OARE VOM AJUNGE SĂ AFLĂM ADEVĂRUL?

OARE VOM AJUNGE SĂ AFLĂM ADEVĂRUL?

Autor: Raisa PĂDUREAN

Aproape un an s-a scurs din ziua de 7 aprilie, dar în suflet au rămas aceleaşi amintiri dureroase.

Ziua de 7 aprilie 2009 –  de dimineaţă părea a fi o zi liniştită aici la Tiraspol. Nimeni nu vorbea, nici la radio, nici la televiziune, că la Chişinău opoziţia organizează un miting de protest în legătură cu fraudarea alegerilor parlamentare din 5 aprilie 2009.

După data de 5 aprilie sufletu-mi era bolnav, nu-mi gaseam liniştea, fiindcă nu vroiam să cred că au câştigat iaraşi fariseii roşii. Cei, care au dus poporul la pierzanie atâta amar de vreme! Era imposibil că şi în aceste alegerei să câştige ei. A doua zi după alegeri, am avut „vizitatori” de la securitatea din Tiraspol, care au intrat în incinta şcolii unde activez, au ameninţat administraţia, apoi m-au urmărit până am terminat ziua de muncă pentru ca mai apoi să mă ameninţe  că: „Este gata cu viaţa ta!”.

De ce? Motivul era acela, că în ziua de 5 aprilie, am organizat transportul de la Tiraspol spre Varniţa, pentru ca doritorii să poată merge la vot în partea dreaptă a Nistrului la aproximativ 20 km distanţă tur-retur. Apoi, aceeaşi persoana, m-a urmărit  şi la primărie, într-o zi de şedinţă a consiliului municipal. Eram curioasă să aflu motivul pentru ce am fost urmărită pas cu pas. Mi s-a anunţat câte microbuse am organizat, câţi oameni ieseau din fiecare microbus, avea notat pe foaie şi nunărul de înmatriculare al fiecarui mijloc de transport. Oare cineva crede că un domn, care a intrat şi a ameninţat în public conducerea liceului şi care vorbea limba română perfect, ar fi putut acţiona singur, fără să fie condus de  cei de la Tiraspol sau de la Chişinau? Eu nu cred si nu voi crede niciodată. Dar să revenim în ziua de 7 aprilie. Ceea ce s-a întîmplat la protestele din Chişinau, m-a durut şi mă doare şi nu ştiu, dacă acea durere va dispare vreodată.

Evenimentele din Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău

Ajunsă în Piaţa Marii Adunări Naţionale am observat feţele nemulţumite ale miilor de oamenei adunaţi acolo. Pe faţa fiecărei persoane prezente puteai citi tristeţea şi indignarea celor care au votat schimbarea şi până la urmă au ajuns  acolo de unde au pornit. Strigătele de LIBERTATE veneau din adâncul  sufletului. Printre protestatari am observat şi oameni în vârstă, care strigau alături de tinerii ce au venit la proteste. Priveam în ochii lor şi citeam durerea sufletului, care pentru mulţi a rămas neştearsă. O  doamnă purta  la piept o inscripţie şi poza fiului său. Ea mi-a atras atenţia prin modul în care striga în gura mare: „Jos comuniştii! Călăii lui Voronin mi-au omorât feciorul”. Oare nu este clar ce a adus-o aici în faţa Preşedinţiei? Inscripţia era scrisă necărturar, dar strigătele ce veneau din adâncul sufletului spuneau tot.

Eram fericită că am reuşit să ajung în Piaţa Marii Adunări Naţionale şi că aveam posibilitatea să-mi exprim nemulţumirea alături de ceilalţi cetăţeni. Am protestat şi eu, dar eram curioasă să văd ce se petrece în faţa Preşidenţiei şi în faţa Parlamentului Republicii Moldova. Acolo era şi mai multă lume fiindcă era imposibil să stai acasă după evenimentele din 5 aprilie. Ajunsă în faţa celor 2 sedii, am început să compar mulţimea din Piaţa Marii Adunări Naţionale cu miile de cetăţeni aflaţi aici. Am avut curajul să mă apropii de cordonul de poliţişti mascaţi pentru a înţelege… unde-i adeavărul? Feţele criminale aflate în faţa mulţimii nu m-au lăsat indiferentă. Printre ele am recunoscut şi tineri din lumea  rău–famată de la Tiraspol. Un tip mi-a atras atenţia prin modul în care comunica – era beat şi vorbea în limba rusă. Când l-am intrebat ce caută aici, el mi-a raspuns: „…a cito, horoso zaplatili, horso napoili, pocemu ne criciati…?” (m-au plătit bine, mi-au dat de băut, de ce să nu strig…?)

Agitatorii tensionează atmosfera

În momentul când poliţia a reuşit să despartă protestatarii în doua jumătăţi, am rămas la un moment dat faţă în faţă cu cei mascaţi care arătau groaznic. Fiori reci de ghiaţă mi-au patruns prin tot corpul, dar nu m-am pierdut cu firea. Am reuşit să ajung şi în faţa parlamentului RM. Ţipetele şi strigătele nu m-au lăsat indiferentă. Am observat cu ochiul liber persoane care  agitau mulţimea. Deaceea până în prezent îmi pun întrebarea la care nu pot găsi răspunsul: Cine era persoana care se afla alături de dl. Ţurcanu atunci cand dădea indicaţii să abordeze drapelul României pe clădirea Parlamentului? Anume acel domn, mi-a atras atenţia în ziua de 7 aprilie, fiindcă ceea ce făcea era ieşit din comun. Persoana îmbrăcată în trening gri, care în timpul protestelor agita mulţimea, a fost mâna dreaptă a lui Ţurcanu. Cuvintele lui: „..haideţi brea că amaru-i a vostru.. eu deja mi-am trăit traiul, dar voi trebuie să trăiţi…”, îmi sună până în prezent în urechi.

Oare dl. Ţurcanu nu  ştie cine a fost alături de el şi cine a organizat dezastrul din 7 aprilie? Cât putem ţine gura legată? Oare vom accepta trecerea dintr-un partid în altul ca să ne spălăm de păcate şi cu aceleaşi „sucese” mergem înainte pentru a comite alte crime? Cine va răspunde pentru vieţile  tinerilor care au părăsit această lume? Cine va trebuie să răspundă pentru copii  rămaşi fără tată şi cine va trebui sa privească în ochii  părinţilor rămaşi fără alinare?

Protestele continuă

Protestele au continuat şi în data de 8 aprilie, apoi în ziua de 12 aprilie, Duminica  Floriilor şi ziua înmormântrării lui Valeriu Boboc. De fapt, în ziua de 12 aprilie în Piaţa Marii Adunări Naţionale au participat la proteste şi oameni mai în vârsta fiindcă studenţii erau ţinuţi cu forţa în cămine. Mulţi priveau în ochii tinerilor, dar eu pentru că sunt  mamă, mă străduiam să privesc în ochii doamnelor care erau prezente în piaţă, mai ales după acea declaratie de ameninţare a Zinaidei Greceanâi. Oare ce puteam citi în privirea lor? Cred ca dacă le-ar fi fost indiferentă soarta  copiilor şi nepoţilor lor, nu ar fi venit să protesteze împotriva crimelor şi a dictaturii comuniste.

Valeriu Boboc-Prima victimă a crimelor comuniste

După mitingul paşnic din Piaţa Marii Adunări Naţionale, am plecat la Bubuieci pentru a-l petrece în ultimul drum pe Valeriu Boboc. O tragedie pentru famile, dar mai ales pentru micuţul Dragoş, fiul lui Valeriu care privea la taticul său şi, probabil nu-l recunoştea. Este încă mic şi cine mai ştie, poate într-o bună zi, când va creşte mai mare va privi aceste poze şi-şi va aminti de bunul său tătic care l-a părăsit fiind victima crimelor comuniste. Sunt sigură că va blestema tot neamul comunismului pentru  că l-a despărtit de cel pe care l-a iubit.

Securitatea lui Voronin acţionează în vama Cahul

Ziua de 7 aprilie şi-a lăsat amprenta până în prezent. Toţi ştiu prin câtă mizerie au  trecut şi mai trec copii din şcolile cu predare în limba română din Transnistria. De data aceasta au avut de suferit şi ei alături de profesorii lor. Nu este secret că Preşedintele României, organizează în fiecare an odihna acestor copii în cadrul programului ARC. Şi în anul 2009, în luna iunie, un grup de peste 100 copii şi profesori au fost invitaţi în România pentru aşi petrece vacanţa. Vama Cahul a rămas în memoria fiecarui copil dar şi adult, ca o infecţie periculoasă. Dorinţa de a nu mai trece nici o dată prin această vamă, cred că nu-i părăseşte pe cei, ce au avut de suferit în urma controlului vamal la întoarcerea din ţară.

În ziua de 22 iunie, când grupul de copii şi profesori au  trecut vama Cahul, au fost prezentate actele necesare: invitaţia, listele elevilor, declaratiile părinţilor etc, fiindcă fără aceste acte nimeni nu-ţi permite să treci hotarul ţării. Acea săptămână a fost una de vis, mai ales că mai marii de la Chişinău au uitat de multă vreme că şi copii din Transnistria au dreptul la odihna de vară precum mulţi alţi copii din republică. Însă la întoarcere, pe data de 28 spre 29 iunie, vameşii de la vama Cahul au şters în câteva clipe acele momente de vis din sufletele lor: 3 autocare cu elevi şi profesori au fost reţinute în vamă mai bine de 5 ore. Au fost reţinuţi pentru că se întorceau de la odihnă la invitaţia Preşedintelui României şi al Departamentului Pentru Relaţiile cu Românii de Pretutundeni, dar şi pentru aceea că fiecare copil avea câte un rucsac cu cărţi în limba română, cărţi pe care le-au primit cadou din partea dlui preşedinte Băsescu.

Eu ma aflam în autocarul cu nr.3, în spatele grupului. De câteva ori am încercat să ies ca să pot merge spre primul autocar unde copii erau verificaţi pînă la piele cu nişte detectoare  speciale. Aveam impresia că vameşii, în prezenţa criminalilor lui Voronin, căutau  bombe. Din bagajele copiilor zbura lenjeria murdară şi nimeni nu înţelegea de ce. Ei, aşa-numiţii vameşi, îmbrăcaţi în uniforma respectivă, împreună cu călăii lui Voronin, căutau Cd-urile cu evenimentele din 7 aprilie. Am reuşit însă să îmbrâncesc  grănicerul care mă privea cu ochi de om prost, şi care avea misiunea de a nu permite nimănui să iasă din autocar şi am mers în faţă unde ceea ce am văzut m-a şocat. Din bagajele copiilor erau scoase şi aruncate în nişte lăzi murdare cărţile, dicţionarele care  le-au primit în dar de la Preşedintele României. M-am prezentat şi am cerut explicaţii de la ofiţerul de serviciu, insă mi s-a răspuns brutal şi nu am primit ceea ce am cerut. Alături de vameşi erau şi persoanele care vorbeau numai în limba rusă, învinuindu-ne că aducem în ţară literatură în limba română şi de aceea ei sunt obligaţi să facă confiscări. Unul din ei a încercat să-mi explice că el la şcoală a învăţat limba „maldavnească”. După atâta ceartă, am fost chemată la interogare. Etajul II al vamei, într-o încăpere sumbră, aveam senzaţia că mă aflu în celula neagră de la muzeul din  Sighetul Marmaţiei. Vorbele proaste şi mirosul de băutură mă doborau. Moartă de oboseală,fiindcă eram in picioare de la ora 5 dimineaţa, mă străduiam să-mi păstrez calmul, deşi mă aflam la un interogatoriu presărat cu insulte şi ameninţări.

Mi s-a impus cu forţa să dau explicaţii în scris: „Unde am fost? Cu cine m-am întâlnit? Despre ce am discutat? Cu ce m-am ocupat în timpul liber? Ce am discutat cu Preşedintele României tete-a-tete?”, erau doar unele din întrebări. Văzând că nu mă dau bătută, m-au întrebat la direct: „De ce nu-l iubeşti pe Voronin?”. Atunci mi s-au limpezit minţile şi am înţeles că totul ce se petrecea cu grupul nostru era la indicaţia lui Voronin. Şi o altă doamnă profesoară de la un liceu din Transnistria, unde directorul era tot comunist a avut aceeaşi misiune: de a mă urmări pas cu pas, fiindcă nu degeaba, ajunşi  la vamă, ei ştiau deja absolut totul… Am început să strig la ei si i-am întrebat: „Dar ce a făcut Voronin pentru noi? Pentru ce să-l iubim? Ce merite are el în faţa acestor copii? Uitaţi-vă ce a făcul el în ziua de 7 aprilie!”. După aceste vorbe discuţia a luat amploare. Am înţeles anume că „aceleCd-uri” erau căutate şi confiscate de ei. Cd-urile cu filmuleţe copiate de pe net şi nu numai, „ADEVARUL DIN 7 APRILIE”. Până la urmă am fost învinuită că fac propogandă împotriva „şefului statului”, adica a lui Voronin, că pentru aceasta este articol şi va trebui să răspund în faţa legii. Am mai primit şi alte ameninţări, dar nu m-au speriat. M-am ridicat şi le-am amintit că copiii sunt reţinuţi mai bine de 5 ore în vamă şi dacă acum, îndată autocarele cu copii nu vor pleca din vamă, ei vor plăti scump pentru aceasta. Am pornit spre ieşire, iar colonelul care participase la interogare alerga după mine să semnez „explicaţia”, fiindcă atâta timp cât m-au interogat a avut misiunea să-mi impună să dau în scris explicaţii şi să semnez cele spuse de mine. Am cerut paşaportul şi îndată cum l-am primit am întrebat dacă mi-au pus interdicţii. Am mers spre autocar fiindcă mă aştepta vameşul pentru a-mi verifica bagajul. Mirată am fost când acesta m-a întrebat încet: Aveţi Cd-uri? DA! am răspuns eu, am la mine multe Cd-uri, dânsul s-a prefăcut că verifică bagajul, apoi mi-a ordonat să inchid valiza şi să urc în autocar.

După atâta chin, copiii mai mici au adormit, iar tinerii de vârstă mai mare au început să discute cele întâmplate, fiindcă nu le venea să creadă că au trecut prin vama de la Cahul şi nu prin cea de la Tighina.

Aproape un an s-a scurs din acea zi neagră pentru ţărişoara noastră. Evenimentele din 7 aprilie 2009 au constituit o cotitura decisivă a istoriei privind viitorul românilor de peste Prut. Alegerile din iulie 2009 au consfinţit înfrângerea comuniştilor şi victoria forţelor democratice de la Chiţinău care se pronunţă pentru apropierea Republicii Moldova de România şi integrarea cât mai rapidă în structurile europene.

Dar  alte întrebări mă frământă: Cine sunt persoanele vinovate de moartea tinerilor: Valeriu Boboc, I. Ţîbuleac, E. Ţap şi cine va trata sufletele rănite ale celor maltrataţi? Cine sunt cei care au dat aceste ordine iresponsabile de reprimare atât de dură a tinerilor?

Daca s-a dovedit că Romania nu este  implicata în proteste, care a fost scopul denigrării ţării-mamă? Vom ajunge oare să aflăm adevărul? Când va fi asta?

Raisa PĂDUREAN

Tiraspol

26 martie 2010