Acordul Xi – Trump de la Seul, o soluție tactică temporară pentru ambele părți
8 min readAcordul Xi – Trump de la Seul, o soluție tactică temporară pentru ambele părți
Autor: Alexandru Lăzescu
Competiția geopolitică sino-americană rămâne la fel de intensă în toate domeniile și în toate teatrele geografice: indo-pacific, arctic, emisfera vestică.
Deși în Europa discuțiile din spațiul public se concentrează pe amenințarea de securitate reprezentată de Rusia, lucru în mare măsură firesc, având în vedere războiul din Ucraina, pe termen mediu și pe termen lung principala provocare pentru Occident este China. Care, deși dă permanent asigurări că tot ce-și dorește este armonia planetară, își urmărește metodic strategia, menționată, de altfel, în documentele interne ale PCC (Partidul Comunist Chinez), de a deveni hegemon mondial până în 2049, când se împlinesc 100 de ani de la crearea Republicii Populare Chineze.
China și Rusia nu prezintă același tip de amenințare de securitate pentru Europa, chiar dacă amândouă au același obiectiv strategic comun: diluarea influenței globale americane, ca punct de plecare pentru o lume multipolară, în care fiecăreia să i se recunoască dreptul legitim de a-și delimita propria sferă de influență necontestată, scrie în The Diplomat Justyna Szczudlik, analist pentru China la Institutul Polonez de Afaceri Internaționale. „Una dintre principalele diferențe strategice între Rusia și China se referă la implicarea militară a Statelor Unite în Europa. În timp ce China este interesată ca America să aloce în continuare resurse importante în Europa pentru a îngreuna concentrarea acesteia pe Asia și Taiwan, Rusia are interese opuse.”
Din același motiv, „China nu își poate permite ca Rusia să piardă războiul din Ucraina”, sprijinul Chinei pentru Moscova fiind o „necesitate strategică”, aceea de a sprijini Rusia ca contrapondere la puterile occidentale, împiedicând Statele Unite să-și reorienteze întreaga atenție strategică către China, sublinia deschis ministrul chinez de Externe chinez, Wang Yi, în timpul unei vizite la Bruxelles. Beijingul a fost extrem de deranjat și de semnarea acordului de pace privitor la Gaza, sprijinit de 59 de țări. Pe de o parte, pentru că și-ar fi dorit un Orient Mijlociu cât mai tensionat, răvășit de conflicte, cu Statele Unite implicate direct în gestionarea crizelor, dar și pentru că semnarea acordului a scos în evidență refacerea prestigiului și influenței americane după perioada Biden.
De partea cealaltă, din motive exact opuse, Washingtonul încearcă să se extragă pe cât se poate din conflictele externe, pentru a se putea concentra pe refacerea economică internă, cu accent pe reindustrializare, mai ales pe direcții strategice, și pe un „boom” energetic, pe cursa tehnologică în domeniile de vârf, inteligența artificială, computerele cuantice, spațiul cosmic, pe zona de securitate, prin adaptarea la noua filosofie de abordare a războiului, și pe competiția geostrategică cu China și cu aliații săi.
Din cauza ostilității față de Trump, dar și a agățării inerțiale de o viziune asupra lumii aflată în contradicție cu realitatea, mulți privesc critic, adesea ironic, inițiativele de politică internațională ale Casei Albe etichetându-le drept haotice. De fapt, acestea sunt cât se poate de coerente, ceea ce nu garantează, de fapt, automat și succesul lor. Ca viziune de ansamblu, Administrația Trump urmărește câteva linii directoare majore în materie de politică externă, prioritatea zero fiind aceea de a face față competiției cu China pe toate planurile, geopolitic, geoeconomic, securitate, tehnologie. Un prim obiectiv, subliniat deja, este demersul de a încerca fie să detensioneze conflictele existente, fie să se dezangajeze, pe cât posibil, din gestionarea acestora. Faptul că Donald Trump face permanent trimitere la conflictele militare pe care le-a rezolvat nu ține doar de orgoliul său și de dorința de a câștiga Premiul Nobel pentru Pace, are și o bătaie mai largă, o dimensiune de soft power global. Cu un mod de acțiune care nu mai pune accentul pe maniera tradițională, cea de „promovare a valorilor occidentale”, care în general a provocat destulă iritare în multe zone de pe glob (în Africa, demersurile pro-LGBTQ sunt privite în general cu ostilitate și de guverne, și de societățile respective), ci pe o retorică fără accente ideologice, care scoate în evidență dorința de a pune capăt uciderilor provocate de conflictele militare.
Al doilea obiectiv major este gestionarea vulnerabilităților Americii pe plan extern. Precum cea legată de dependența enormă în materie de metale rare de China, responsabilă pentru procesarea acestora în proporție de peste 90%. Acesta este unul dintre motivele semnării acordului recent cu Australia, dar și a unora similare cu alte țări, precum Thailanda sau Congo. Alte vulnerabilități majore avute în vedere sunt cele legate de zona arctică și de implicarea masivă a Chinei în America de Sud sau de securizarea traficului pe Canalul Panama. Așa se explică, de pildă, interesul pentru Groenlanda, care are și depozite importante de metale rare, și colaborarea cu Finlanda pentru construcția de spărgătoare de gheață (în timp ce Rusia are peste 40, Statele Unite au doar două!). După cum ofensiva împotriva rețelelor de trafic de droguri din America de Sud are în substrat obiectivul de a contracara influența Chinei, Rusiei și Iranului în Venezuela. Americanii speră că prin sporirea presiunilor împotriva regimului Maduro, oricum ilegitim (în realitate, a pierdut ultimele alegeri), acesta va fi răsturnat de la putere.
Este o bătălie mult mai complicată față de cea cu URSS din perioada primului Război Rece, pe de o parte din cauza dimensiunii geoeconomice a acesteia, element care practic nu a existat până în 1990, economia Uniunii Sovietice fiind decuplată de cea occidentală, iar pe de alta, pentru că sistemul capitalist de stat, sub controlul strict al PCC, funcționează net mai bine în raport cu cel comunist tradițional. Mai ales în timpul mandatelor lui Xi Jinping, China a renunțat la abordarea prudentă anterioară, considerând că și-a consolidat suficient puterea economică, militară, tehnologică, pentru a forța, alături de Rusia, dar și de alți aliați, reconfigurarea masivă a sistemului de relații internaționale de sorginte americană. În 2022, în cursul unei întâlniri la Kremlin cu Vladimir Putin, după invazia rusească din Ucraina, Xi Jinping i-a spus acestuia că lumea va asista la schimbări cum nu s-au mai văzut în ultima sută de ani.
Sigur, lucrurile se dovedesc mai complicate în practică. Războiul din Ucraina nu merge totuși neapărat bine pentru Moscova. Chiar dacă și ucrainenii trec printr-o perioadă foarte dificilă, rezistă pe front. Au însă o mare parte din infrastructura energetică distrusă. Apoi, revenirea lui Donald Trump la Casa Albă, cu o echipă dinamică și redutabilă, a modificat dinamica geopolitică în favoarea Americii, cel puțin pe moment. Iar dacă situația internă nu e strălucită în Statele Unite, cu mari falii societale și o opoziție tot mai radicalizată spre stânga, și la Beijing au apărut semne de întrebare privind posibile inițiative de contestare a autorității lui Xi Jinping. Demiterea a nouă generali extrem de influenți chiar înainte de ultima plenară a PCC a stârnit numeroase comentarii și păreri împărțite. Unii văd în asta un demers de consolidare a puterii liderului chinez, alții, din contra, o erodare a controlului acestuia.
Acesta este contextul în care Xi Jinping și Donald Trump s-au întâlnit la Seul și au ajuns la un acord, ai cărui termeni au fost anterior negociați de cele două părți în Malaezia. China va cumpăra din noua soia din America, va suspenda timp de un an blocarea exportului de metale rare și, a promis Xi, se va implica în reducerea semnificativă a exportului substanțelor de bază folosite la fabricarea fentanilului, un opioid periculos care omoară anual zeci de mii de americani, către carteluri de droguri din Mexic și alte state. De partea cealaltă, America va reduce tarifele aplicate importurilor chinezești și va relaxa condițiile impuse exporturilor de cipuri de semiconductori.
Este însă doar un acord temporar. În plus, Beijingul și-a încălcat adesea promisiunile. Obiectivul strategic al Chinei rămâne, cu siguranță, neschimbat. Într-un articol publicat în 2018 în Revista 22, „Rusia și China în era propagandei sharp power”, discutam despre maniera extrem de extinsă și sofisticată în care și Rusia, și China abordează competiția geopolitică împotriva Occidentului, în special împotriva Statelor Unite. Sigur, un război propagandistic exista și în perioada primului Război Rece. Se baza atunci pe niște linii de confruntare ideologică mult mai clar conturate: capitalism vs comunism. Multe s-au schimbat între timp, și nu e vorba doar de războiul din Ucraina. Lumea a ajuns mult mai interconectată, în plan economic, dar și prin prisma comunicării globale facilitate de internet, iar China a devenit o superputere economică și tehnologică formidabilă, în timp ce Occidentul a făcut mulți pași greșiți, nu doar pentru că s-a dezindustrializat permițând Beijingului să domine copios multe domenii strategice, ci și pentru că a permis coagularea unor curente radicale influente, care să-l mineze din interior.
Faliile sociale din America și Europa, faptul că Partidul Democrat din Statele Unite, prin ideile promovate (granițe deschise, debugetarea poliției, renunțarea la merit în favoarea „diversității”, cultivarea faliilor identitare etc.) a fost practic cvasi-confiscat de o grupare radicală de stânga (un sondaj Gallup releva că două treimi dintre alegătorii democrați preferă socialismul capitalismului) oferă Chinei și Rusiei un fertil teren de destabilizare. De pildă, există indicii recente (sunt în curs investigații FBI) conform cărora Neville Roy Singham, un miliardar american stabilit la Shanghai, apropiat de PCC, ar fi finanțat grupări marxiste și activiști radicali care au organizat proteste de stradă violente, precum Antifa sau PSL — Party for Socialism and Liberation.
„Banii Chinei oferă mai multă influență decât mușchii Americii“. „America este o superputere economică, nu însă și guvernul american. Statutul său de superputere se bazează pe dolar și pe forța corporațiilor. În cazul Chinei, statutul de superputere emană de la forța statului. Or, asta oferă Chinei un mult mai generos spațiu de manevră pe plan global“, remarca Ian Bremmer în 2018. Între timp, China a devenit o superputere nu doar economică, ci și tehnologică. Iar cine va domina tehnologiile de vârf va domina și lumea.
Foto. Alexandru Lăzescu
