În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 iadul s-a coborât peste Basarabia

În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 iadul s-a coborât peste Basarabia

Autor: Valeriu Dulgheru (Chişinău, Basarabia)

„Mereu bătuţi şi înjuraţi. Lacrima lor n-avea cuvinte./

Avem părinţi, avem şi fraţi. Azi în Siberii prin morminte”

(V. Bardă în „Scrisoare din Basarabia”).

Se împlinesc 85 de ani de la prima deportare în masa de la 12-13 iunie 1941. Pe 28 iunie 1940 hoardele asiatice rusești au rupt Basarabia din trupul Țării mame România și au dus-o în surghiun în fundurile Siberiei. Peste mai puțin de un an un nou iad s-a coborât peste această „cea mai frumoasă salbă a României” – Basarabia, deportarea în masă.  În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, plânsetul şi jalea s-a aşternut peste Basarabia. Fruntea comunităţilor locale, pilonii de rezistenţă din tată în fiu ai satelor noastre moldoveneşti, ucraineşti, găgăuze, bulgăreşti, ruse sau mixte, ai târguşoarelor evreieşti, familii întregi, bărbaţi, femei, copii şi bătrâni, din Basarabia şi până în nordul Bucovinei, au fost urcaţi, împinși cu baionetele, în vagoanele pentru vite şi duşi spre întinsurile Siberiei până la Cercul Polar, de unde mulţi nu s-au mai întors. 900 de bou-vagoane au fost utilizate pentru   deportarea basarabenilor. Documentele de arhivă relevă date cutremurătoare: până şi nou-născuţii în „bou-vagonul” sovietic erau trecuţi şi ei, alături de părinţii lor, pe lista „duşmanilor poporului”. A fost o crimă groaznică împotriva celor mai harnici oameni, a vârfului intelectualității basarabene.Grație actualei guvernări alte peste 20 000 de dosare ale deportaților au fost desecretizate.

Operaţiunea de deportare a fost iniţiată, autorizată şi supervizată de Biroul Politic al CC al PC(b) din toată Uniunea, iar structurile de partid, de Securitate şi de Interne ale URSS şi ale RSSM au fost baza logistică a mecanismului represiv. „În noaptea de 12-13 iunie 1941 (simultan cu represiunea din Ţările Baltice), au fost arestate şi deportate în Siberia şi Kazahstan, 18392 persoane din RSS Moldovenească, iar din celelalte părţi ale Basarabiei ca şi din Bucovina de Nord (teritorii ocupate de URSS şi incluse în RSS Ucraina), alte 11844 persoane (97% din aceştia români). Ceeace e interesant este faptul că aceste deportări în masă aveau loc cu două săptămâni înainte de Operaţiunea „Barbarossa”, prin care Hitler încălca înţelegerea cu Stalin”.

De ce anume pe 12-13 iunie a fost aleasă ziua marilor deportări? La doar 10 zile până la începerea războiului. Oare nu vorbeşte acest lucru despre faptul că conducerea sovietică ştia despre începerea războiului. Trimiţându-i în Siberia pe cei mai buni gospodari, ei au ucis doi iepuri dintr-o singură împuşcătură: au recrutat robi pentru lucrările efectuate pe parcursul întregii perioade de război; i-au dus mai departe de linia frontului pe cei care ar fi putut lupta contra lor. Printre bocetele femeilor şi plânsetul copiilor deseori se auzea o îngânare tristă „De ce m-aţi dus de lângă boi? De ce m-aţi dus de acasă”. Foarte puţini îşi dădeau seama ce se petrecea cu ei, ce chinuri îi aşteptau în viitor, şi peste cât timp îşi vor revedea ţarina părăsită. Mulţi dintre ei nu au mai văzut-o niciodată, oasele rămânând să putrezească în ţara frigului. Dar pentru început aceşti oameni au fost supuşi primei torturi – tortura victimelor prin ruşine, care era mai grea decât foamea, setea, deoarece era extrem de ruşinos să te foloseşti în faţa tuturor de un astfel de veceu (drept veceu servea o gaură în unul din pereţii vagonului, în care era instalată o ţeavă de lemn).

Cu regret, o parte din executanţii operaţiunii de deportare din 12-13 iunie 1941 au fost recrutaţi dintre localnici, în marea lor majoritate, elemente declasate, care urmăreau un beneficiu strict personal. Drept răsplată stăpânii lor (regimul sovietic) i-au făcut preşedinţi de soviete săteşti, secretari ai sovietelor săteşti, șefi de mori, oloinițe, alte obiective economice, activişti de tot soiul, komsomolişti, membri de partid. Goliciunea şi prostimea triumfa. Anume aceşti lachei au fost executorii fideli ai planului diabolic al regimului sovietic de exterminare a celor mai buni gospodari şi intelectuali basarabeni. Progeniturile acestora și astăzi se află printre noi, și astăzi tulbură apele în calitate de idioți utili ai lumii ruse. Colaboraționiștii au fost cei care alcătuiau listele aşanumiţilor „culaci” (cei mai buni gospodari ai satelor pentru a le lua averile). Ei au fost cei care cotrobăiau prin poduri, şoproane şi alte locuri dosite, măturând totul, lăsând în urma lor copii înfometaţi şi bătrâni în lacrimi. Ei au fost acei care au întrat primii în kolhozuri – această formă anacronică de gospodărire a pământului – un fel de robie rurală, importată şi implementată de ruşi, şi modalitate lejeră de însuşire a bunurilor materiale produse de ţărani (de la cei individuali era totuşi mai greu de făcut acest lucru) de către funcţionărimea sovietică (se vorbea că pe la sfârşitul anilor 1970 numărul lor atinsese cifra de 18 mln în fosta URSS). Pentru bunii gospodari, pentru adevăraţii intelectuali, au venit timpurile lui antihrist.

Nori grei au acoperit cerul senin de vară al Basarabiei. Anul 1940 a pus începutul calvarului acestei frânturi de popor. Câte familii distruse, câte destine (în special de copii) mutilate, câte speranţe nerealizate a adus această aşa-numită eliberare de sub „jugul moşierilor români”, această ciumă a secolului XX. Despre aceste lucruri s-au scris multe atât de istorici, cât şi de cei care au trecut prin maşinăria diabolică a deportărilor şi gulagurilor. Un material factologic deosebit de important din perioada nominalizată sunt lucrările academicianului Valeriu Pasat, fost ministru al fostului KGB din Republica Moldova și Ministru al Apărării, şi ale istoricului occidental Stéphane Courtois. Cărţile sunt în mare parte o culegere de documente inedite, practic toate cu parafa „Secret”, „Strict secret”, care oglindesc cu lux de amănunte acea perioadă tragică pentru Basarabia. Dl Pasat a avut acces la arhivele secrete atât de la Chişinău cât şi de la Moscova şi este meritul lui că le-a scos la lumina zilei, argumentând prin documente caracterul criminal al regimului de ocupaţie sovietic din Basarabia postbelică. Altcineva n-ar fi putut să facă acest lucru. Se consideră deosebit de oportun să fie făcute cunoscute unui cerc cât mai larg atrocităţile comise de regimul sovietic în acea perioadă (şi nu numai). În continuare se prezintă crâmpeie din unele documente mai semnificative, spicuite din cărţile nominalizate. Pentru o mai bună prezentare a materialelor documentele vor fi împărţite în trei părţi: perioada deportărilor din 1940-1941; foametea şi deportările din 1946-1949 şi deportarea din 1951 (cum, de altfel, sunt împărţite în lucrările nominalizate).

Pe parcursul perioadei 28 iunie 1940-13 iunie 1941 căpcăunii din Kremlin şi slugoii de pe loc au pregătit minuţios aşa-numita operaţie „…Po iziatiu antisovetskogo elementa v Moldavskoj SSR, Chernovitzkoj i Izmail’skoj oblastyax” (…referitor la scoaterea elementelor antisovietice în RSSM şi regiunile Cernăuţi şi Ismail). Conform DEX, sensul cuvântului „iziatie” are următoarele sensuri: retragere (din circulaţie a unor obiecte); confiscare (a unor obiecte) etc. După cum se vede oamenii erau priviţi de acei neoameni drept nişte obiecte, nişte animale. Conform directivei Comisariatului norodnic al afacerilor interne şi a Comitetului norodnic al securităţii de stat din 4 iunie 1941, „…bărbaţii şi femeile, vârsta cărora depăşeşte 60 de ani, nu urmează să fie deportate…Pentru pregătire deportaţilor li se oferă 48 de ore pentru a se pregăti sub semnătură de a nu părăsi teritoriul, în care locuiesc”. Fals! În realitate în vagoane au fost urcați și bătrâni de peste 80 de ani, dar și nou născuți. Au fost ridicați din somn, în toiul nopții, fără să știe pentru ce. Cunoscuta duplicitate comunistă: una spun şi alta fac.

Deosebit de importante pentru refacerea adevărului despre deportări sunt mărturiile supraviețuitorilor. Iată unele secvenţe din amintirile unei victime a deportărilor şi martor ocular, E. Kersnovski (de altfel, rusoaică de origine), care au fost incluse într-o monumentală ediție a cărții „Skol’ko stoit celovek”, editată de academicianul Valeriu Pasat. „Printre cei care au fost încărcaţi în vagoane erau astfel de elemente antisovietice: o femeie gravidă cu vreo 10 copii semigoi; o învăţătoare dintr-o şcoală profesională; un bătrân pe jumătate viu; un copil de vreo 10 ani, luat fără părinţi, deoarece se afla în ospeţie la bunica; 2 domnişoare surori în rochiţe pentru bal şi în pantofi albi, luate direct de la serata de absolvire…Ţin minte gloata de soldaţi, răcnete, înghesuiala insuportabilă din vagonul plin cu oameni dezorientaţi… nenorociţii nu înţelegeau pentru ce s-a prăbuşit asupra lor această pedeapsă cruntă, rupţi din mediul lor obişnuit, pierzând totul ce au agonisit timp de o viaţă… În vagonul nostru era şi o elevă din clasele mari. Era foarte frumoasă. O chema Muza. Cu ea erau doi cavaleri, care îi făceau curte. Ei îi era atât de ruşine în faţa bărbaţilor cunoscuţi, şi în special, a cavalerilor săi să treacă procedura veceului, încât se întâmpla cu ea un soi de paralizie. Oameni! Cine din voi ştie cei aia ruşine – arzătoare, amară, chinuitoare – aţi înţelege cât e de chinuitor. În Rusia la multe se uită cu alţi ochi: în şcoală se obişnuieşte să se între în veceu cu gloata; în baie femei de diferite vârste se găsesc împreună goale; în sfârşit foarte multă lume au trecut prin închisori, unde simţul ruşinii se atrofiază, dispare. La noi însă, în Basarabia, unde mama nici odată nu va apărea goală în faţa fiicei, iar tatăl – în faţa fiului; chiar privitul imaginii proprii în oglindă se consideră ruşine. Foamea, setea, mizeria – ne însoţeau întotdeauna, însă erau mai uşor de suportat!”. Nu pot fi numiţi oameni cei care au făcut acest lucru. Şi când te gândeşti că unii dintre ei pot fi întâlniţi şi astăzi pe străzile Chişinăului sau la manifestările lui V. Voronin şi I. Dodon cu prilejul marii eliberări sau a armatei sovietice, sau pe baistrucii lor îmbrăcați în uniforma călăilor. „A urmat un an de bolşevizare forţată, cu deportări masive, execuţii sumare, torturi şi gropi comune. O avanpremieră tragică pentru ceea ce avea să fie soarta întregii Românii”, scrie istoricul basarabean P. Moraru, prezentând dovezi despre un Katyn românesc, despre genocidul acestei așchii de popor român din Basarabia.

Calvarul numai începuse. Din păcate, regimul criminal sovietic, care folosea metode atât de diabolice, metode mârşave, a deformat serios psihicul şi morala creştinului. Sute de mii de deportați, împușcați, mutilați.  În spatele acestor cifre se află destine mutilate ale tinerilor, care nu şi-au mai văzut visurile realizate, părinţilor, care nu şi-au mai văzut copiii, copii care n-au mai cunoscut căldura părintească, fiind despărţiţi de ei, oameni duşi de pe meleagurile natale atât de dragi şi calde în Siberia rece şi străină, mulţi dintre care nu s-au mai întors. Cine le poate alina câtuşi de puţin durerile sufleteşti ale supravieţuitorilor acestui calvar? Nimeni nu le poate întoarce înapoi tinereţea irosită în zadar, sănătatea compromisă de tratamentul inuman la care au fost supuşi, liniştea sufletească, pierdută pentru totdeauna şi înlocuită cu o permanentă dureroasă nelinişte.

Au urmat și alte valuri de deportări: al doilea val din 5-6 iulie 1949; al treilea val din 31 martie – 1 aprilie 1951; și al patrulea val din  1955-1989, despre care se scrie mai puțin. Acest al patrulea val a fost unul „benevol” în minele din Donbas și Kuzbas, în stepele din Kasahstan, în taigaua siberiană.

(Valeriu Dulgheru, Chișinău, Republica Moldova, Iunie 2026)