Românii din Ungaria – Tristă aniversare

Eva Iova (Gyula, Ungaria)

Ziua de naştere a poetului Mihai Eminescu este o zi de sărbătoare şi pentru presa românească din Ungaria. După anii interbelici, o perioadă de mai bine de trei decenii, când nu apărea aici niciun ziar, nicio revistă românească, pe 15 ianuarie 1951 ia naştere revista românilor din Ungaria de azi, „Libertatea noastră”, precursorul „Foii româneşti”. Au trecut de atunci exact 60 de ani…

Ani în care revista a trecut de la apariţia lunară la bilunară, iar de la începutul anilor 1970 apare săptămânal. 60 de ani cu doar o mică întrerupere, în perioada revoluţiei din toamna anului 1956. 60 de ani în care s-au scris în româneşte sute de mii de pagini despre şi pentru comunitatea românească din Ungaria.
„Miracolul” s-a întâmplat (nici atunci) nu în Capitală, ci în Jula, în camera profesorală de la şcoala şi liceul românesc. Un grup de profesori inimoşi au fost cei care au aşternut pe hârtie primele gânduri româneşti. Bineînţeles, conţinutul trebuia să fie pe gustul partidului, dar încă din acele timpuri au apărut şi pagini dedicate comunităţilor locale, de pe atunci aflăm cum trăiau românii prin satele noastre. „Libertatea noastră” a fost exact ca şi acele vremuri în care apărea: cu multă laudă la adresa partidului şi a conducătorilor ţării, dar în acelaşi timp şi cu interesante scrieri despre oamenii de la sate, despre starea şcolilor româneşti.
Cu 10 ani în urmă, când aniversam o jumătate de secol de apariţie, trăia încă şi cel mai „longeviv” redactor-şef, Alexandru Hoţopan, care timp de trei decenii a condus „Foaia Noastră”. A fost cel care ştia cel mai mult despre naşterea acestei reviste, despre numeroşii ziarişti care au trecut prin redacţie, despre românii din Ungaria, de la Leta Mare până jos, la Cenadul Unguresc. Atunci Hoţopan nu mai era supărat pe nimeni, dar nu a dorit să participe la aniversare. Ne-a dat tot ajutorul la organizarea evenimentului, dar nu a venit să sărbătorească alături de noi, cum au făcut-o peste o sută de ziarişti şi cititori fideli. Au fost însă unii, care au lucrat decenii de-a rândul în această redacţie, şi tot nu au venit la aniversare. Ei au lipsit nu din supărare, ci din orgoliu. Pentru că erau cuprinşi de gândul rău, cum să distrugă „Foaia” şi cum să-şi facă o altă revistă. O revistă care să fie numai a lor, care să-i laude numai pe ei. După ce a străbătut cinci decenii de existenţă, a supravieţuit multor partide şi guverne, „Foaia” a avut puterea să renască, să se reînnoiască cam tot la zece ani. Şi să trăiască până azi.

Aniversarea a 60 de ani a găsit „Foaia românească” într-un mare impas. După un an foarte greu, când jurnaliştii şi-au primit salariile numai cu 2-3 luni întârziere, anul 2011 este încă în ceaţă. Cu toate că „Foaia” apare şi după 1 ianuarie, redacţia în acest moment nu are absolut niciun contract, niciun sprijin de niciunde. Una dintre cele mai importante şi solide instituţii româneşti din Ungaria funcţionează la ora actuală numai din însufleţirea şi conştiinciozitatea unor ziarişti, care speră că „Foaia românească” mai are viitor. Promisiuni sunt. Dar de astea au fost şi până acum multe.
Budapesta promite că va rezolva finanţarea revistelor naţionalităţilor pe termen lung, fără să mai fie nevoie de participarea la diferite concursuri nesigure. Problema este doar că, până să ajungem la această rezolvare, timpul trece, iar deficitul creşte. Şi dispare cheful de a sărbători. Aniversăm cei 60 de ani de apariţie cu lacrimi în ochi şi cu îngrijorare în suflet. La mulţi ani, „Foaia românească”!