BENEDICT XVI (2005 – 2013)

Prof. Dr. Viorel Roman

După ce Papa a anuţat la 11 februarie 2013 în limba latină ca se retrage din lume la 28 februarie, ora 20, ceea ce este o adevărată revoluţie în Biserică, deruta este totală. Un fulger din senin la Vatican! Poate un părinte să renunţe la funcţie? Ce consecinţă va avea acest act pentru Biserică, pentru urmaşi săi? Ce va face episcopul emeritus al Romei în continuare?

Iată un prim răspuns inspirat. Cardinalul Ravasi după ce îşi exprima admiraţia, recunoştiinţa faţă de Papa face o analogie a derutei actuale cu Ex. 17 din Vechiul Testament: noi rămânem în vale, unde-i Amalek, unde-i praf, unde domneşte frica, răutatea, teroarea, dar unde este şi speranţa, unde a rezistat în ultimi opt ani Papa. Din acest moment noi ştim că pe munte el se roagă pentru noi.

În valea zilelor noastre, pontificatul marelui teolog şi filozof este perceput diferit. După eşecul Lagărului ortodox, ei sunt acceptaţi în Europa latină, dar fără refacerea unităţii creştine, ei nu pot accepta în pectore realitatea. Neoprotestanţii, care în concepţia Romei, nu au Biserica ci case de rugăciune, sunt la fel de nemulţumiţi, ca şi ortodocşii, ca modelul lor de mântuire a lumii a eşuat în Războiul Rece. Musulmanii, periferizaţi de raţionalitatea occidentală, sunt revoltaţi. Evrei, poporul ales, cred că sunt mântuiţi de la naştere, şi astfel iritaţi de rugăciunile Papei pentru ei. Confruntarea religiilor asiatice cu lumea modernă, latina nu este mai puţin plină de surprize, chiar dacă europenii sunt mai ales familiarizaţi cu disensiunile religiilor abrahamice din fostul Imperiu Roman.

Dacă ni se arunca permanent praf în ochi şi frica, răutatea, teroarea sunt omniprezente nu-i deloc surprinzător că – în vale – domneşte confuzia şi este greu de a evaluat moştenirea Papei care se urcă pe munte, dar rămâne cu noi, chiar dacă nu-l mai vedem, după cum ne-a asigurat el însuşi. Repere găsim în vasta sa opera, în enciclicile sale, în faptul că a ales numele Sf. Benedict, patronul Europei.

Determinant pentru decizia Papei trebuie să fie, pe lângă vârsta înaintată, eşecul refacerii unităţii creştine după anul de graţie 1989, care apasa acum asupra noastră, a tuturora, ca o mantie de plumb, generând, frica, răutate, teroare şi o quasijena inexplicabilă, dar dominantă. La 50 de ani de la Conciliul Vatican II, unde Joseph Ratzinger a fost unul din teologi, însăşi lumea catolică mai are nevoie de timp pentru a-i realiza dezideratele. Ridicarea excomunicării reciproce, de la Marea Schisma 1054, de către papa Paul al VI-lea şi patriarhului Athenagoras 1965 este la fel o revoluţie neterminată. De exemplu, în 1967 Biserica Ortodoxă Română era inpotriva uniri bisericilor.

Va fi următorul papa un tradiţionalist, fundamentalist sau un reformator? Ortodocşii şi protestanţii, uniţi în cuget şi simţiri, vor un papă din lumea treia, de preferinţă de culoare, ca Barack Hussein Obama II, un reformator ecumenic şi dacă-i posibil un adept al teologiei eliberării (inacceptabilă pentru Benedict XVI). Evreii se îndoiesc că următorul papa, tradiţionalist sau reformator, va avea nivelul profesorului de teologie fundamentală ajuns urmaş al Sf. Petru şi astfel dialogul cu Roma va suferi. La fel musulmanii, preocupaţi de revoltele lor, ca şi evreii, vor regreta probabil pe actualul Papa cu care au avut totuşi un diferend privind raţiunea şi credinţa.

Mult peste un miliard de fideli, sute de mii de preoţi, călugări, călugărite catolice şi după cum am văzut mai sus, toţi creştinii, chiar şi israeliţii, musulamanii, asiaticii aşteaptă ca până la Sfintele Paşti cei 117 cardinali în vârstă de până la 80 de ani (Ratzinger are deja 85 de ani) din 50 de tari să alega din mijlocul lor pe cel de al 266 papă în Capela Sixtină din Vatican. Se vehiculează fireşte deja mai multe nume, care vor ieşi, în mod tradiţional, din conclava cum au intrat, cardinali şi noul papă se va confrunta imediat cu exigentele exprimate de Benedikt XVI puţin înainte de 11 feb.: refacerea unităţii creştine, denunţarea individualismului, (dictaturii) relativismului şi falsa credinţa.

De la începutul pontificatului am publicat mai multe articole cu această temă pe care îndrăznesc să le anexez cu speranţa că ar putea fi utile intalegerii importantei dialogului românilor cu Roma.

Prof.Dr. Viorel ROMAN

20 februarie 2013

Bremen

www.viorel-roman.ro                                                             

——————————————

(1) BENEDICT XVI – RAŢIUNE ŞI CREDINŢĂ

Prelegerea Papei la Universitatea din Regensburg despre raţiune şi credinţă, una din temele sale preferate, a generat proteste în lumea islamică în legătura cu un citat din dialogul dintre împăratului bizantin Manuel II Paleologul şi un persan în anul 1391. „Arată-mi ce a adus Mahomed nou – îi spune împăratul persanului – şi vei vedea numai lucruri rele şi inumane, el predică fidelilor propagarea credinţei cu sabia.” Impunerea credinţei cu forţa n-are sens: „Lui Dumnezeu nu-i place sângele, acţiunea fără raţiune îi displace. Credinţa este un fruct al sufletului, nu al corpului. Cine vrea să propage credinţa, are nevoie de o vorbă bună şi o gândire sănătoasă, nu de forţă şi ameninţare. Pentru a convinge, nu e nevoie de braţ, nici de instrumente de bătut sau altele de acest gen, prin care poate fi cineva ameninţat cu moartea…”

Pentru împăratul crescut în filozofia greacă, cine nu acţionează raţional, e de la sine înţeles împotriva lui Dumnezeu. La musulmani Dumnezeu este transcendental în mod absolut, n-are obligaţia raţionalităţii. Dacă vrea El, omul trebuie să se închine şi idolilor. Aveam ca urmare două percepţii a lui Dumnezeu. La traducerea din ebraică în greacă a Vechiului Testament – Septuaginta – era de la sine înţeles că la început a fost logosul. Dumnezeu acţionează cu logosul, ceea ce este cuvânt şi raţiune în acelaşi timp. După Evanghelie la început a fost cuvântul/logosul şi logosul, adică cuvântul este Dumnezeu. Sinteză între credinţa biblică ebraică şi raţionalitatea filozofiei greceşti nu este întâmplătoare. Ea este esenţa prelegerii papei.

Încă din evul mediu teologi au încercat disocierea sintezei dintre logosul grecilor şi creştinism. Rezultatul a fost un Dumnezeu voluntarist, care nu mai era legat de logos, de raţiune şi iubire, ci putea în atotputernicia să acţiona voluntarist, absolut liber. Cum îl definesc musulmanii pe a tot puternicul Alah. Această transcendenţă şi natură complet diferită a lui Dumnezeu mergea până a nega înclinaţia noastră pentru bine şi raţiune, după chipul şi asemănarea Lui. Biserica n-a renunţat însă niciodată la analogia dintre Dumnezeu şi om, păstrând desigur proporţiile dintre finit şi infinit. Însăşi slujba religioasă este o îmbinare între cuvântul lui Dumnezeu şi raţiunea noastră. Sinteza dintre credinţa biblică şi filozofia greacă este determinantă până în zilele noastre, iar dacă mai adăugam la aceasta şi moştenirea Romei avem în faţă ce a ce numim noi azi Europa/Uniunea Europeană.

Elenizarea creştinismului, care era de la sine înţeles împăratul grec, s-a confruntat şi se confruntă neîncetat cu încercări de a le disocia una de alta. Reforma germană din sec. 16 cu programul sola scriptura urmarea eliberarea credinţei de corsetul filozofic. Metafizica părea reformaţilor lui Luther un model străin, de împrumut, de care trebuia eliberată credinţa originară, aşa cum a fost în forma să genuină, biblică. Rezultatul a fost înlocuirea Bisericii cu Templul şi Casa de rugăciuni. Războaie religioase.

Al doilea val de marginalizare a filozofiei greceşti de credinţă are loc în sec. 19 şi 20 în Europa. Totul pleacă de la Pascal. El face o deosebire între Dumnezeul filozofilor şi cel al lui Abraham, Isac şi Iacob. Mai ales teologul Adolf von Harnack pleda pentru omul Hristos şi mesajul său simplu, adică tot ceea ce punea în umbră elenismul. Isus a pus accentul pe morală nu pe cult. El este iniţiatorul unei chemări morale pline de omenie, care-l eliberează, aşa credea von Harnack, pe omul modern de elementele filozofice şi teologice şi mai ales de credinţa în Fiul lui Dumnezeu şi în Trinitate.

Pentru von Harnack, ca pentru mulţi contemporani, teologia era istorie şi ştiinţă, iar sinteza dintre platonism (cartesianism) şi empirism, atât de populară în zilele noastre, întăreşte această tendinţă. Ştiinţa se bazează pe raţionalitatea matematică a materiei şi pe experiment, care-i dă certitudinea valabilităţii experimentului. Acest concept din ştiinţele naturii este aplicat însă cu aceiaşi stringenţă şi istoriei, psihologiei, filozofie, sociologiei. Dumnezeu, credinţa este lăsată la o parte, ca o chestiune pre- sau chiar neştiinţifică. În felul aceste este redusă şi sfera ştiinţei şi cea a raţiunii. Nihilismul.

Din încercarea de a trata teologia ca ştiinţă a rezultat un creştinism fragmentat şi sărăcăcios, cu rezultatul că şi omul, care se întreabă „de unde venim şi încotro mergem?” rămâne chircit. În ceea ce defineşte ştiinţa ca raţiune, problemele legate de religie şi etică devin subiective. Aşa devine conştiinţa subiectivă şi ultimă instanţă morală. Religia ca şi etica pierd astfel forţa colectivă, devin aleatori şi periculoase pentru umanitate. Patologia religiei şi raţiunii din vremea noastă este urmarea îngrădirii raţiunii, căreia chestiunile de credinţă şi morală i-au devenit străine.

Al treilea val de marginalizarea elenismului din creştinism a apărut în era globalizării în care o multitudine de culturi întră în contact. În dialog cu alte culturi se afirmă că grecizarea creştinismului nu mai trebuie să fie o condiţie preliminară. Mesajul Noului Testament trebuie să redevină mai simplu, eliberat de filozofia greacă, pentru a permite diferitelor culturi să se definească din nou, şi de la sine. Această idee este falsă pentru că Noul Testament a fost scris în greacă şi poartă pecetea acestui spirit. Bine înţeles că nu toate culturile trebuie să urmeze etapele devenirii Bisericii, dar interdependenţa dintre credinţă şi raţiune este componenta indisolubilă credinţei.

Critică raţionalităţii moderne nu trebuie să fie înţeleasă ca o încercare de a ne reîntoarce la vremurile de dinainte de iluminism. Toată lumea este recunoscătoare pentru progresele pe care le-a făcut omenirea în ultimele două secole. În afară de asta, etica cercetătorului ştiinţific este pătrunsă de respect faţă de adevăr şi în felul acesta poartă în sine una din caracteristicile fundamentale ale creştinismului.

Raţiunii trebuie să i se deschidă noi perspective. O critică negativă nu-şi are locul. Dar în ciuda bucuriei în faţă atâtor noi posibilităţi pe care şi le-a cucerit omul, nu se poate trece cu vederea primejdiile care-l pasc. De aceea trebuie găsită o cale de reîmpacare a credinţei cu raţiunea. Teologia trebuie să iasă din strunga disciplinelor sociale, umaniste şi să se concentreze asupra raţonalităţii credinţei. Numai pe această cale se poate realiza un dialog autentic al culturilor şi religiilor.

În lumea occidental domină acum concepţia raţionalităţii pozitiviste cu şcoliile filozofice aferente. Dar tocmai această poziţie lezează profund celelalte culturi religioase din lume şi face un dialog imposibil. Marginalizarea dumnezeirii din universalitatea raţionalităţii este percepută în lumea neoccidentală ca o punerea la îndoială a ceea ce este mai preţios în credinţa fiecăruia, şi pretutindeni. Raţiunea surdă la credinţă, trimisă la subsol, e incapabilă să participe la un dialog al culturilor.

După această trecere în revistă a tezelor expuse de Benedict XVI la Regensburg, unde a fost profesor, putem fi optimişti în ceea ce priveşte dialogul, reunificarea bisericilor surori, romano-catolică şi ortodoxă. Discuţiile în acest sens dintre catolici şi Patriarhatul slavilor orientali de la Belgrad, de unde a pornit în ultimul deceniu războiul religios al slavilor de sud, este de bun augur şi pentru toţi români.

Mare problemă va fi apoi dialogul cu celelalte culturi religioase, mai ales cu islamul unde demersul papei nu este încă înţeles, sau şi mai grav, greşit perceput, după cum ne-au arătat manifestaţiile de protest şi chiar victimele din ultima lună. Conştient de dificultăţile armoniei între credinţă şi raţiune, dialogului dintre teologi, filozofi şi culturi religioase, papa a fost „profund mâhnit” de felul cum a fost percepută discursul său de unii musulmani. Dar parcă având o premoniţie a acesteia, în încheierea prelegerii sale, Benedict ne reaminteşte de un moment al discuţiilor dintre Socrate şi Phaidon. După ce a auzit atâtea ideii filozofice îndoielnice şi false, Socrate îi spune: e de înţeles dacă cineva după ce a auzit atâtea idei false, rămâne pentru tot restul vieţii sale cu o ură şi dispreţ pentru toate discuţiile în legătura cu a fi.

Prof. Dr. Viorel Roman

consilier academic la Universitatea din Bremen

10 octombrie 2006

—————————————————–

(2) TRAIAN – BENEDICT XVI

Anul acesta se sărbătoresc 1900 de ani de la căderea Sarmisegetuzei lui Decebal şi venirea legiunilor Împăratului roman Traian în Dacia, actul de naştere a romanităţii la nord de Dunăre. Vor găsi românii cu acest prilej, în ceasul al 12-lea al reintegrării lor în UE/Uniune Europeană – Sfântul Imperiului Roman de azi -, forţa să refacă şi unitatea spirituală cu punctul de plecarea a istoriei şi civilizaţiei lor, cu Roma eternă?

„Lagăr” -ul comunist s-a prăbuşit pentru că Decalogul lui Dumnezeu era scos din societate, relaţia între muncă şi salar dispăruse, interdependenţa dintre sexualitate şi procreere era alterată. Dictatura proletarilor din răsăritul Europei se baza pe doctrina marxist-leninistă şi cu toate că era o diferenţa clară între comunismul catolic din Polonia, ortodox din România, protestant din Germania, exista o aversiune comună – „religia e opium pentru popor”. Catolicii au regăsit calea spre UE, ortodocşi încă nu.

Din anul 1989, tranziţia de la uniformitatea, mediocritatea comunistă la libertatea şi responsabilitatea individuală este mai dificilă decât s-a presupus. În Germania sunt localităţi în care jumătate din populaţie e nebotezată, foştii comunişti cer salarii ca în vest, cu toate că productivitatea muncii lor e numai 2/3. Transferul din vest spre est e de o mie de miliarde de euro şi va continua până în 2018, când nu mai va fi nici un muncitor, care să fie fost afectat de comunism. Într-o societate, pentru a supravieţui, o familie de două persoane trebui să aibă în medie 2,1 copii. În Germania ca şi în România raportul actual e catastrofal, de numai 1,3! Vor dispare aceste neamuri?

În cele două state româneşti avem de a face cu aceleaşi fenomene negative. În Moldova comuniştii dau tonul, aşa că între Prut şi Nistru restabilirea normalităţii va dura. Mai ales că România şi Moldova nu se pot baza pe un transfer financiar din vest, iar erodarea raportului muncă-salar e atât de gravă că milioane îşi iau lumea în cap, fug şi muncesc în vest, pentru a scăpa de pacostea „la comun”, încă în vigoare pe meleagurile lor. În aceste condiţii descreşterea populaţie e numai o „pierdere colaterală”? Se vor regenera moldo-valahii în tranziţie sau vor vegeta izolaţi, într-o cultură ortodoxă de anonimat la periferia Europei, zilieri cu câţiva euro/zi?

Nemţii şi românii au pierdut Războiul Mondial ÎI şi fenomenele de mai sus sunt rezultatul ocupaţiei Armatei Roşii. Mai ales moldo-valahii sunt complet dezorientaţi. Interzicerea de către comunişti a Bisericii Unite şi reorientarea cu forţa a 2000 de bisericii, inclusiv a unui milion şi jumătate de greco-catolice din Transilvania, de la Roma spre Moscova, face dificilă perceperea valorilor şi normelor vesteuropene şi implicit cooperarea şi coordonarea activităţilor româno-occidentale. Iar faptul că se sabotează şi azi Biserica Unită şi dialogul cu Benedict XVI – primul Papă german de la Reformă, care cunoaşte ca nimeni altul trauma postbelică a conaţionalilor lui şi a românilor -, are consecinţe defavorabile în integrarea ortodocşilor în Europa.

Prof. Dr. Viorel Roman

consilier academic la Universitatea din Bremen

14 martie 2006

—————————————————–

(3) BENEDICT XVI ŞI HOLOCAUSTUL EVREILOR

Alegerea surprinzătoare a unui Papă german, la 60 de ani de la ziua de naştere (20 aprilie) şi apoi sinuciderea criminalului Adolf Hitler – organizatorul Holocaustului -, atrage involuntar atenţia asupra destinului nemţilor şi evreilor. Benedict XVI are misiunea de a depăşi traumele sec. XX, de a construii o Europă Unită, de a reface unitatea creştină şi mai ales prietenia unică, plină de mister dintre evrei şi nemţi, care au slujit Sfântul Imperiu, ca nimeni alţii, şi au contribuit la civilizarea lumii. Evreii sunt poporul ales a lui Dumnezeu, iar nemţii al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, care a durat o mie de ani, „Imperiul German” (II), 40 de ani, iar cel „naţional-socialist” (III), responsabil pentru uciderea evreilor, 12 ani.

Statutul de popoare alese duce fără îndoială la explozii de energie creativă, imperială şi justifică poziţia lor unică la Roma, dar generează, nu de rare ori, o aversiune reciprocă şi a altor neamuri împotriva lor. Benedict XVI, cel mai mare filozof şi teolog contemporan, a ridicat ştacheta morală şi intelectuală la un asemenea nivel că şi nemţii au nevoie de timp până vor înţelege şi integra mesajul. Protestanţii din land-urile din est traumatizaţi de ocupaţia rusă ortodoxo-comunistă s-au refugiat în ateism, iar cei din nord sub presiunea anglo-americană în relativism, multiculturalitate şi cultul Holocaustului.

Muzeul Holocaustului din Washington, Berlin şi în curând la Bucureşti, sunt sanctuare unde se comemorează încercarea de exterminare a evreilor. Cultul Holocaustului are un canon iudaico-protestant, care nu cunoaşte iertarea păcatelor ca la creştini, iar pentru făptaşi şi urmaşi lor nu va exista iertare, în vecii vecilor. Pentru a înţelege „cultul”, protejat de legislaţia multor ţări şi de curând şi de România, sunt necesare cunoştinţe privind „regulile” după care se „construieşte” religia şi autonomia ei în raport cu societatea. Şi acest „cult” luptă pentru a câştiga adepţi, nu tolerează „revizionismul”, are o „inchiziţie” şi ca în orice credinţă, sensibilitatea fidelilor nu poate fi înţeleasă decât de cei uniţi de sacralizarea Holocaustului – izraeliţii, protestanţii şi mai nou ortodocşi moldo-valahi. Curând acest cult se va practica şi la Bucureşti, cu toate că tranziţia de la vechia izolare încă nu s-a încheiat. Românii nu sunt pregătiţi de a dialoga cu Roma şi a ieşi în lume. Benedict XVI readuce în actualitate moştenirea şi misiune istorică comună a evreilor şi creştinilor, necesitatea dialogului şi redă mai ales protestanţilor nemţi şi ortodocşilor moldo-valahi, traumatizaţi de războaie mondiale pierdute, de suveranitatea limitată de după capitularea necondiţionată şi de lungi ocupaţii militare cu ideologii anticreştine, credinţa într-un viitor comun mai bun în Europa Unită, în noul Sfânt Imperiu Roman.

Prof. Dr. Viorel Roman

consilier academic la Universitatea din Bremen

21 august 2005

———————————————————-

(4) BENEDICT XVI – NOMEN EST OMEN

Majoritatea germanilor s-au rupt de Roma prin Martin Luther, care a subminat Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană şi Adolf Hitler, care a târât Europa într-un război mondial şi a adus hoardele comuniste slave în inima Europa. La 20 aprilie 1945 el îşi serba ziua de naştere în pragul sinuciderii sale şi a germanilor. A urmat capitularea şi primejdia lichidării neamului, cum plănuiau Josef Stalin şi Henry Morgenthau, consilier al Preşedintelui SUA.

După cinci secole, la 19 aprilie 2005 este ales din nou un papă german. Tot aşa cum papa slav, Ioan Paul ÎI i-a reabilitat pe slavii, care s-au dezis de marxism-leninism şi s-au reîntors la creştinism, tot aşa Benedict XVI reface unitatea Germaniei, a acesteia cu Roma.

Cardinalii au ales un neamţ după un slav şi pentru a reface prietenia acestor popoare. Ioan Paul ÎI avea robusteţea fizică, fasci-naţia şi generozitatea sufletului slav. Pe de altă parte nici un papă nu a publicat atât de mult, înainte de a fi ales urmaş al Sfântului Petru, că Benedict XVI. El este unul din marii filozofi şi teologii ai timpului nostru, are disciplină, raţionalitatea şi puterea de munca germană, poate mai puţin fascinaţia mediatică, mistica înaintaşului. Cu toate astea el a fost ales şi pentru a garanta continuitatea. Nimeni nu cunoaşte mai bine Biserica, problemele vremii, că Benedict XVI, „un simplu muncitor în via Domnu-lui”, după cum s-a autocaracterizat.

La 78 de ani nu e de aşteptat un pontificat lung, dar el va veghia că unitatea europeană să nu fie tulburată de exerimente, care în trecut au pornit de la germani şi azi de la musulmanii turci. Prea Fericitul Patriarh Teoctist (90) nu a paticipat personal la intronizarea papei, dar i-a adresat un mesaj plin de căldură în care pomeneşte de vizită la Bucureşti a lui Ioan Paul II „cel Mare” şi de „valoare de necontestat a dialogului dintre cele două Biserici surori din România, Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică… şi de nădejdea că Sanctitatea Voastră, ca unul ce aţi fost apropiat colaborator al său (Ioan Paul ÎI), veţi păstra şi sprijini acest dialog, întru împlinirea dorinţei noastre comune de realizare a unităţii depline a Bisericii.” Aceasta este condiţia sine qua non a integrării românilor în Uniunea Europeană, care va avea loc formal, de jure, în 2007, dar cea reală, de facto, care va face această aderare de durată şi autentică, nu duplicitară ca cea greco-ortodoxă, cere o depăşire a situaţiei în care milioane de români sunt „toleraţi” numai la munca de jos, căpşunari, sclavi pe plantaţiile occidentale. Mari speranţe se pun în Traian Băsescu în depăşirea acestui blocaj de comunicare, comuniune religioasă între români şi Roma. Vor găsi Preşedintele şi Prea Fericitul Teoctist calea scoaterii românilor din groapa milenară a mizeriei, corupţiei şi nedreptăţii? Papă îi va ajuta mai mult de cât predecesorii. Numele e program – nomen est omen – şi pentru cel de al 264 papă. Benedict este patronul Europei.

Prof. Dr. Viorel Roman

consilier academic la Universitatea din Bremen

24 aprilie 2005

———————————————————–

(V) BENEDICT XVI

Noul Papă va continua cursul Conciliului Vatican II, 1962-1965. Cariera cardinalului german Joseph Ratzinger începe ca preot 1951; doi ani mai târziu doctoratul; 1957, la 30 de ani, habilitarea, după care e profesor de dogmatică la Bonn, Münster, Tübingen, Regensburg; consilier al cardinalului Frings la Vatican II; 1977 arhiepiscop şi cardinal în München; 1981 urmaş al „marelui inchizitor”; 1986-92 preşedinte al comisiei Constituţiei Apostolice „Fidei Depositum”. Benedict XVI e un mare teolog şi filozof, care alături de Ioan Paul ÎI, a contribuit la formularea documentelor recente ale Bisericii.

Alegerea să, după cea mai scurtă conclavă din istorie, este atât garanţia continuării cursului predecesorului său, cât şi a cristalizării unor puncte de vedere tradiţionale, care vor da din nou siguranţă creştinilor ajunşi în bătaia vântului unei modernităţii îndoielnice. În sec. trecut mitul „clasei” şi „rasei” superioare au generat catastrofe. Divinizarea Revoluţiei şi Rasismul sunt depăşite, dar au apărut noi mituri politice, mai subtile, pentru că sunt mai puţin clar definite şi nu de rare ori amalgamate cu valori autentice.

În cartea „Valori în vremuri de tranziţie. Să facem faţă cerinţelor viitorului” apăruta în ed. Herder simultan cu alegerea să, Benedict XVI precizează mituri noi: progresul, ştiinţa şi libertatea. Progresul a devenit o normă în politică şi în activitatea curentă. În ultimul secol s-au obţinut mari progrese în tehnică, medicină etc., dar ele încep să pericliteze omul şi natura. Cum poate fi pus progresul în slujba omului şi nu invers? Ştiinţa e raţională, dar există o patologie a ei, atunci când omul e în pericol să-şi piardă demnitatea. Ea poate devenii chiar inumană în experimente pe om, omul ca bancă de organe etc. De aceea trebuie subordonată imperativelor morale. Libertatea a început să fie anarhică, antiinstituţională, idolatrică. Libertatea umană nu poate fi altceva decât libertatea dreptăţii, a convieţuirii într-un respect reciproc, altfel devine o minciună şi duce la sclavie. Moralitatea raţională e mai presus de hotărârile colective, nu invers.

Nimănui nu-i este permis în vest a batjocorii evreii sau musulmanii, dar în numele aceleiaşi libertăţii nici normele creştine nu trebuie călcate în picioare sau împroşcate cu noroi. În centrul noului pontificat stau modernizarea Bisericii, refacerea unităţii creştine şi dialogul cu celelalte credinţe. Fundamentul acestora, a precizat primul Papă al sec. XXI în cartea sa pomenită mai sus, e vechi de când lumea şi acceptat de toţi, cele 10 porunci nu-s proprietatea evreilor sau creştinilor, ci recta ratio, expresia raţională a unei morale universale. Ioan Paul II a învins colectivismul, a refăcut Europa, a schimbat Polonia şi faţa lumii. Benedict XVI începe lupta cu „dictatura relativismului”, va reface Germania, va da stabilitate Uniunii Europene şi siguranţă celor peste un miliard de creştini răspândiţi pe toate continentele.

Prof. Dr. Viorel Roman

consilier academic la Universitatea din Bremen

20 aprilie 2005