Interviu cu sculptorul Constantin LUCACI

Interviu cu sculptorul Constantin LUCACI

Adalbert GYURIS
(Augsburg, Germania)

Scupltorul Constantin Lucaci s-a nascut la 07 iulie 1923, în Bocsa Româna, judetul Caras-Severin. E cunoscut mai ales pentru fântânile sale, sculpturile în piatra si otel, respectiv pentru diferite ansambluri monumentale combinate, inclusiv a celora de tipul fântânilor cinetice, dintre care cele din orasele Resita si Constanta sunt printre cele mai cunoscute si apreciate. Aceste fermecatoare fântâni reînnoiesc traditia antica formând adevarate jocuri de apa. Este laureat al premiului Herder în 1984. De asemenea a fost distins cu numeroase ordine si medalii.
În Italia, la Pinacoteca Sanctuarului San Francesco din Paola, a fost inaugurata colectia sculptorului Constantin Lucaci, un muzeu cu o parte din lucrarile artistului. Este singurul artist român care a beneficiat de un asemenea interes din partea unui organizator atât de prestigios.
Intrata în custodia Vaticanului, aceasta donatie are toate sansele sa fie admirata de acum înainte de milioanele de credinciosi, care vor vizita sanctuarul si locurile ce au fost martorele minunilor savârsite de Sfântul calabrez.
Am copilarit pe aceeasi strada cu sculptorul Constantin Lucaci maestrul necontestat al sculpturii în otel inoxidabil, ba chiar pe aceeasi parte a strazii la o distanta de 300 metri si de 30 … ani.

S-a bucurat enorm când am vorbit despre Bocsa, domnia sa locuieste în Bucuresti. Orasul nostru este aproape de Resita, capitala judetului Caras-Severin, în aval pe râul Bârzava, acolo unde dealurile cedeaza locul câmpiilor.
Am aflat lucruri interesante de la un artist care si-a dedicat întreaga viata artei si ma bucur ca prin revista ,,Dorul” pot sa transmit discutia avuta iubitorilor de arta si frumos.
,,Arta adevarata nu va muri niciodata!”

Adalbert GYURIS: – Cine v-a facut sa alegeti sculptura?
Constantin LUCACI: – Dumnezeu. Am copilarit la Bocsa, am avut la un moment dat a o mare revelatie când tata a adus niste brânza învelita cu reproduceri dupa Michelangelo, când eu aveam 5-6 ani. Atunci s-a produs probabil minunea.
Când am vazut acele reproduceri am avut o stare interesanta, greu de descris, când cineva mi-a zis ceva. Cred ca fiecare dintre noi ne nastem cu ceva dumnezeiesc.
Talentul vine din nastere si ni se da o vocatie, probabil din conjunctura zodiei, de la parinti sau chiar de mai departe…
– L-ati cunoscut pe Tiberiu Bottlik, de ce credeti ca artisti ca el nu sunt cunoscuti asa cum ar trebui?
– Pe la 14 ani ciopleam si faceam în diferite materiale figuri si tot în aceea perioada am fost la un pietrar din Vasiova care facea lucrari funerare pentru cimitirele catolice si ortodoxe, facea îngeri si oameni. L-am rugat pe acest om, Romsauer sa ma învete sa cioplesc în piatra. Mi-a dat sa fac un cap de barbat. Mi-a explicat unele lucruri, apoi cum sa tin ciocanul si dalta. M-am apucat de treaba si se pare ca a iesit ca a maistrului sau poate chiar mai bine.
Atunci a venit Bottlik, ei doi colaborau, amândoi traiau din urma lucrarilor facute pentru cimitire, a vazut lucrarea mea si a întrebat cine a executat-o, se deosebea de stilul ce era în atelierul lui Romsauer.
Peste câteva zile m-am dus la Bottlik. Acest om avea o cultura extraordinara, era de origine baron. A învatat la Budapesta, Viena, München si Paris.

El nu este atât de cunoscut pentru ca n-a iesit din tiparele normale. Multi nici nu stiu sa iasa, încearca, însa gresesc. În perioada aceea arta în general si sculptura în special se facea la modul cel mai serios. Trebuie sa perfectionezi ce au facut înaintasii si sa te întreci pe tine mereu, din pacate el n-a fost în stare de asa ceva.
Pentru mine însa Tiberiu Bottlik a fost de un mare folos pentru ca mi-a transmis cultura franceza, boema aceea de mare valoare si m-a facut sa înteleg ca pentru a ajunge bun trebuie sa muncesti tare mult.
Am visat sa merg la Paris si sa studiez acolo, lucram la uzina unde am învatat gravura, lacatuserie, sudura si strungarie. Mi-am spus ca ma duc la Paris unde voi învata sculptura si voi trai din cele învatate de mine, în uzina de la Bocsa; stiam ca din arta nu se poate trai asa de bine.
Au trecut chiar ani si el tot îmi amâna plecarea mea la Bucuresti.
Am renuntat la ajutorul sau si am asteptat terminarea razboiului, ca sa iau totul de unul singur. Într-o zi când nu ma mai asteptam la nimic a venit la noi acasa si mi-a spus ca a vorbit cu cineva din conducerea uzinei, ca voi primi o bursa si voi putea merge sa studiez la Bucuresti.
Mi-a spus ca în tot acest timp m-a urmarit si ca n-a vrut sa ma sacrifice, însa când si-a dat seama ca viata mea e sculptura s-a hotarât sa ma ajute.
Arta cere sacrificii si eu pot sa spun acum dupa atâtia ani ca asa este, însa nu-mi pare rau.
– Prin ce se deosebeste un artist profesionist de un amator?
– Sunt artisti amatori care mor amatori, nu ajung niciodata sa faca arta adevarata însa mai toti profesionistii au fost amatori. Nu poti sa înveti o scoala superioara pâna când nu ai încercat sa faci ceva la nivel de … amator.
– A fost lung drumul pâna la stilul … Lucaci?
– A fost foarte lung si a fost original. Eu am ajuns la o conceptie personala, la o viziune moderna, trecând prin toate fazele. Am studiat natura, omul, am facut portrete, am facut nuduri si am lucrat mult în granit pâna am ajuns la otel. Am parcurs toate etapele artei universale si asa am ajuns la viziunea mea.
Sunt unii care vor sa faca ceva deosebit, însa ei nu stiu sa faca un portret. Sunt etape pe care trebuie sa le parcurgem, e valabil în orice domeniu.
Multi încearca sa-i copieze pe americani, din pacate cu banii lor promoveaza de multe ori kitschul.
Noi nu trebuie sa ardem etapele ci trebuie sa le parcurgem.
– Este rasplatita munca unui sculpor în România?
– Munca unui scupltor si în general munca unui artist din România nu este rasplatita.
În aprilie 2007 mi s-a deschis în Italia un muzeu personal, patronat de Vatican.
Eu nu ma pot compara din punct de vedere material nici cu un fotbalist mediocru de la o echipa din categoria a doua.
Majoritatea artistilor se descurca greu, fiind profesori de desen si din când în când reusesc sa-si vânda o lucrare.
– Prin ce se deosebeste sau se aseamana un sculptor de un pictor?
– Prin nimic nu se aseamana. Pictura se exprima prin desen, culoare, perspectiva. Sculptura e o sinteza si se aseamana cu muzica, nu este narativa.
Sculptorul trebuie într-un volum sa-si exprime toata ideea.
– Cum va evolua arta în general si sculptura în special în urmatorii ani?
– Nu cred ca va evalua tare mult, vor fi niste ani supusi oamenilor cu multi bani, care multi dintre ei n-au cultura si atunci au preferinte catre … nimicuri, catre o arta care nu e adevarata. Arta autentica e mai grea de înteles.
– Ce transmiteti celor ce iubesc arta?
– Le transmit sa aibe încredere, sa nu se lase furati de tot felul de aparitii, de impostori. Din pacate nu toata lumea are acces la arta, dar asta nu dintr-o lipsa de cultura ci dintr-o lipsa de sensibilitate.
Sa fie constienti ca arta adevarata nu va muri niciodata!
– În afara de scupltura ce pasiuni mai aveti?
– În afara de sculptura eu am facut mai multe fântâni cinetice, moderne. Ultima a fost inaugurata la Alba-Iulia în prezenta presedintelui României, Basescu.
Este o fântâna de mare anvergura. Aceste fântâni reprezinta o arta complexa, în care se regaseste muzica, arhitectura, apa si sculptura bineînteles.
Criticul italian Alesandro Amoroso mi-a intitulat fântânile ,,simfoniile lichide ale lui Lucaci”.
– Maestre LUCACI, va multumesc pentru acest interviu si ca ati raspuns provocarii mele de a ne întoarce în timp si spatiu.
Va doresc sanatate si înca multi ani pentru a face lucrari care sa încânte privirile oamenilor.