Presa greacă locală împotriva Principatului Pindului – statul aromânilor dintre anii 1941-1943

Presa greacă locală împotriva Principatului Pindului – statul aromânilor dintre anii 1941-1943

Autor: Ionuţ Ţene (Cluj-Napoca)

La începutul secolului XX, regiunile Tesalia și Pind, aflate în nordul Greciei, reprezentau un mozaic etno-cultural complex, dar preponderent majoritar românească (vlahă). Comunitatea istorică românească era sprijinită moral, financiar și educațional de către România Regelui Carol I. Pe lângă populația minoritară greacă, existau comunități semnificative de aromâni (vlahi), un grup etnic romanic, cu o identitate lingvistică și culturală distinctă. Aceste comunități, adesea transhumante, își desfășurau activitățile economice în principal în creșterea animalelor și în comerț de secole, încă din vremea imperiului roman de răsărit. Contextul geo-politic era și el complex. Grecia, după un secol de independență, căuta să-și consolideze teritoriile și să integreze aparent minoritățile etnice. În același timp, Italia fascistă, sub conducerea lui Mussolini, urmărea o politică expansionistă în Balcani, alimentată de ideea „Marii Italii” și de controlul asupra Mării Mediterane. Această politică includea și exploatarea tensiunilor etnice și a mișcărilor separatiste din regiune. În această ingerință s-a implicat timid și România prin ministerele de externe, cultură și de interne. În această ecuație geopolitică, apare încă din 1917 și apoi în interbelic figura lui Alcibiade Diamandi, un personaj charismatic dar controversat, a cărui acțiune este profund legată de aceste tensiuni etnice și de ambițiile expansioniste ale Italiei lui Mussolini. Alcibiade Diamandi, născut în Samarina, un sat aromân din Munții Pind, a fost un personaj oportunist pentru greci și fermecător pentru valahi în același timp. După studii liceale, a călătorit în România, unde s-a implicat în cercuri naționaliste aromâne, promovând ideea unei identități distincte a aromânilor și a necesității protejării drepturilor lor culturale și lingvistice în Grecia.

Reîntors în Grecia, Diamandi a profitat de ocupația italiană în primul război mondial pentru a-și promova propriile viziuni secesioniste și ambiții personale conform istoriografiei grecești. În 1917, în timpul unei perioade de instabilitate politică în Grecia, Diamandi, cu sprijin italian, a proclamat un efemer „Principatul al Pindului”, o entitate autonomă menită să includă teritoriile locuite de aromâni. În realitate s-a înființat Principatul pind, care a fost primul stat românesc de la sud de Dunăre. Acest proiect a eșuat rapid odată cu retragerea italienilor din Grecia și a atitudinii ambivalente a României, dar a rămas profund în mentalul colectiv al valahilor localnici. (vezi Emanuil Ineoan – www.independenta-pindului.ro). Cu toate acestea, Diamandi nu a renunțat la ideile sale. În perioada interbelică, a continuat să colaboreze cu cercuri naționaliste aromâne și cu reprezentanți ai Italiei fasciste, care vedeau în minoritatea aromână un instrument util pentru a-și promova interesele în Balcani. El a călătorit mult în Italia și a devenit un apropiat al anturajului lui Mussolini. A fost amnistiat în 1927 și s-a întors în Grecia ca reprezentant al cherestelei și petrolului românesc, dar și ca se pare ca agent de influență al Siguranței române.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Diamandi revenit în Grecia odată cu trupele italiene de ocupație a început să organizeze „Legiunea Vlahilor – Legiunea Românească”. Această formațiune paramilitară, compusă în principal din colaboratori locali, foști deținuți politici sau de drept comun și persoane marginalizate, a fost folosită de italieni pentru a supune populația greacă din Tesalia, în special pe cei care se opuneau creării unui stat autonom sau independent aromân sub protectorat italian și cu acceptul regimului antonescian. Istoriografia grecească post-belică susține că Legiunea Română a comis numeroase atrocități: jafuri, incendieri, torturi și asasinate. Satele grecești au fost atacate, iar locuitorii au fost supuși unui regim de teroare. Scopul era de a intimida populația și de a o forța să accepte crearea unui stat aromân sub control italian.

Alcibiade Diamandi și colaboratorii săi au încercat să impună limba română în școli și biserici, să schimbe toponimia și să promoveze o identitate aromână distinctă de cea greacă. Aceste acțiuni au fost întâmpinate cu rezistență fermă de minoritatea greacă, inclusiv chiar de unii aromâni care se considerau parte integrantă a națiunii grecești. Diamandi a ales Tesalia ca regiune principală datorită numărului mare de vlahi. Aici cu ajutorul „Legiunii Vlahilor”, condusă de Nicola Matusis și Vasilis Rapoutikas, care purtau uniforme italiene au preluat controlul teritoriului primului stat aromân. Pentru presa și istoriografia greacă acest control aromân a fost resimțit ca teroare mai ales în regiunea Kalambaka, unde legionarii aromâni ar fi comis atrocități. Cu toate acestea, unii vlahi temători au refuzat să se alăture mișcării, menținând o atitudine patriotică. S-au înființat astfel organizații anti-autonomiste, precum „Uniunea Kouțovlahilor Greci” și „Societatea Prietenilor”, care au luptat împotriva planurilor lui Diamandi.

Despre această opoziție a unor vlahi și a grecilor la acțiunea statală a lui Diamandi un jurnalist grec a scris în 1984 un articol de presă în Grecia, care a făcut vâlvă în epocă, pentru că subiectul este ocultat atât de români cât și de greci. Theologis Triantafyllou, un jurnalist curajos din acei ani a scris un articol ”Mișcarea perfidă de a înființa un stat vlah”, în care a criticat dur mișcarea secesionistă a lui Alcibiade Diamandi. Autorul face referință la curajul unui jurnalsit local Takis Oikonomakis care a denunțat acțiunile lui Diamandi, iar Leonidas Kleidonopoulos a scris un articol din 1942 intitulat „Trădător și trădare”, comparându-l indirect pe Diamandi cu Iuda. Presa locală din Trikala era obligată de cenzura italiană să publice ample relatări despre sosirea lui Diamantis, prezentând o primire entuziastă și colaborările sale cu autoritățile italiene de ocupație. Erau chiar forțați să-l numească “Excelența Sa Conducătorul Vlahilor din Balcanii de Jos”. Aceasta ilustrează un aspect esențial al modului în care forțele de ocupație controlau informațiile și foloseau presa pentru a-și promova agenda.

Articolul citează ziarul local „Anagennisis”’ din 17 aprilie 1942, care relatează sosirea lui Diamandi. Această citare oferă o perspectivă asupra limbajului și tonului folosit de presă sub controlul ocupanților. S-ar fi prezentat o imagine falsă a sprijinului popular și a legitimității lui Diamandi, ascunzând realitatea opoziției și a rezistenței. În plus, articolul menționează cum Diamandi era însoțit de Stef. Kotsios, fost prefect, sugerând o continuitate administrativă și o anumită susținere locală (chiar dacă forțată sau oportunistă). Se subliniază, de asemenea, vizitele lui Diamandi la autoritățile italiene, evidențiind alinierea sa cu puterea ocupantă.

În acea vreme tulbure, ziarul „Tharros” din Trikala, sub conducerea lui Leonidas Kleidonopoulos, a fost o excepție notabilă. În ciuda cenzurii, Kleidonopoulos a găsit modalități subtile de a exprima rezistența. Articolul menționează publicarea articolului „Trădător și trădare”, care, deși se referea aparent la Iuda Iscarioteanul, era o critică implicită a lui Diamandi și a legionarilor săi. Această utilizare a alegoriei și a metaforei era o modalitate comună în vreme de dictatură de a ocoli cenzura și de a transmite un mesaj clar cititorilor. De asemenea, mențiunea că „Tharros” a fost forțat să publice „Manifestul” legionarilor, dar cu adăugirea sintagmei „Republicare la ordin”, arată o formă de protest subtilă, demascând natura impusă a declarației. În acea perioadă, Prefecturii din Trikala i-a fost trimisă o circulară din 12 martie 1942, emisă de G. Tsolakoglou, prim-ministrul guvernului de ocupație. Circulara stigmatiza mișcarea trădătoare – din punct de vedere al grecilor – a lui Diamandi și cerea ca Prefecturile și toate serviciile statului „să dea dovadă de fermitate în aplicarea legilor, împotriva celor care, sub pretinsa favoare a autorităților de ocupație, comit acte ilegale”. Ținta erau clar legionarii.

Miliotis, șeful departamentului de arhivă și protocol al Prefecturii, a fost primul care a văzut circulara și i-a arătat-o imediat lui Kleidonopoulos. Acesta, ezitant până atunci în a scrie un articol despre Iuda, a exclamat, citind circulara: „Tsolakoglou s-a trezit în sfârșit, deși cam târziu! Acum e momentul să scriu un articol despre trădători.” Miliotis a sugerat tipărirea și distribuirea pe scară largă a circularei, chiar în secret, cu aprobarea prefectului Savvas Chotzis. Lipsa fondurilor nu era o problemă, Kleidonopoulos oferindu-se să tipărească gratuit, dacă i se punea la dispoziție hârtie. Directorul Prefecturii, Anast. Sokratides, a fost imediat informat și a aprobat cu entuziasm inițiativa, autorizându-l pe Miliotis să se ocupe de aspectele practice. Hârtia a fost asigurată, iar circulara a fost tipărită la tipografia „Tharros” și distribuită în secret de prefectul Chotzis tuturor serviciilor, comunităților, Jandarmeriei și organizațiilor din Prefectură, inclusiv zona Karditsa.

Revenind la articolul lui Kleidonopoulos, acesta, încurajat de circulara lui Tsolakoglou, s-a încuiat în birou și a început să scrie, pornind de la primul tropar cântat în Joia Mare. După ce a finalizat textul, l-a corectat și l-a trimis spre aprobare cenzurii italiene. Cenzura a ridicat obiecții, dar intervenția interpretului Chr. Tsagkadas a făcut posibilă publicarea articolului a doua zi în „Tharros”, intitulat: „TRĂDĂTOR ȘI TRĂDARE – Când slăviții Ucenici au fost luminați în bazinul Cinei Cea de Taină, atunci Iuda, cel nelegiuit, bolnav de lăcomie, s-a întunecat, iar judecătorii nedrepți l-au dat judecătorului drept. Iată iubitorul de argint, cel care a fost folosit pentru această spânzurătoare, a fugit cu sufletul nemulțumit, Învățătorul, au îndrăznit să facă astfel de lucruri… Epigraful troparului oferă imaginea celui mai teribil punct al Dramei Divine din care suntem chemați să tragem învățăminte.

Despre trădător și trădare. Cel mai teribil dintre actele dramei din care a pornit și fără de care răstignirea nu ar fi putut avea loc. În loc de treizeci de arginți, ucenicul viclean și-a vândut Învățătorul, trădându-l cu o sărutare vicleană. Mintea trădătorului, întunecată de iubirea de argint, a ajuns până la punctul de a-L trăda pe Domnul, și chiar atunci când El, imediat după ce le-a spălat picioarele ucenicilor Săi, a prevăzut trădarea și l-a indicat pe Iscarioteanul prin pâine, când ucenicii Săi, trecând pe acolo, L-au întrebat ce I s-a întâmplat. Actul rușinos și necinstit al trădării a fost întotdeauna condamnat și, de obicei, are ca rezultat remușcări dure din partea făptuitorului, atunci când și acesta își dă seama de răul pe care l-a cauzat. Iuda s-a pocăit, la fel ca Efialtes. Și după rezultatul faptei sale nenumite, „a fost răpit”, spune Evanghelia. Iar prețul trădării, cei treizeci de arginți, au fost folosiți pentru a cumpăra câmpul lui Kerameus, astfel încât valoarea faptei lui Iuda să rămână caracteristică secolelor, iar valoarea sa nesemnificativă să fie evaluată în natură. Din povestea trădării lui Iuda, descrisă pe larg în fiecare detaliu în secvența Patimilor, întregul social trage învățăminte din condamnarea actului malefic. Și, bineînțeles, această mare învățătură a narațiunii Patimilor modelează cea mai mare parte a Societății, dar, din păcate, nici sclavii sociali și evreii nu sunt omiși. Ei par mereu și pretutindeni să repete și să comită actul rușinos al trădării. Câte exemple avem, din păcate, zilnic și de câte ori asistăm cu angoasă sufletească la actul jalnic și josnic al trădării în toate aspectele vieții sociale? Trădătorii apar de obicei în momente critice de pericol, fie pentru indivizi în mod unilateral, fie pentru masele sociale organizate. Și atacă momentul de slăbiciune al celor aflați în pericol de siguranță pentru a satisface, de regulă, sentimentul umil de iubire a banilor și de îmbogățire ușoară. Ce umilință a sentimentelor și ce degradare morală pentru un om să ajungă să comită trădare!

Sufletul corupt al trădătorului leapădă toate sentimentele omenești, coboară la nivelul bestialității și acționează pentru a satisface iubirea de sine și pasiunea egoistă a oamenilor iubitori de bani. Sufletul trădătorului crede într-un singur zeu și urmărește un singur scop: Mamona. Banii. Umilul argint, care în epoca de astăzi nici măcar nu este argint. Este o simplă hârtie aproape fără valoare. Sufletul trădătorului ignoră orice sentiment de recunoștință, orice sentiment de obligație. Și din acest motiv își trădează Învățătorul, își trădează protectorul, îl trădează pe cel care l-a hrănit, l-a crescut, l-a făcut să crească, i-a oferit o poziție socială, i-a asigurat viața, i-a creat o familie.”

Astfel „curajul” acelei zile a fost literalmente dus de val în comunitatea grecească din Tesalia, conform jurnalistului grec. Nu ar fi existat niciun trikalian care să nu fi citit articolul lui Kleidonopoulos. Toată lumea vorbea despre el, pentru că toată lumea îi înțelesese sensul. Că se referea indirect la legionarii lui Diamandi. Câteva zile mai târziu, Kleidonopoulos a fost chemat la Prezidiul (Administrația) italian pentru a da explicații. Acolo, a primit două palme de la ofițerul italian care l-a interogat, pentru că a refuzat să dezvăluie cine era angajatul care i-a dat circulara lui Tsolakoglou. După cum i-a spus mai târziu lui Miliotis, italienii au insistat să afle numele angajatului Prefecturii, dar Kleidonopoulos le-a spus că nu știe, pentru că a găsit textul în biroul său, care, după cum i s-a spus, fusese adus de cineva la ordinul Prefecturii de a-l tipări în pliante. Acest lucru l-a înfuriat pe unul dintre carabinieri, care l-a pălmuit. Dar constatase că opiniile italienilor erau împărțite. Unii erau pentru Diamantis, iar alții împotriva lui. Și acesta a fost motivul pentru care nu l-au arestat. (https://trikalacity.gr/i-prodotiki-kinisi-gia-idrysi…/).

Reacția la articolul lui Kleidonopoulos demonstrează importanța presei de a influența opinia publciă în acea perioadă de totalitarism. Faptul că a fost chemat la sediul poliției italiene și a fost maltratat arată importanța pe care o acordau ocupanții controlului asupra informațiilor. Mențiunea că publicarea declarației lui Dim. Bardas (care nega semnarea „Manifestului”) a fost interzisă de italieni evidențiază efortul lor de a suprima orice voce disidentă. În contrast, faptul că declarația lui Bardas a putut fi publicată în ziarul „Europi” din Salonic (care se afla sub ocupație germană) arată diferențele de politici de cenzură între cele două puteri ocupante.

Surse suplimentare ne arată modul în care presa din Tesalia a fost un instrument de propagandă în mâinile italienilor, dar și un spațiu de rezistență. Ziare precum „Anagennisis” au fost folosite pentru a promova imaginea lui Diamandi și a legitima proiectul Principatului Pindului, în timp ce „Tharros” a încercat, în ciuda cenzurii, să-și exprime opoziția față de colaboraționism și de ocupație. În iulie 1942, Diamandi a fost forțat să abandoneze Grecia și să se refugieze la București, iar „Legiunea Vlahilor” a fost dizolvată. Aceste exemple ne arată complexitatea rolului presei într-o perioadă de conflict și de control autoritar și situația dificilă a liderilor aromâni d ea înființa un stat independent sub patronajul Italiei.

(Publicat în: https://www.napocanews.ro/…/presa-greaca-locala…)

Foto. Ionuţ Ţene