Regal Marius Bodochi la Opera Nationala – Amadeus

REGAL MARIUS BODOCHI LA OPERA NAŢIONALĂ – AMADEUS

Autor: Mihaela Dordea

Mozart şi Salieri…Inocenţă şi păcat. Ispăşire…

De secole, milenii chiar, creştinismul îşi susţine teoria despre păcat, cea cu oaia rătăcită şi răscumpărarea prin penitenţă. Cu siguranţă, este o metodă evoluată faţă de modul păgân de a simţi, a practica şi mai ales a sancţiona păcatul. Mă întreb dacă nu cumva, practicile exterioare impuse de penitenţa creştină gen mătănii, rugăciuni, post, nu oferă acestei operaţiuni un aer de contract, de „do ut des”, un fel de târg , de aranjament formal. Sigur, există şi aici remuşcare şi părere de rău, altfel ele nu ar avea nici loc şi nici rost. 

Totuşi, penitenţa reală, cea care se naşte din conştiinţa că ai greşit, că ai săvârşit un păcat faţă de lume, faţă de tine însuţi, este chinul tantalic de a răbda. Astfel de „plăţi” nu sunt nici catalogate, nici tarifate în coduri. Răscumpărăm suferind. Noi, în noi, cu noi, pentru noi înşine.

Suferinţa răscumpărării nu are limite prestabilite. Sorocul ispăşirii nu este ca în canoanele creştine, împlinirea unui anume stoc de acţiuni, catehisme legiferate şi tarifate, nu! Termenul este cu totul altul! Durata genului de ispăşire lăuntrică poate fi de o zi, o lună, un an sau o viaţă. Pentru că niciodată nu putem şti când vine acel moment în care cel ce ştie care e vina şi câtă,  iartă.

În lista martiriurilor posibile, acest tip de ispăşire este cel mai dramatic şi da, cel mai nobil.

Iată cu ce ne întâlnim în spectacolul prezentat de Studioul Experimental de Opera şi Balet „Ludovic Spiess” din cadrul Operei Naţională Bucureşti, în colaborare cu Fundaţia Ileana Mustatză, pe textul lui Peter Schaffer, „ AMADEUS”, în regia unui tânăr artist care a impresionat prin viziunea pătrunzătoare în sufletul şi mintea umană, atât de întortocheate, Marcel Ţop.

Se vorbeşte despre un destin necruţător al lui Mozart. Despre o viaţă frântă prea devreme în condiţii pe care nu le vom elucida poate niciodată.

Drama însă nu se consumă aici şi acum, la moartea compozitorului. Drama începe odată cu primele sale compoziţii ascultate de Salieri, compozitor care poate, deşi îi este greu, să recunoască valoarea tânărului său confrate, dar se luptă cu tentaţia de a-l distruge. Şi o face treptat, treptat. Cel puţin aşa spun gurile rele ale vremii. Drama însă va ajunge la apogeu după ce Mozart nu va mai fi. Pură geometrie emoţională, generatoare de sensuri morale.

Moartea e prin natura ei ceva senzaţional, în comparaţie cu cotidianul vieţii obişnuite. Salieri reuşeşte o inversare categorică de situaţii. Ceea ce se întâmplă cu el după ce se consumă moartea lui Mozart devine cu adevărat senzaţional. Efortul de a trece, de a supravieţui, măcinat de spaime şi rătăciri , de lupta lăuntrică cu tine însuţi pentru o ispăşire numai de tine ştiută, devine un efort moral de fiecare clipă, un efort dramatic, senzaţional. Şi Marius Bodochi, exprimă toate aceste stări, într-o evoluţie de excepţie, făcând un Salieri dramatic, ironic, înspăimântat, pierdut uneori în căutarea unui răspuns…Oare îl va găsi vreodată?

În Amadeus avem de-aface cu un Salieri hărţuit de îndoieli, de disperare, în anumite momente, dar dureros de conştient de neputinţa sa ca individ în faţa evidenţei, şi chiar, gândeşte el, ca artist.

Marius ne dezvăluie nouă, spectatorii săi, un Salieri care pune în discuţie anumite îndoieli, anumite spaime, dar şi o luciditate specială, şi mai ales, face ca noi să vedem nu doar o conştiinţă împovărată cât şi, sau mai ales, o anume măreţie.

Marius Bodochi este unul dintre puţinii, rarii actori care au forţa să exprime cu atâta eleganţă un astfel de personaj. El reuşeşte să evoce plastic şi dramatic epoca, eroul şi destinul său în pofida unei opere care încearcă să prindă într-o frântură de timp vasta structură simfonică a unei vieţi, a unui suflet. Aş spune despre Marius Bodochi că este un artist, un creator al imaginii din toate unghiurile ei, psihologic, până la identificare fizică, prin puterea de expresie, prin nuanţele subtile pe care numai un mare artist le sesizează la un personaj de factura lui Salieri.

Dincolo de regalul oferit de Marius Bodochi, în Amadeus avem muzică. Muzică de calitate. Mozart şi da, Salieri.

Soliştii Operei Naţionale Simonida Luţescu, Mihaela Işpan, Lucian Corchiş, Liviu Indricău, Vasile Chişiu, Marius Boloş acompaniaţi de un grup de muzicieni din orchestra operei, având ca dirijor pe Ciprian Toderaşcu, unul dintre cei mai distinşi dirijori ai ONB, în regia muzicală a lui Dan Ardelean, creează o atmosferă cu efecte lirice de mare calibru în cadrul acestui spectacol complet şi complex.

Şi, da, Marius Bodochi are veleităţi lirice şi el, cântând o arie.

Mozart. Un personaj care schimbă puţin atmosfera, aducând o pată de culoare,  aş spune, o anume relaxare tensiunii din scenă, în ciuda finalului necruţător, Mozart este interpretat de un tânăr actor, care se străduieşte să susţină partitura alături de titan, Marius Bodochi, şi, laudă lui, reuşeşte să ne convingă că este un actor plin de pasiune, cu talent, şi mai ales cu poftă de joc, şi da, de ce nu, de joacă, Răzvan Oprea.

Atmosfera de epocă, cu uşoare aluzii la burlesc, este creată de costumele realizate de Anca Cernea şi Romaniţa Iovan.

Decorul simplu, dar cuprinzător, un decor care nu încarcă scena şi nu încurcă povestea, este semnat de Daniel Divrician.

Spectacolul este unul dintre cele pe care le ţii minte, cu care pleci acasă, şi despre care ai tendinţa să vorbeşti multă vreme după ce l-ai văzut. Impresionant din punct de vedere regizoral, Amadeus începe în foaierul Operei , loc cu adânci semnificaţii lirice, apoi Salieri ne invită sus, ca să nu rămână singur , pradă temerilor de o viaţă, epuizat de întrebarea la care nu va afla niciodată răspunsul: oare are vreun amestec în moartea lui Mozart?

Chiar aşa: are?….