d-l Valentin Stan, în articolele sa­le, sau chiar în aceeaşi emisiune, „Sinteza zilei“. Dacă fac media ipotetică a acestor două tipuri de inteligenţă, pre­su­pun că nu rezultă o inte­li­genţă generoasă – cum, fireşte, şi-o imaginează, categoric, Tra­ian Băsescu, că ar avea –, ci este o inteligenţă diabolică, cum adesea a spus-o fanul său in­decis, incoerent şi mereu am­biguu, d-l Ion Cristoiu!

Trebuie să accept, în mod im­placabil, că preşedintele Bă­ses­cu, doar aparent s-a arătat îngrijorat, în maniera drobului de sare, pentru viitorul incert al legii de mărire a pensiilor – în­trevăzând două variante: es­cro­cheria electorală sau co­lap­sul fondului de pensii –, fiin­dcă nu poate fi prost. Ca ata­re, trebuie să admitem, pe cale de necesitate, că este ticălos, per­vers, diabolic. De altfel, chiar admiratorul său, d-l Cris­toiu, l-a caracterizat ca fiind ticălos pentru prestaţia făcută în Parlament cu ocazia prez­en­tării „Raportului“ comis de alt ticălos, Tismăneanu-Tismi­neţki (cf. „Tismăneanu Tică­lo­su’ şi Băsescu Bengosu’“, în SANTINELA nr. 13/2007, pag. 8-9; republicat pe AlterMedia).

Conchid că Traian Băsescu nu de grija pensionarilor refuză să promulge legea majorării pensiilor, ci, cum a relevat in­clu­siv „specialistul în Bă­ses­cu“, pentru show-ul politic de ri­goare şi pentru a câştiga elec­toral: dacă intră în vigoare le­gea şi mai rămâne şi viguroasă pecuniar, Băsescu va spune, vic­torios, „Vedeţi, mie mi se da­torează succesul, fiindcă i-am silit, prin jocul meu de pu­te­re, să-i fac să găsească surse de finanţare şi să vă dea banii!“ Dacă, după un an-doi, legea nu se mai aplică din lipsă de bani, Băsescu va zice, la fel de victorios: „Vedeţi, eu am anti­ci­pat, v-am prevenit că veţi fi pă­căliţi de aceşti escroci elec­torali! Aşa că votaţi-mă tot pe mine, ’că eu sunt cel bun şi fru­mos!“ Deci, aşa cum con­chi­dea şi d-l Cristoiu, prin show-ul său politic, „matelotul de la prora şi-a cântat“ victoria – cum suna un şlagăr din Epo­ca de Aur! Dar, deocamdată, prin nepromulgarea legii, el a dus idila sa mai veche cu pen­sio­narii (exhibată agresiv în campania electorală prezi­den­ţială din noiembrie 2004) în situaţia definită prin expresia „gheaţă la mal“. Or, pe cani­cula asta se pare că va ajunge în situaţia numită „om la apă“, fiindcă d-l Traian Băsescu a început, deja, „să ia apă“ în sondajele de opinie.

Pentru a urgenta minimele reparaţii, mai propun pen­sio­na­rilor să organizeze un miting la Cotroceni (care, pe la începutul lunii iunie 2010, a fost organizat – n.n., V.I.Z.), pentru ca să-i ceară iubitului preşedinte Bă­sescu să-i sprijine în obţinerea acestei devansării pe care am propus-o, fără ca el să mai ceară Guvernului să-i arate sur­sele de finanţare. Referitor la sursele invocate ca pretext de nepromulgare, îi sugerez pre­şedintelui Băsescu să me­diteze la acest aspect: de vreme ce, după ce timp 18 ani, pen­sio­narii au fost, mereu, „lăsaţi la urmă“ – şi acolo au rămas aşa, „lăsaţi“ –, fiindcă nu mai avea nimeni nevoie de ei, iar acum, după ce consilierii de marketing electoral şi-au dat seama ce forţă electorală are ponderea lor, a început ade­me­nirea lor prin majorarea – bruscă şi masivă! – a pensiilor; şi Guvernul a arătat, cu aceeaşi promptitudine – deşi cu câteva săp­tămâni mai înainte pre­mierul Tăriceanu se opusese majorării! –, că are surse de finan­ţare pentru majorarea pro­misă. Ba, Paul Păcuraru s-a şi lăudat: „Sunt ministrul care a găsit soluţia!“(în Viaţa liberă, Ga­lati, 9 iulie 2007); iar V. Vosganian a găsit banii ca un scamator care scoate iepurele din pălărie!

Atunci, e simplu: are resurse şi pentru devansarea, cu câteva luni, a aplicării legii – ba, dacă stau să mă gândesc mai bine, chiar pentru aplicarea IME­DIA­TĂ. Chiar aşa: îi propun d-lui Traian Băsescu să ceară aplicarea imediată a majorării pensiilor. Şi, prin asta, mai „drege busuiocul“. Pentru că pensionarii au început să-l în­jure mai vârtos decât o face el cu cei 322. Dacă Guvernul îl va contra – cum este şi de aşteptat, dat fiind conflictul de­venit peren –, pe motiv că „abia acum, pentru devansare, nu mai are resurse de finan­ţare“,  atunci să ceară redu­ce­rea bugetului pentru cei 322 de parlamentari care i-au cerut sus­pendarea şi, ca să nu pară ran­chiunos, să ceară pentru toţi par­lamentarii: să nu le mai fie schimbate autoturismele, să li se diminueze diurna, excursiile de documentare în staţiunile exo­tice de peste hotare să le fie controlate şi abia, apoi, aprobate etc. Iar dacă tot nu se face su­ma, să fie executate imediat toate firmele datornice la stat şi să nu li se mai acorde amâ­nă­ri­le sau scutirile dubioase de până acum, să nu i se mai dea ho­ţului de tablouri Mihai I Uzurpatul cele 30 de milioane de euro şi moşiile la care, ori­cum, nu are dreptul, să se re­cu­pe­reze Castelele Bran şi Peleş  etc.

Pensiile private: veritabila cacealma postdecembristă

În plus, ca să scape atât de răspunderea actuală, cât şi de cea istorică, guvernul obligă salariaţii la optarea pentru pensii private. Fiindcă ar fi „mai bine gestionate“ etc., etc. Această demagogie se sub­sumea­ză ideii neoliberale că „statul este un prost gestionar“ şi că numai companiile private ar fi în stare să gestioneze co­rect avuţia unor grupuri, co­lec­tivi­tăţi, care, înşelate de pro­pa­gandă, se dau, totuşi, pe mâna lor. În cele mai multe lucrări oneste de politologie, se subli­niază că neoliberalii, prin slo­ganul lor de bază, „statul minimal“, constituie noua for­mă, modernă, de ban­di­tism politic oficializat. Pentru că „statul minimal“ înseamnă cât mai puţine legi care să fie respectate, cât mai puţine in­sti­tuţii de stat care să apere legile şi să impună aplicarea lor şi, com­plementar, dar asimetric şi contradictoriu, cât mai mult haos pentru „pescuitul în ape tulburi“ de către „băieţii deş­tep­ţi“ – ca să folosesc sintagma de succes din aceste zile ne­faste.

Dovada cea mai elocventă a păcălelii numite „stat minimal“ este falimentul răsunător al unor firme dintotdeauna pri­vate, din cea mai capitalistă şi mai democrată ţară, „patria li­ber­tăţilor“, S.U.A. Chiar zilele trecute, Săptămâna financiară a difuzat un dvd cu un film do­cumentar despre falimentul antologic al firmei ENRON. Acum câţiva ani, presa noastră a fost ecoul presei inter­naţio­na­le care a dezvăluit câte ceva din falimentul la fel de anto­lo­gic al faimoasei firme SHELL. De asemenea, unele publicaţii au vorbit despre situaţia  pre­ca­ră – din cauza conducerii – a ma­rii firme Siemens; precum şi despre aceea dubioasă a firmei HALIBURTON, în care sunt implicaţi preşedintele Bush şi vicepreşedintele Cheney. Or, este evident că, în „patria liber­tăţii“, iniţiativa şi inovaţia fac casă bună şi cu corupţia, nu doar cu grija faţă de profit – căci grija faţă de om, în capi­ta­lism, lipseşte cu desăvârşire, cum ne avertizase încă Adam Smith. Cât despre România, să ne amintim că, în răstimpul acestor 18 ani postdecembrişti, o salbă de vreo paişpe bănci au fost falimentate chiar de către conducerea lor, în cârdăşie cu clicocraţia cleptocrată. Ba, în presa noastră s-a afirmat că, în România, unele bănci au fost create deliberat cu scopul de a fi falimentate! Ş­i atunci, cine ne garantează nouă, acum, că pensiile private vor fi ges­tio­nate de firmele sau băncile pri­vate mai bine decât de către stat?! Nimeni!!! Dimpotrivă, avem experienţa post­de­cem­bristă a situaţiei inverse: că foar­te multe dintre firmele private – îndeosebi cele mari – şi-au făcut averea prin furt, prin evaziune fiscală, prin mun­că la „negru“, prin frau­da­rea Patrimoniului Naţional. Chiar sloganul liberal al „tera­piei de şoc“ nu a reprezentat decât formula politicianistă, ase­zo­nată cu iz de „teorie“ modernă, a expresiei populare „iuţeală de mână şi nebăgare de seamă“, cu care sunt dese­m­na­te hoţiile profesioniste. Or, sinuciderile au crescut, de câ­teva ori, în România, doar în Epoca Tranziţiei, din cauză că, cel mai adesea, oamenii nu mai „trăiau bine“, cum suna slo­ganul electoral băsescist, toc­mai ca urmare a faptului că gu­ver­nanţii uitaseră de obligaţiile Constituţiei şi de scopul guver­nării: binele poporului, pe care l-au substituit cu binele lor pri­vat şi exclusiv.

Ticăloşii care ne conduc trebuie daţi în judecată

Minciuna iterată continuu din motive de manipulare, cum că salariaţii i-ar plăti pe pen­sionari nu are, aşadar, nici un temei juridic şi economic. Mai mult, fiecare pensionar, indi­fe­rent de pensia pe care o pri­meşte, este îndreptăţit să dea guvernul în judecată pentru a-şi primi atât pensia care i se cuvine – în virtutea ma­ri­lor dobânzi a banilor reţinuţi –, cât şi pentru a fi desdăunat pentru pagubele provocate de guvernanţi prin proasta ges­tionare a avuţiei naţionale, create de „generaţiile pasive“, conform celor relevate an­te­rior! „Ce legătură are pensia mea cu numărul de salariaţi? Eu am contribuit la fondul de pensii în toţi anii de activitate, ce trec de 45. Ce s-a făcut cu acest fond şi cum a fost folosit? Cum adică, dacă mâine nu ar mai fi salariaţi, pen­sionarii de ieri nu mai primesc pensii? După părerea mea, eu cred că acest fond de pensii a fost furat (sau, mai blând spus, aşa cum arătam mai sus, prost administrat) şi cred că a sosit timpul să răspundă cineva pen­tru asta. Dar cine să-i tragă la răspundere?“, se întreabă, pe deplin îndreptăţit, şi Con­stan­tin Gheorghe Marinescu, pen­sio­nar din Galaţi (cf. „Pen­sio­narii nu împovărează socie­ta­tea!“, în Viaţa liberă, Galaţi, 3 iulie 2007).

Totodată, conform Constitu­ţiei, invocată tardiv şi dema­go­gic de Viorel Hrebenciuc, în 4 iulie 2007, guvernul şi pre­şe­dintele sunt obligaţi să asigure un trai decent fiecărui cetăţean şi, cu prioritate, pensionarilor care au construit această ţară, inclusiv Palatul Parlamentului în care se lăfăie parlamentarii. Pe cale de consecinţă logică şi ju­ridică, le propun tuturor ne­mulţumiţilor să dea în judecată guvernul şi preşedinţia Ro­mâniei pentru calitatea vieţii pe care le-o „asigură“ – calitate subumană! De altfel, i-am mai îndemnat la această acţiune juridică în articolul „Factura RADET“ (în SANTINELA, nr. 2/2006, pag. 15; http://www.strajerii.ro/ santinela002.pdf).

De aceea, apelez la avocaţii şi judecătorii cinstiţi, de bună-credinţă, atâţia câţi au mai ră­mas, să formeze o orga­ni­zaţie cu scopul acordării de asistenţă gratuită cetăţenilor care vor chema în judecată Guvernul şi Preşedinţia României pen­tru că nu le asigură un trai decent. La fel, apelez la par­la­mentarii cinstiţi, de bună-cre­dinţă, atâţia câţi au mai rămas, să emită o lege care să îi scu­tea­scă de taxa de timbru pe aceşti petiţionari. Au fost ase­menea petiţionari în Italia, care au câştigat. De ce şi noi, ro­mânii, năpăstuiţi de ticăloşii care ne guvernează, nu am avea câştig de cauză?!

Totodată, dacă Marea „Re­vo­luţie Democrată“ din De­cembrie 1989 a eşuat în Re­for­ma incriminată aici (şi, evi­dent, nu numai de mine!) – ca­re a constat în aproprierea (je­fuirea) Patrimoniului Na­ţional –, este cazul să corectăm situaţia printr-o Contra-Re­for­mă realizabilă printr-o Re­volu­ţie Veritabilă, care să-i expro­prie­ze pe cei care şi-au apro­priat Patrimoniul Naţional.

14 iulie 2007

(Continuare în episodul următor)

Colonel (r.) Vasile ZĂRNESCU

Popularity: 3% [?]

Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş – Comunicat

str. Miko Imre, nr. 2, mun. SF. GHEORGHE, jud. COVASNA,
tel./fax: 0267.313534 email:  cohara_ro@yahoo.com

www.forumharghitacovasna.ro

Nr. 120 / 07.08.2010

Comunicat

Consiliul Director al Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş a aflat cu surprindere că pe agenda celei de a 77-a Sesiuni a Comitetului ONU pentru Eliminarea Discriminării Rasiale, reuniune care are loc la Geneva, în perioada 2 – 27 august 2010, din cele 11 puncte la ordinea de zi privind discriminările rasiale la nivel mondial unul vizează raportul intitulat „Discriminarea împotriva minorităţii naţionale maghiare în România”, document întocmit de Asociaţia Pro Regio Siculorum (Antal Árpád), Comitetul de Iniţiativa Bolyai (Dr. Péter Hantz) şi Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania (Zsolt Sziláyi).

Simpla lecturare a acestui raport vădeşte caracterul mincinos menit să aducă o gravă atingere credibilităţii României. Documentul denaturează, într-un mod grosolan, realităţile privind drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale din România, realităţi care depăşesc standardele europene şi internaţionale în materie.

Faptul că printre semnatarii documentului menţionat sunt şi lideri ai UDMR denotă că formaţiunea etnică maghiară care guvernează România nu este străină de acest demers îndreptat împotriva statului român. Aceasta impune ca Preşedintele României şi Prim ministrul Guvernului român să solicite UDMR-ului, sub sancţiunea scoaterii de la guvernare, să-şi clarifice poziţia în această problemă gravă. Este încă un prilej pentru persoanele care ocupă funcţii de autoritate în statul român să probeze responsabilităţile constituţionale ce le revin, iar pentru UDMR loialitatea faţă de România.

Solicităm Ministerului Afacerilor Externe să prevină intoxicarea organismelor internaţionale, prin acest demers mincinos, prin prezentarea, în spiritul adevărului, a unei poziţii ferme şi argumentate a statului român şi să informeze opinia publică cu privire la rezultatul dezbaterilor.

Având în vedere că prin acest nou demers se urmăreşte internaţionalizarea falsei teme a discriminării maghiarilor din România şi denigrarea statului român cerem partidelor politice, societăţii civile şi mass-mediei să devoaleze falsitatea şi reaua credinţă a iniţiatorilor raportului. Documentul poate fi consultat pe adresele de internet a Agenţiei de ştiri Romanian Global News (www.rgnpress.ro) şi a Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş (www.forumharghitacovasna.ro).

Reamintind că, în data de 14 august 2010, în programul celei de a X-a ediţii a Universităţii de Vară de la Izvorul Mureşului vor fi dezbătute temele Problematica comunităţilor româneşti din ţară care trăiesc în medii multietnice şi pluriconfesionale în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş; Ce fac autorităţile locale? Ce face statul român? Segregarea etnică factor de instabilitate. Problematica romano-catolicilor din Moldova. Este identitatea o marfă? În folosul cui?, invităm şi pe această cale reprezentanţii Administraţiei Prezidenţiale şi ai Guvernului României să-şi exprime punctele de vedere faţă de aceste probleme prioritare ale societăţii româneşti.

Biroul de presă al FCRCHM

Popularity: 6% [?]

 Imagini şi reflecţii din România 2010

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Vom călări frumoşi prin elizeu,

În cavalcadă, pân-la Dumnezeu

Descălecând la tronu-i la picioare:

Pe unde ne-ai trimis a fost şi bine

Şi rău a fost pe drumul străbătut… (Teodor Pâcă )

Stau cu paşaportul în mâna să intru în România, al cărei cetăţean sunt. Îmi vine rândul, întâi e privită poza din paşaport. Cât staţi în România? Trei luni! Atât cu mine, dar cu toată râvnă, apărătorul ţării se apucă să ţăcănească tastatura. Şi o ţăcăneşte zdravăn şi concentrat, parcă scrie o notă informativă fără de sfârşit, cercetând paşaportul meu filă de filă. Durează. Rabd fără mimică, tăcut. Cei dinaintea mea au intrat ca-n brânză, bag samă io-s oaie neagră cu streche! Când termină cu informaţia îi aplică paşaportului o ştampila ca un upercut şi mie o privire asemănătoare. Trec linia, sunt acasă, în casa noastră romanească. Bucurie şi îmbrăţişări.

Multe maşini, parcări pline, străzi şi şosele aglomerate. Fiecare circulă după propria sa lege, personalizată  în funcţie de cine e el, de marca maşinii şi de câţi cai putere are motorul. Se zice cu cât e mai mare cilindreea motorului cu atât e mai mic IQ-ul şi respectul faţa de ceilalţi semeni cu mai puţini cai putere! Claxoane, semne, înjurături. Şi io înjur înapoi, doar sunt conaţionalul lor. Ioranna îmi spune, în repetate rânduri: Stăpâneşte-te doctore, nu mai înjura!

Nu-mi place să mi se spună doctor în România. Nu sunt ca majoritatea lor. Punct. Niciodată nu am pretins nimic de la pacienţii mei. Jur, pot să jur şi pe moaştele Sfintei Paraschiva fiindcă este la mare căutare şi preţ în România lui Iliescu şi Băsescu. Ştiu că doctorii din România sunt plătiţi mizerabil, ştiu de când am fost medic de Maramureş, atunci de mult, şeful de post – miliţianul – avea salariu mult mai mare decât mine. Dar chiar aşa, în această nedreptate socială a dictaturii de atunci, am făcut de la început totul pentru pacient, cât m-am priceput, fără să solicit sau să pretind ceva. Dacă, la sfârşit, pacientul a  dorit să mă procopsească cu nişte ouă sau o găină bătrână, acceptam să mi le gătească Maria, femeia de serviciu, îmi făcea o zamă bună. Şi mă mulţumeam cu atâta. Pe vremea aceea nu erau euroi iar tovarăşii colectivişti de pe Valea Vişeului nu prea aveau nici lei româneşti. Acum e altceva; am auzit ca pacientul nu ajunge în sala de operaţie până ce medicul nu şi-a primit plicul solicitat. Ce penibil, cu toate explicaţiile şi argumentele lor. Ce ruşine! Ce ruşine, acesta-i sistemul  de sus până jos? Este.   

Sistemul românesc post decembrist, e mult mai rău decât  cel  dinainte, cel  început la 23 august. Cât se vinde şi se fură în România lui Iliescu şi Băsescu, numai cu Sovromurile se mai poate compara, dar atunci eram sub stăpânire militară şi comunistă rusească. Într-un moment istoric, într-o şedinţă de Comitet Central, Gheorghe Gheorghiu Dej a scos din buzunar un leu românesc şi i-a întrebat ce este acesta?!? Tovarăşii au făcut pe ei de frica, nu ştiau ce urmează. Dej le-a spus: Nici un leu nu mai are România datorie de război, nici măcar acest leu!! Ştiu romanii noştri, dragi şi deştepţi în toate, cât au fost aceste datorii?? Nu-i interesează, orice telenovelă e mai interesantă decât trecutul lor istoric. Şi Nicolae Ceauşescu a făcut, pe dracu-n patru, pe spatele poporului român, să plătească toate datoriile ţării. De două ori sub comunişti, lua-i-ar dracu odată, România şi-a plătit datoriile externe. Fiindcă nu poţi fi liber dacă eşti dator!! Repet; nu poţi fi liber dacă eşti dator!! Şi când i-au ciuruit pe odiosul şi sinistra în decembrie erau bani mulţi în visteria ţării, pe care frumosul în pulover roşu, primul nostru prim-ministru evreu, cum l-a numit Petre Ţuţea pe Petru Roman, i-a păpat imediat şi a început afacerile cu industria română.  Apoi s-a dedat la comisioane pentru el şi datorii externe, ca  poporul român să nu-şi piardă deprinderea de a plăti dobânzi grele. Petru Roman si Ion Ilici Marcel Iliescu au început distrugerea poporului român, care astăzi e mai dator ca niciodată în ultima suta de ani şi a ajuns de importă şi cartofi.

Merg la „Kaufland” un supramarket indigen din Bistriţa să cumpăr cartofi. Sunt din Turcia. Bravo, iubiţi conducători de ţara, ne-aţi europenizat total!! Cartofii au ajuns pe Bârgaie pe vremea regimentului grăniceresc, în Turcia numai de pe vremea lui Mustafa Ataturk. E o diferenţă! De ce nu mai avem noi, românii, cartofi indigeni? Pentru că după 1990, cultivatorii de cartofi au preferat sa devină căpşunari de Spania  în loc să rămână  în România pusă la mezat de Petru Roman şi Ilici Marcel Iliescu, marii cartofori  cu averea României. Înţeleg că sunt fructe ce nu se produc pe Bârgaie, dar să aduci legume şi zarzavaturi din Orient, mi se pare absurd. Dar, nu e absurd  într-o Românie  guvernata  absurd de două decenii. Şi cu ce plătim cartofii şi roşiile, conopida şi fasolea adusă din îndepărtatul Orient, precum pe vremuri de acolo soseau  caravanele ce aduceau mirodenii?!? Ei cu ce, cu ce?? Cu aur verde!!

Cartofii se cultivă anual, pădurii îi trebuie zeci de ani să crească, să se împlinească. Aurul nostru verde se duce, şi pe cartofi şi pătlăgele timpurii, fiindcă este mai uşor să tai copaci decât să cultivi zarzavaturi prin sere. Se duc pădurile românilor pe apa economiei de piaţă liberă la preţuri de cartofi noi şi păstăi de fasole. Am fost, ca de fiecare dată, prin marile trecatori nordice Şetraf şi Gutâi, Prislop şi Tihuţa şi am văzut Ţibleşul, Munţii Maramureşului şi a Rodnei, Călimanii şi Obcinile Bucovinei intens deforestaţi, iar reîmpădurirea neglijată. Politic şi economiceşte se urmăreşte distrugerea ţării, urâţirea  acestui colţ de rai, ca apoi să fie vândut pe nimic străinilor, la fel ca şi industria cincinalelor. Drumurile judeţene, mai puţin în Bucovina, sunt sub orice critică, cu margini străjuite de toate murdăriile posibile, predominând ambalajele de plastic şi aluminiu. România mea este murdară, în toate felurile e murdărită. Este rezultatul conducerii României de marionete în mâna capitaliştilor străini, de false elite politice, de parveniţi şi escroci, ce au înlăturat pe cei cu  spirit şi dragoste faţă de ţară, pe cei cinstiţi şi cu simţ gospodăresc.

Într-o benzinărie toată activitatea era oprită fiindcă se afla prefectul judeţului bistriţo-năsăudean cu televiziunea şi alai mare după el: şofer personal, bodigarzi sau bodyguards, consilieri. Lipsea machiorul. Avea carismă de vedetă politică şi costum scump, iar două camere tv îl fixau insistent, din faţă şi dos, fiindcă dădea nişte indicaţii preţioase. Era şi o ziaristă, o libelulă cu reportofon şi zâmbet atrăgător şi promiţător. Personalul benzinăriei era cu gura căscată în jurul lui, iar noi, ce intraserăm să alimentam, stăteam ca proştii în aşteptare să ne dea benzină, dar totul înţepenise. Mai era o maşină de poliţie în apropiere şi se aştepta, probabil, cea a pompierilor, să fie la datorie dacă, tulai Doamne, tocmai atunci ar izbucni vreun incendiu. Şi mai vorbim de megalomania şi cultul personalităţii lui Nicolae  Ceauşescu.

S-a hotărât deshumarea soţilor Ceauşescu. Mare eveniment postrevoluţionar, căruia mass media i-a dat o anvergură dâmboviţeana pe măsură. Am aflat de ce s-au tăinuit până acum mormintele lor: Poporul ar fi dat navala să le profaneze mormintele!! Afurisit acest popor roman, auzi dom’le ce îi trecea prin cap. Norocul Ceauşeştilor a fost cu Iliescu, Brucan şi Roman, cinstiţi, democraţi şi sentimentali. S-a povestit şi cum s-au pierdut cadavrele odiosului şi sinistrei în ceaţă, povestitor Gelu Voican Voiculescu, bun povestitor de adormit proştii postrevoluţionari. Identificarea rămăşiţelor anatomice se va face cu ajutorul celor mai avansate metode de cercetare: pentru preşedinte se va folosi metoda ADN iar pentru savantă metoda CODOI (CO2 – scuzaţi-mi cinismul spontan şi ieftin). Odată precizată sau nu identitatea lor, va urma un lung proces de acuzări şi condamnări, în care vinovaţii nu vor avea nimic de suferit. Are justiţia bucureşteană grijă de ei!! Cu această ocazie s-a aflat şi de blestemul Saftei Brâncoveanu care cere Divinităţii: „ca acela care se va atinge de ctitorie să fie omorât de cei din neamul său într-o zi de sărbătoare”. Ctitoria Saftei Brâncoveanu a fost Spitalul Brâncovenesc de lângă Biserica Brâncovenească pe care odiosul preşedinte a dat ordin să fie dărâmat, după care a intrat în vigoare blestemul ctitoarei, cu un mic amendament: cei ce au hotărât omorul nu au fost din neamul lui!! De comentat ar mai fi cine şi cum vor fi blestemaţi cei ce au comis un omor în cea mai mare sărbătoare creştina a poporului român. Asta pentru că justiţia română a fost împuşcată odată cu cei doi…  

Justiţia română a fost împuşcată, dar nu a murit. E invalidă rău! Am apelat şi eu la ea în cazul celui mai mare defăimător a istoriei, culturii şi limbii poporului roman: Roman Patapievici (vezi volumul lui „Politice”). Şi justiţia dâmboviţeana a rămas surdă, este surdă, este sluga slugilor, a puterii şi a banilor, ca şi Băsescu. Vai şi amar de România de când cu asemenea preşedinţi post revoluţionari!! Am auzit în ţară o anecdotă legată de iniţiala urare băsănească: să traiţi bine. Se spune că, la puţin timp după ce a apucat şi al doilea mandat de preşedinte, a întrebat poporul român: Încă mai trăiţi? Atunci să vă băşiţi bine!!

Din nefericire situaţia economica din România este tragică şi o pătrime din populaţie nu are nici după ce să se băşească!! Explicaţia cu criza este falsă, reală  este  proasta gospodărire şi frauda masivă din ultimii douăzeci de ani a uneia dintre cele mai bogate şi frumoase ţari europene. Guvernanţii comunizaţi au reuşit să scoată România din marea criză generată de războiul mondial în mai puţin de 20 de ani, în acelaşi timp guvernanţii europenizaţi de după 1990 au băgat poporul român, întâi în tunel fără luminiţă la capăt din care motiv au căzut în hăul unei crize totale şi de lungă durată. Dacă romanii ar fi citit cartea „Prădarea Romaniei” cu sub titlul „Cum pradă Traian Băsescu România” de Victor Gaetan şi Ciprian Nastasiu s-ar fi luat cu mâinile de cap! Azi, guvernanţii preşedintelui jucător la comanda străinătăţii au ajuns să împrumute bani ca să plătească datoria dobânzilor banilor împrumutaţi, pensiile acelea nenorocite ale oamenilor de rând, să taie salariile şi să reducă personalul angajat. Bravo Băsescu, ai după ce te flatula pe cei doi poli – oral şi anal – ai tubului digestiv!!

Efectele acestor hotărâri de salvare naţională sunt multe şi grave, unul dintre ele este că o întreagă generaţie tânără va lua calea străinătăţii, lăsând  ţara de izbelişte…

Cu toată această izbelişte, după treizeci de ani de străinătate, tot mai mult doresc să mă întorc în patria mea. E firesc, e genetic încrustat, motivat de amintiri, iubiri, dorinţe. Temporara  despărţire de Maramureş şi Bucovina, de terasa  pensiunii din Herculane sau a celei din Cheile Gradiştei, de pensiunea „Nu mă uita” din Săliştea Făgăraşului sau, şi mai ales, de Fântâna cu laiţă din Strâmba  Bârgăului este grea, dureroasă şi nu se vindecă decât cu întoarcerea. Mă voi întoarce. Acum, însă plec din nou, sunt un peregrin solitar. Mă aflu pe aeroport, în faţa poliţistului de frontieră care îmi cercetează încruntat paşaportul canadian. Mă perforează cu privirea de vajnic apărător al ţării şi-mi spune: De două zile vă aflaţi ilegal în România!! M-a şocat aiurindu-mă pe moment. Nu înţeleg cum sunt ilegal în ţara neamului meu, una dintre cele mai mari democraţii ale Uniunii Europene de la Băsescu încoace. Mi se explică: Aţi primit viză de şedere pentru 90 de zile şi aţi stat trei luni, din 24 Aprilie până în 24 Iulie sunt 92 de zile, înţelegeţi !?! Bine, înţeleg că am înţeles şi nu numai atât, dar mi-a trecut şi aiureala de moment, mi-am revenit la starea mea  normală, şi nu prea. Întreb: Şi acum mă veţi opri  să  plec ?

E crunt şi mai ştii că şi poate … ce mare bucurie  i-ar mai face socră-mi …

CORNELIU   FLOREA             AUGUST  2010                WINNIPEG – CANADA

PS – La Munchen m-au aşteptat  Silvia şi Titu Popescu, am stat cu ei câteva zile. Se pregăteau, după mai bine de douăzeci de ani, să se întoarcă definitiv în România, în Clujul lor. Am fost surprins, emoţionat datorită puternicei prietenii care ne-a legat toţi aceşti ani.  Ei erau senini, se eliberau de străinătate.  Da, mulţi vor să se elibereze de străinătate…

Popularity: 10% [?]

The Kennedys – Maretia unei familii

- Edward M. Kennedy:  True Compass -

Autor: Silvia Jinga (Michigan)

S-au scris sute de carti despre membrii familiei Kennedy care si-au pus amprenta pe ultimii saptezeci de ani de istorie a Americii.  True Compass (Adevarata busola), o carte de memorii publicata la sfarsitul anului 2009 la New York ocupa un loc special, fiind o privire din interior a vietii incercate a acestei legendare familii, o impresionanta reconstituire a atmosferei in care au crescut trei importanti barbati de stat: John F. Kennedy, Robert Kennedy si Edward M. Kennedy  Lectura acestei cartii de memorii profund emotionanta si educativa ne instruieste asupra valorilor morale perene care au prezidat  familia Kennedy in truda de slefuire a unor temeinice caractere. Intrebarile noastre privind secretul implinirilor de exceptie ale membrilor ei,  precum si a rezistentei lor in fata loviturilor necrutatoare ale soartei isi gasesc multe raspunsuri in  jurnalul lui Edward M. Kennedy.

Joseph P. Kennedy si Rose Fitzgerald Kennedy si-au stabilit domiciliul la Hyannis Port, Massachusetts dupa cateva peregrinari, avand noua copii, dintre care mezinul este fostul senator Ted Kennedy (1932-2009). Joe Sr., pater familias, el insusi un nume de rezonanta a fost un apropiat al presedintelui F.D. Roosevelt, slujind intre 1938-1940 ca ambasador  in Marea Britanie si pledand, impotriva vointei presedintelui, pentru neutralitatea Americii in al doile Razboi Mondial. Faptul acesta nu l-a oprit sa sustina cu loialitate candidatura lui Roosevelt pentru realegerea a treia oara ca presedinte. Dupa 1940 Joe Sr. a renuntat la functii publice,  administrandu-si stockurile si investind in cinematografie, intr-un cuvant folosindu-si in cel mai inspirat mod exceptionalele lui talente financiare. A fost una din mintile stralucite al timpului in domeniul finantelor nu doar pentru ca absolvit la Harvard, dar pentru ca a avut o inzestrare cu totul speciala in domeniu. Si astfel agoniseste o frumoasa avere pentru toti ai sai, ceea ce i-ar fi scutit pe urmasi sa mai dreaga ceva pe lumea aceasta. Asa am crede, dar in familia Kennedy ideea de misiune si dedicatie pentru cauza celor mai putin norocosi, a celor deposedati a fost, as zice catargul cel mare al existentei.

Copiii au fost crescuti in simtul datoriei, inculcat foarte simplu de la atribuirea unor sarcini domestice zilnice pentru care erau controlati. Joe Sr. a fost un om al disciplinei riguroase, strict, neconcesiv, dar nu a precupetit sa daruiasca familiei dragostea sa. Si-a crescut copiii in spiritul modestiei si al competitiei loiale. Fiecare membru al familiei a primit de mic botezul oceanului care se vedea din casa, oceanul care devine un leit-motiv al vietii lor, un loc spiritual cu existenta fizica, avand darul alinarii suferintelor, oceanul – o sursa de catharsis si reinnoire. De mici fratii Kennedy au invatat mestesugul navigatiei, luand parte la competitii sportive si luptand camaradereste sa castige. Competitie cinstita nu lupta dusmanoasa, prietenie si armonie, emulatie prin lupta de desavarsire a fiintei interioare, iata ce i-a invatat tatal, pe cei care s-au dovedit a fi oameni de esenta tare. Si peste toate acestea, mai ales, cum spunea Joe Sr. „no crying in this house”, adica in fata adversitatilor mici sau mari nimeni a nu se vaicari, a nu-si plange de mila, ci a infrunta cu stoicism ce le e dat. Copiii au deprins in familie respectul pentru chibzuinta: la masa le era dat un servet pe saptamana. Ii privea daca il murdareau si ar fi fost mai bine sa-l pastreze curat. Bogatia nu urma sa le fie un scut in intrecerea cu semenii lor, pentru ca Joe Sr. le-a atras odraslelor atentia:”Dad never wanted us to flaunt our wealth. […] The underlying principle was that we were always to distinguish ourselves through achievement.” P.70 (tata n-a dorit niciodata sa ne laudam cu bogatia. Principiul subliniat era ca trebuie sa ne distingem intotdeauna printr-o realizare” trad. ns.) Tatal nu ii da voie lui Ted sa conduca masina pana cand ceilalti tineri de varsta lui nu poseda una. Cand Ted instaleaza la masina pe care o conducea la Harvard un claxon care mugea ca o vaca, atragand atentia, tatal nu intarzie sa ii scrie: „It’s all right to struggle to get ahead of massis by good works, by good reputation and by hard work, but it certailly isn’t by doing things that [could lead people to say]”who the hell does he thinks he is”. p.94 (- E bine sa lupti sa ajungi inaintea majoritatii prin fapte bune, printr-o buna reputatie si prin munca staruitoare, dar cu siguranta nu este corect sa faci lucruri care ii face pe oameni sa spuna: „cine dracu se crede el”) Si Ted a incetat cu teribilismul. Ceea ce nu insemneaza ca nu l-a mai dezamagit pe tatal sau si de acum inainte de cateva ori, dar remuscarile si constiinta vinovatiei si dorinta de pocainta i-au fost sadite in suflet de mic, lui si celorlati odata cu credinta in Dumnezeu, o dimensiune constanta a acestor irlandezi catolici. 

Datorita pozitiei privilegiate a tatalui copiii si apoi tinerii au avut ocazia sa intalneasca personalitati ale epocii, precum ar fi Papa Pius al XII-lea, la a carui incoronare Kennedys au asistat in 1939, Winston Churchill care i-a vizitat la locuinta lor din Palm Beach si multe alte nume americane de rezonanta. Nimic din toate acestea nu i-a facut pe tinerii Kennedy sa adopte o pozitie elitista in viata, ci dimpotriva, au imbratisat cauzele celor truditi, a celor neauziti la Washington, a celor umiliti de istorie, situindu-se pe cat posibil de partea dreptatii. La sfarsitul cartii si al vietii Ted Kennedy marturiseste convingerea sa statornica, a sa si a fratilor sai: „I maintained my conviction that the working-class majority forged by Roosevelt remained our best hope for justice and progress.” (p.409) (Imi mentin convingerea ca majoritatea clasei care munceste modelata de Roosevelt ramane cea mai buna speranta pentru justitie si progres – trad ns.)

Steaua polara a lui Ted Kennedy au fost standardele inalte la care s-au ridicat fratii sai, patosul  si curajul lor nemasurat in rostirea unor adevaruri incomode intr-o societate americana conservatoare. Cuvantul de ordine al lui Ted este:”to catch up”, adica sa ii prinda din urma, sa recupereze, sa clace pe urmele lor care s-au infipt in istorie prin altitudinea idealului si perseverenta luptei.  John F. Kennedy a fost primul presedinte american care s-a rostit clar pentru drepturile civile ale populatiei de culoare, sprijinind platforma lui Martin Luther King si pregatind adoptarea Actului Drepturilor Civile in timpul presedentiei lui Lindon Johnson in 19 iunie 1964. In plin razboi rece a declarat langa zidul Berlinului: „Ich bin ein Berliner”, adica unul care sprijina unificarea Germaniei si eliberarea de comunism a celor din Germania Estica. A demorsat cu diplomatie incercarea lui Hrusciov de a intimida America prin instalarea rachetelor nucleare in Cuba. S-a adresat americanilor in plin marasm beligerant in Vietnam, cerandu-le sa viseze sa trimita un om pe luna si in sfarsit a dorit, dar nu i s-a dat timp sa sfarseasca razboiul din Vietnam pentru ca a fost un clarvazator. John F. Kennedy este cea mai vie creatie a disciplinei stoice practicata in familia sa. El este cu adevarat un self made man.  A avut o sanatate subreda si prin vointa si exercitii fizice si-a controlat durerile trupului, devenind un erou pe frontul din Pacific in 1941 si apoi un presedinte de exceptie. Intrarea lui in politica la varsta de 29 de ani ca senator a surprins intreaga familie si pe tatal sau mai ales, care credea ca John nu are suficienta vigoare fizica pentru o asemenea cariera. La 29 de ani cantarea doar 120 de pounds si isi strunea cu mult efort permanenta durere de spate cu care a ramas dupa interventia chirurgicala dupa misiunea lui militara in Pacific.

Nu stiu daca cineva a surprins mai bine esenta personalitatii lui John F. Kennedy decat fratele lui mezin la comemorarea a douzeci de ani a asasinatului. Atunci, la Biserica „Holly Trinity” din Washington, unde fostul presedinte obisnuia sa se inchine, Ted a rostit in prezenta mamei sale si a lui Jackie cuvinte memorabile: „He was an heir to wealth who felt the anguish of the poor. He was an orator of excellence who spoke for the voiceless. He was a son of Harvard who reached out to the sons and daughters of Appalachia. He was a man of special grace who had a special care for the retarded and handicapped. He was a hero of war who fought hardest for peace. He said and proved in word and deed that one man can make a difference.” (p.400) – A fost mostenitorul unei averi care a simtit nelinistea celor saraci. A fost un orator excelent care a vorbit pentru cei fara voce. A fost un fiu de la Harvard care a ajuns la fiii si fiicele din muntii Apalasi. A fost un om cu o gratie speciala care a aratat o grija deosebita pentru cei retardati si handicapati. A fost un erou de razboi care a luptat cel mai viguros pentru pace. A spus si a dovedit prin cuvant si fapta ca un om poate sa faca o diferenta – trad. ns.- 

Robert Kennedy, devastat fara masura dupa asasinarea lui Jack (cum i s-a spus lui John in familie) preia misunea intrerupta  si se avanta in alegerile din 1968, anuntandu-si candidatura la presedentie. Ted subliniaza in cartea sa ca dupa asasinarea  lui Jack in constiinta si in sufletul lui Robert are loc un proces de radicalizare si sensul unei urgente pune stapanire pe el. Intra in alegeri pentru ca pentru el si pentru tara vlaguita era o urgenta terminarea razboiului din Vietnam, inainte ca America sa cada in marasm total. A existat intre fratii Kennedy un profund sentiment al continuitatii pentru apararea valorilor pe care dupa ei istoria le-a validat. Daca unul dintre ei a cazut nedrept celalalt trebuie sa preia torta sa o duca mai departe si astfel, dupa cum, a marturisit Ted in ultimul sau speech la Conventia Democrata de la Denver, in august 2008, „ the dream goes on”.  Dar Robert Kennedy este secerat si el la 6 iunie 1968, lasand in urma unsprezece copii orfani si o familie indoliata pentru tot restul vietii. Ted este invitat de Conventia Democrata sa preia candidatura, dar refuza categoric, fiind covarsit de suferinta: „I was shaken to my core”, ni se confeseaza acum in jurnal. {-am fost zdruncinat in miezul fiintei – p.272) Este eroismul lui Ted de a fi luptat cu imensa durere cauzata intregii familii si de a-si fi strans puterile sa isi eulogizeze fratii si sa ii sustina pe cei ramasi in urma lor. In St. Patrick’s Cathedral in Manhattan in 8 iunie 1968 la funeraliile lui Robert Kennedy el, Ted, fratele mai mic a gasit cuvinte dintre cele mai profunde sa fixeze contributia celui disparut:  „My brother need not be idealized, or enlarged in death beyond what he was in life, to be remembered simply as a good and decent man, who saw wrong and tried to right it, saw suffering and tried to heal it, saw war and tried to stop it. [...] As he said many times, in many parts of this nation, to those he touched and who sought to touch him: „Some men see things as they are and say why. I dream things never were and say why not.” (p. 272) – Fratele meu nu are nevoie sa fie idealizat, or inaltat prin moarte peste ceea ce a fost in viata, sa fie evocat simplu ca un om bun si decent, care a vazut ce era gresit si a incercat sa indrepte, a vazut suferinta si a incercat sa o vindece, a vazut razboi si a incercat sa il curme. [...] Asa cum a spus de multe ori in multe parti ale acestei natii, celor pe care i-a emotionat si care l-au emotionat: „Unii oameni vad lucrurile asa cum sunt si spun de ce. Eu visez lucruri care nu au existat niciodata si spun de ce nu”.

Si astfel Ted ramane a juca cel mai complex rol in familia sa, continuand sa traiasca nu doar propria viata, ci si pe cea a multilor orfani din familie, carora le-a fost ca un tata, ridicand din cenusa din nou speranta si reintorcandu-se ca senator de Messachusetts la Washington, functie in care a slujit cu responsabilitate timp de patruzeci si sapte de ani.  La idealurile politice ale fratilor el adauga cerintele concrete ale statului pe care il reprezinta, facand din lupta pentru asigurarea medicala a tuturor americanilor o piatra de temelie a activitatii sale legislative care a fost extrem de prodigioasa. Nu degeaba a fost supranumit „the lion of the Senate”. La temelia muncii sale Ted a pus o inima deschisa spre oameni si nevoile lor si a incercat sa ii determine si pe alti senatori sa coboare in lumea reala: „I wanted them to experience the ravages of preventable illness and death as I’d learned to experience them: not as abstractions on a printed page …” [p.311] – Am dorit ca ei sa experimenteze ravagiile unei boli care poate fi prevenita si moartea, asa cum am invatat sa le traiesc eu: nu abstractii pe o pagina tiparita..-trad. ns.-  Deschiderea spre oameni, placerea de a fi intre ei le-a mostneit Ted Sr. de la bunicul dinspre mama, cunoscut sub numele de Honey Fitz, el insusi deschizator de drumuri in multe directii in viata Bostonului. Bunicul obisnuia sa ia un tren, sa mearga pana la capat de linie si sa se intoarca numai de dragul conversatiilor cu lumea. Sau se instala in holul unui hotel cand ii vizita la Palm Beach si ruga pe receptionist sa sune un clopotel cand apareau persoane din Massachusetts sau Boston. Ii cerceta pe toti cu dragoste, curiozitate si un irepresibil simt al umorului. Edward M. Kennedy ii inchina bunicului pagini hazlii si induiosetoare.

Soarta l-a plasat pe Ted pe cea mai complicata orbita a vietii familiei Kennedy si el si-a indeplinit misiunea cu varf si indesat pana la urma, cand dupa diagnosticul de tumora cerebrala pus in 2008 si-a desavarsit acest jurnal de martor la o zbuciumata epoca din istoria Americii si de martor si resoneur al intregii familii.  Nici o mare familie nu ne duce mai mult cu gandul la tragedia greaca decat familia Kennedy. Credem ca fulgerele sortii au fost atrase  de fratii Kennedy datorita asumarii riscului de a indrepta injustitii pe care altii in timpul lor nici nu indrazneau sa le pomeneasca. Au platit cu viata pentru curajul  de a infrunta conformismul si nedreptatile din societatea americana.  Nu era oare anacronic ca America sa vorbeasca de democratie lumii cand la ea acasa nu rezolvase problema segregatiei inca nici in 1964?  Fratele Joe Jr., primul cazut dintre ei ca pilot pe front in al Doilea Razboi Mondial, desi eliberat ss se intoarca acasa, voluntariaza pentru o ultima misiune extrem de periculoasa care ii aduce moartea prin prabusirea in Canalul Manecii.  Moartea lui Joe este, cum noteaza Ted, prima intalnire cu tragedia. Familia se cufunda in jale. Tatal ca sa nu fie vazut hohotind se retrage in dormitorul conjugal. Dupa cincisprezece minute de disolutie si plans Jack este cel care ii indeamna sa se indrepte spre apele oceanului vindecator, motivand:  „Joe wouldn’t want us sitting here crying. He would want us to go sailing.” p. 86 – Joe n-ar dori sa ne stie plangand. El ne-ar vrea navigand.- si Ted continua observatia, dandu-ne totodata si solutia unui paleativ la durerile devastatoare: „This was the first of the many times when taking the tiller has steered me away from nearly unendurable grief across the healing waters on the long, hard course toward renewal and hope”.p.86 – A fost prima data dintre multele altele cand carma m-a calauzit  departe de jalea insuportabila de-a curmezisul apelor tamaduitoare de-a lungul unui proces greu spre reinnoire si speranta –

Cu aceasta ne apropiem de unul dintre cele mai impresionante filoane ale acestei carti si anume confesiunea despre atitudinea familiei fata de tragic, intampinarea lui, acceptarea, resemnarea si posibila vindecare. Sunt mai multe voci in carte care se raporteaza la tragic. Dupa moartea unei surori a lui Ted, Kick intr-un accident de avion, Rose, mama noteaza:  „It has been said that time heels all wouds. I don’t agree. The wounds remain. Time – the mind, protecting its sanity – covers them with some scar tissue and the pain lessens, but it is never gone.” (p. 90) – S-a spus ca timpul vindeca toate ranile. Nu sunt de acord. Ranile raman. Timpul, mintea, protejandu-si sanatatea le acopera cu cicatrice si chinul se usureaza, dar nu dispare niciodata.-  Daca o inima de mama a fost vreodata incercata, cu siguranta  aceasta este cea a lui Rose Kennedy.  Putem sa nu-i acordam credit atunci cand intrebata de presa daca ar fi de acord cu participarea lui Ted la alegerile prezidentiale in 1984 Rose raspunde simplu: „I told him I did not want to see him die, too, that I could not stand another tragedy…” p. 345 (- I-am spus ca nu vreau sa-l vad si pe el murind, ca nu as putea suporta alta tragedie).  Ted a fost un sacrificat din acest punct de vedere, desi a suportat sacrificiul cu noblete si s-a bucurat de efectul lui benefic asupra familiei.  Avand activismul politic in sange, in 1979 isi depune candidatura la presedentie, dar Conventia il alege pe Carter care pierde in fata lui Reagan. Apoi gandul nu-i da pace si in 1982 aduce in fata copiilor sai aceeasi optiune. Ted Jr. avea 21 de ani, Partick 15, iar Kara 22.  Ted Sr. vroia sa participe la alegerile din 1984.  Nelinistea copiilor care il implora sa ramana un membru remarcabil al Senatului, singuratatea lor pentru ca intervenise divortul lui Ted Sr. de Joan, mama copiilor il determina sa renunte.  Renuntarea il face de fapt fericit, dandu-si seama inca o data ca a ramas fiinta pivotala a familiei extinse, nu doar al propriei lui familii. Se supune impacat acestei datorii fata de clan, care imbratisandu-l de atatea ori cand el a fost ranit de viata i-a dat viata din nou. Era imperativ sa faca si el „what all the Kennedys did for one another: cherish them, look out for them, show them hope and joy and the delights and miracles of this world. „ (p. 283) – ceea ce toti Kennedys au facut unul pentru altul: sa-i iubeasca,  sa le acorde atentie, sa le arate speranta si bucurie si placerile si miracolele acestei lumi – trad. ns. 

Maretia acestei familii rezida in solidaritatea ei remarcabila in pregatirea triumfurilor si in indurarea infrangerilor, a caderilor, a confruntarilor tragice.  Hyannis Port, resedinta lui Rose si a lui Joe Sr. a fost cuibul la care toti au tras, acolo luindu-se hotararile majore ale membrilor clanului. Cand in 1960 de Thanksgiving John ii impartaseste tatalui dorinta lui de a candida pentru presedentie, avea 39 de ani, intreaga familie e cuprinsa de „a charge of energy”, tragand cu totii pentru victoria lui. Cand Ted e in spital dupa un accident de avion Bobby conduce masina o noapte intreaga sa vina sa-l vada. Cand tatal are prima comotie cerebrala se strang cu totii la patul lui la locuinta din Palm Beach.  Bucuria succesului le electrizeaza sufletele. In 20 ianuarie 1961 la sarbatoarea inaugurarii lui John F. Kennedy ca presedinte, Ted isi aminteste in jurnal:” I remember saying a silent prayer for my brother and for our country.  [...] the man I loved so deeply and had worked so hard to elect was going to be the president of the United States.” p. 166 – Imi amintesc ca am spus incet o rugaciune pentru fratele meu si pentru tara.[...] omul pe care il iubeam asa de adanc si pentru care am muncit atat de greu sa fie ales urma sa fie presedinte al Statelor Unite – trad. ns. Cand Ted Jr., fiul lui Edward Kennedy suporta operatia de amputare a piciorului de la genunchi in sus din cauza unui cancer osos survenit la varsta de 12 ani, senatorul doarme alturi de el in acelasi pat, ii sprijina capul pe pieptul lui cand greata dupa tratament il chinuia.  N-a fost durere mai mare, si trecusera peste el atatea, decat sa-i explice unui copil de 12 ani ca va trebui sa-si piarda piciorul. Dar cu puterea care izvora dintr-o inima incercata reuseste s-o faca. Momentul l-a evocat atat de emotionant Ted Jr. cand l-a eulogizat pe tatal sau in noiembrie 2009 si cand a incheiat cu acea propozitie sfasietoare: „Dad, I miss you already”. – Tata imi este deja dor de tine – trad. ns.

Fundamentul moral al infaptuirilor familiei Kennedy vine dintr-o statornica credinta in Dumnezeu marturisita pretutindeni in carte.  Nu este o credinta afisata, ci una intrinseca, tradusa in actiune. Ambii parinti au fost profund religiosi, rugandu-se in fiecare zi si participand la mesa macar saptamanal. Totusi Ted recunoaste ca dintre ei doi mama este cea care i-a transmis darul credintei. Mama, cea cu glas de clopotel, pe care o aminteste mereu in jurnal cu atata dragoste. Din Scriptura, capitolul 25 din Evanghelia dupa Matei, cel care ne indeamna sa ii imbracam pe cei goi, sa ii hranim pe cei flamanzi, sa dam apa celor insetosati, acesta defineste credinta familiei Kennedy. Cu sinceritate isi recunoaste Edward Kennedy limitele, pacatele pentru care, marturiseste ca sentimentul de pocainta l-a insotit intreaga viata. In pragul mortii isi descrie sufletul plin de speranta: „Life can be violent and grim, but I think of the Resurection and I feel a sense of hope.  [...] I believe that if you have a warm and embracing heart, faith can have a powerful impact on your outlook.” p. 505 –Viata poate fi violenta si intunecata, dar ma gandesc la Resurectie si simt sensul sperantei. [...] Cred ca daca ai o inima calda si generoasa, credinta poate avea un puternic impact asupra viziunii tale – trad. ns.  Viata a fost intunecata in multe momente ale ei pentru autorul acestei carti impresionant de bogate in autentice trairi, experiente existentiale, evocari ale istoriei contemporane,  o carte grea de intelepciune. Viata a fost si frumoasa pentru Edward Kennedy care s-a deschis la bucuriile ei. Si una dintre ele a venit tarziu, in 1991 cand a descoperit-o pe Victoria Reggie, a doua sotie, adevarata lui busola pentru cei din urma saptesprezece ani si pentru aventura scrierii acestei carti care ii este dedicata.  Busola la care se refera titlul cartii insemneaza insa si o alegere inspirata a scopului traiectoriei unei vieti, un scop substantial pentru care merita sa lupti persistent.  Nu cantitatea de talent sau inzestrare personala sunt cele mai importante in reusita unei vieti, ci perseverenta pe drumul tau, dupa ce esti iluminat de un scop pe care il crezi demn tine.  Autorul acestei carti considera ca trei sunt entitatile care ne indruma viata:  Dumnezeu, familia si natiunea.  Ele ne apropie si apartin tuturor oamenilor din lume, indiferent de nuante. Si ca sa ne convinga sa imbratisam profundul lui umanism ne aduce aminte ceea ce stim de fapt:  „when each of us is cut, our blood flows red. Mine does and yours does  too.”p. 480 – cand fiecare dintre noi se taie, sangele nostru curge rosu. Al meu face astfel si al vostru la fel. – trad. ns.  Dumnezeu ne ofera exemplul celei mai ample imbratisari, o imbratisare cosmica.  E datoria noastra „to reach across our differences to offer a hand of healing” p. 480 – sa trecem peste diferente si sa oferim o mana vindecatoare – trad. ns. 

Seducatoare in jurnalul vietii lui Edward M. Kennedy si al familiei in momentele ei esentiale sunt o dezarmanta simplitate si candoare, buna credinta si extrem de mult bun simt si modestie. Jurnalul acesta este o marturisire de credinta strabatut de multa iubire. Acesta este mesajul unui om si al unei familii laminate de o imensa cantitate de suferinta.  Profunzimea sentimentelor se pastreaza intacta pe tot parcursul cartii pentru ca evenimentele ei „au fost scrise in inima” autorului, ca sa-l parafrazam pe cronicarul Ion Neculce.  Nu ne indoim ca True Compass  va fi de acum inainte o carte de referinta intre cei care se vor apropia de epoca traversata de familia Kennedy,  o poveste despre o viata „like no other”, cum o numeste redactorul cartii.

Popularity: 9% [?]