La Păltinişul Sibiului, Constantin Noica şi Adrian Păunescu, două destine divergente

La Păltinişul Sibiului, Constantin Noica şi Adrian Păunescu, două destine divergente

Prof.univ.dr. Anca Sîrghie în dialog cu Magdalena Abraham

Pe mereu exuberanta domnişoară economistă Magdalena Abraham, fostă elevă a noastră la Liceul „Gh. Lazăr” din Sibiu în promoția 1975, sunt obișnuită să o întâlnesc în centrul oraşului de pe malurile Cibinului, comentând cu un umor, pe care îl are și fratele ei, tot ce este noutate culturală sau realitate mondenă, totdeauna punctat spontan cu un banc edificator, pentru că ea are un sac întreg la dispoziție. Cu ocazia Zilelor Cibinium la Sibiu în 1982, scriitoarea Ioana Postelnicu o caracteriza astfel pe inimoasa noastră sibiancă: „Magdalenei Abraham, entuziastă, tânără, înzestrată, îi doresc realizări de excepție în viitorul care se anunță, pentru dânsa cel puțin, plin de făgăduințe. Ioana Postelnicu, Cibinium 1982.” Magdalena a fost un fan activ al lui Adrian Păunescu, ceea ce explică dedicațiile – o adevărată colecție – de pe cărțile Poetului, unele scrise cu un sentiment de recunoştință, cum este cel de pe volumul „Poezii cenzurate” din 1990: „Magdalenei Abraham, a cărei rodnică și permanentă solidaritate a însoțit mulți ani ai vieții noastre, cu putere și urări de rodnică tăcere.” Desigur că filosoful Noica, stabilit la Păltiniș, i-a lăsat o amintire neștearsă și am încercat împreună să-i evocăm anii păltinișeni dintr-un unghi inedit, cel al întâlnirilor Filosofului cu Poetul, în acel punct geografic tainic, ales de Noica și Păunescu pentru „exilul lor interior” în ultimii ani ai comunismului românesc.

~

– Anca Sîrghie: Înțeleg că timp de 36 de ani ai activat în doar două firme, din a doua chiar ai plecat la pensie, în anul 2016. Ai ocupat acolo diverse funcții de la economist, economist șef, contabil şef, la director economic. Ai devenit expert contabil şi acum, la pensie, activitatea dumitale este concentrată рe produse de sănătate. Nu cred că acest traiect este întâmplător, pentru că permanent te-ai apropiat cu o atenţie anume de oameni, atrasă de unele personalități cu care ai rezonat şi despre care știi multe lucruri interesante. Deasupra tuturor pe cine ai înțelege să-l aşezi, ca mai apropiat dumitale?

– Magdalena Abraham: Indiscutabil, Adrian Păunescu. Mulţi ştiu că în 1965 poetul debuta cu volumul Ultrasentimente, iar in 1966 a apărut Mieii primi şi în 1968 Fântâna somnambulă. Puţini sunt însă cei care ştiu, în schimb, că în 1971 poetul a publicat volumul Istoria unei secunde, al cărui prim tiraj a fost topit de cenzură! Tirajul viitor apare cu cele două coperți gri şi începând de la următorul volum de poezie din 1974, anume Repetabila povară, toate cărțile poetului sunt tipărite în coperţi negre. Era un semn de doliu pentru primul tiraj topit! Într-un volum ulterior am descoperit chiar o poezie intitulată Coperțile negre.

A.S.: Cum a ajuns, din ceea ce cunoști dumneata, poetul Adrian Păunescu la Păltinişul Sibiului?

M.A.: După o perioadă de mare succes la public cu cele peste 1.600 de evenimente ale Cenaclului „Flacăra” desfăşurate pe stadioane cu mai bine de șase milioane de spectatori în cei 12 ani de existenţă anterevoluţionară, poetul Adrian Păunescu a căzut în dizgrația lui Nicolae Ceaușescu. Aceasta s-a întâmplat după accidentul de la Ploieşti, când în 15 iunie 1985, la „o întâmplare de muzică şi poezie”, cum le numea Poetul, trăsnetele şi fulgerele unei furtuni au produs panică. Atunci au murit cinci spectatori şi au fost rănite alte câteva sute. Drept urmare, s-a ordonat ca asemenea manifestări culturale să nu se mai organizeze. Practic, Adrian Păunescu era exilat, fără serviciu şi Poetul a stat foarte mult la Sibiu şi la Sălişte, la prieteni şi la rude. Vă pot da nişte date concrete şi exacte, pentru că eu le-am notat foarte atent în carneţelul meu, consemnând şase întâlniri, respectiv în 6, 11 și 13 aprilie 1986 la familia colonelului în rezervă Ioan Marian. În 15.04.1986 am fost invitați la profesorul, compozitor de excepție, care a fost Nicolae Suciu. În 17.04.1986 am făcut o reuniune la mine acasă, iar în 18.04.1986 la profesoara Lenica Biro.

Foto 1. În 18 aprilie 1986, o seară de neuitat la Sibiu, unde Adrian Păunescu a fost invitat la fam. profesoarei Elena Biro, aflată în dreapta poetului, iar între ei, în picioare, Magdalena Abraham.

Este evident că s-au organizat şi alte întâlniri cu Păunescu la Sibiu, dar cele menționate au fost primele la care am participat şi eu. Pe următoarele nici nu le-am mai notat, tocmai pentru că erau prea multe. În perioada acestor întâlniri, poetul ne-a încântat cu poezii noi, unele compuse chiar atunci. Aşa au apărut poeziile Tramvai spre Rășinari, Lied şi Fiii lacrimilor tale, pe care eu le-am notat pe loc. Eu m-am întâlnit cu poetul şi la Sălişte la familia profesorului Nelu Haşigan. În 17 aprilie 1986 eram în postul Paştelui şi îmi puneam problema ce aş putea servi oaspeților. Aşa se face că mama, pe lângă câteva produse de post preparate de mine, ne-a făcut clătite care au fost savurate de musafiri. Poetul a făcut rapid nişte versuri pentru părinții mei, pornind de la priceasna Nu lăsa, Măicuță, Să pierim pe cale, Căci noi suntem fiii/ Lacrimilor Tale.” De atunci le-am păstrat notate şi acum vi le încredinţez dumneavoastră ca istoric literar.

A.S.: Am să citez doar două strofe din prima poezie datată 17 aprilie 1986, pentru că versurile acestea dovedesc că Adrian Păunescu nu se rezuma la texte patriotice, ci el avea o concepție creștină și medita asupra existenței umane… „8. Spre slava ta măreață/ Când negura se lasă/ Vom face schit de lacrimi/ În fiecare casă.// 9. Și dacă pentru ai noștri/ În viață fi-va bine/ Noi cei fără de vârstă,/ Vom reveni la tine.” Acestea sunt singurele texte poetice pe care dumneata le-ai păstrat de la Păunescu, poposit la Sibiu?

M.A.: Nicidecum. Vă mai ofer și poezia Lied, în care este consemnat și locul unde ne aflam. O altă poezie pe care o cred inedită este Tramvai spre Răşinari, pe care o socotesc cea mai reprezentativă pentru felul cum se raporta poetul la lumea Mărginimii.

A.S.: Din această poezie aleg două strofe, spre a ilustra talentul cu care Păunescu creiona atmosfera satului din Mărginimea Sibiului: „4. Un tramvai străbate pâlcuri de pădure/ Și rășinărenii se întorc în sat./ Fetele pe uliți încă mai sunt pure,/ Nici pârâul Ștezii nu s-a tulburat.// 5. Mai miroase-a vite, mai miroase a iarbă,/ Din cetăți umbroase mai privesc bătrâni,/ C-o privire vie/ nu cu una oarbă/ Și de-aicia vine Goga la români.”

Dumneata l-ai văzut pe Adrian Păunescu scriind versuri, ceea ce el fãcea oriunde se afla. Este un noroc că ai păstrat aceste versuri inedite. Se mai îngrijea cineva la Sibiu să imortalizeze asemenea creații care se iveau în mers?

M.A.: Cel care avea grijă să scrie tot ce zicea Poetul era fiul său, Andrei Păunescu, care a ținut un jurnal zilnic cu toate întâlnirile, drumurile în țară, convorbirile purtate, invitații, cu tot ce ținea de Adrian Păunescu, reunite ulterior în volumul intitulat Supraviețuirea lui Adrian Păunescu, jurnal care cuprinde perioada 6 august 1986 – 3 mai 1987. Eu am primit de la Andrei primul volum, apărut în martie 1997. Și astăzi păstrez cărțile lui Adrian Păunescu din acel timp, volume pe care Poetul a avut amabilitatea să-mi dea autografe. Dacă vă mai amintiți, în acea perioadă poetul își lansa cărțile cum putea, cu mare greutate. Unul dintre volume fusese lansat în Fabrica Electroprecizia din București, eveniment la care, plecând din Sibiu, m-am prezentat și eu, cu familia Marian.

A.S.: Nu mă mai miră faptul pe care îl povesteau colegii dumitale de servici că la o reuniune organizată la Gâtul Berbecului în munte, ai aflat că sosește Adrian Păunescu la Sibiu, astfel că ai decis imediat să întrerupi petrecerea și să pleci vertiginos spre oraș, chiar alegând să cobori pe o motocicletă cu doi necunoscuți. Acum aș vrea să te întreb: Cum l-ai întâlnit dumneata pe Constantin Noica?

M.A.: În 1986-1987, maestrul Păunescu și familia sa au stat vara o bună perioadă la Cabana Pajiștilor din Păltiniș, un sediu foarte modest, chiar sărăcăcios, departe de ceea ce astăzi numim pensiune sau cabană. Adrian Păunescu a acceptat condițiile modeste de acolo pentru că era un om normal, fără fițe şi pentru că el se considera în exil. Aşa am perceput eu atunci situația! Am sosit și noi acolo, la Cabana Pajiștilor, familia Marian și cu mine. Îmi amintesc că pe lângă poet mai era acolo Marinel Păunescu (vărul Poetului, fiu al Măriuței şi al lui Antipa Păunescu – mătușa și unchiul poetului, de la Sibiu). Atunci, la acea cabană, a fost adus cu mașina Constantin Noica. De fapt, întâlnirile cu Filozoful au început în vara anului 1986, continuând apoi în 1987 în multe, multe zile. Acolo s-au pregătit atunci grătare de pui, de porc, gustări reci, ca la iarbă verde la români! Se spunea, că în țară era mare sărăcie, dar oamenii se descurcau și acolo a fost belșug de mâncăruri, cum de altfel era pe Valea Ștezii și la Curmătură (zona Răşinariului) în acei ani, inclusiv iarna când sibienii făceau grătare pe zăpadă. Acum toți doreau să-l servească pe Filosof și îl îmbiau cu diverse bunătăți, dar Constantin Noica s-a uitat la grătare și i-a spus doamnei Marian că este suficient dacă mănâncă niște mămăligă cu brânză. I s-a împlinit voia. Apoi Noica a servit înghețată de vanilie cu nuci și stafide, o specialitate a doamnei Marian. Când s-a uitat la mine, Noica a spus: „Tu nu ești din sud. Nu ești cu ei!” I-am răspuns că nu, sunt sibiancă, născută la Cisnădie, unde tata s-a refugiat din Chichișa, jud. Sălaj, la cedarea Ardealului! După ce s-a cedat Ardealul în 30 august 1940, în zilele următoare în Sălaj, Cluj şi Mureş s-au petrecut masacre efectuate de trupele de ocupație. În satul Chichișa nu s-a întâmplat nimic, pentru că ai mei au luat tot ce s-a putut într-o căruță, părăsind gospodăria spre direcția Feleac, unde s-a pus granița cu România. Aveau o legitimație-pașaport, emisă în 12.02.1941 de către Comisariatul General al Refugiaților din nordul Transilvaniei/ Subsecretariatul de Stat al colonizării populației evacuate. Bunicii cu tatăl meu, care era copil de 14 ani, s-au prezentat la punctul de frontieră din Feleac în 3.09 1941 și au trecut în România, mergând la Cisnădie, jud. Sibiu, unde erau deja stabiliți mulți sălăjeni refugiați. Un unchi de-al meu, fratele mai mare al tatălui, mai revoluționar, a refuzat să plece din sat odată cu restul familiei. După o lună a fost obligat să părăsească satul, dar de data aceasta a fost bătut, încât a ajuns în patru labe, târâș-grăpiș la graniță și noroc cu un grănicer român care pur și simplu l-a tras peste frontieră. Toate acestea i le-am povestit eu domnului Noica.

A.S.: Cine se afla în anturajul Poetului în anii refugierii lui la Sibiu și în împrejurările lui?

M.A.: La întâlnirile din vara lui 1986 și 1987 de la Cabana Pajiștilor participau de obicei, pe lângă Adrian Păunescu și Andrei, care era „reporterul de teren” (cu prietena și fetița lor, Andreea), Carmen Antal, viitoarea soție a poetului, tatăl poetului, nea Costică Păunescu, inginerul Valeriu Popa, celebrul bioenergoterapeut, și familia Hașigan de la Săliște.

Toți îl admirau pe domnul Noica. A început un dialog între Filosof și Poet. Adrian Păunescu îi vorbea despre poeziile lui, despre Cenaclu, despre politică. I-a adus cărțile de poezie pe care Filosoful nu le citise până atunci, neavând de unde să facă rost de ele. După ce a citit cărțile, Constantin Noica a observat: „Ești prea implicat în concret, prea te bați cu și pentru sectoristul din colțul străzii, în loc să te bați cu eternitatea! Adrian i-a explicat: „Așa sunt eu, îmi plac dreptățile făcute pe loc. Nu există răzbunări de lungă durată, pentru că ce se amână nu se face!” Am constatat că Noica nu știa cât de ample acțiuni organizase Poetul cu Cenaclul „Flacăra”, pentru că la Păltiniș el nu avea radio sau televizor, așa că afla abia acum despre personalitatea debordantă a Poetului. Aveam sentimentul că îl descoperea ca personalitate pe Păunescu atunci, sub privirile noastre. Noica nu știa că pe stadioane, la spectacole, se cânta, se recita din toți marii poeți ai țării. Replicile lor se succedau cu repeziciune, era un dialog viu. Se discuta despre Eminescu, Geo Bogza, Bacovia etc. Totul era consemnat de Andrei în jurnal. Am înțeles că în vara anului 1986 și în anul 1987, Noica și Păunescu s-au văzut aproape zilnic.

A.S.: Eu am motive clare să mă îndoiesc că domnul Noica accepta să-l întâlnească pe Adrian Păunescu atât de frecvent. Pot dovedi cu scrisorile pe care Filosoful mi le-a trimis mie (sunt opt la număr cele pe care le-am păstrat și care se pot citi în cartea Modelul cultural Noica, vol. 3, Fundația Națională pentru Știință şi Artă, București, 2014, p.372-411), anume că el era foarte econom cu timpul pe care îl mai avea pentru scris, așa că refuza cele mai multe dintre ofertele de acest gen, iar la petrecerile unde era invitat stătea cât se poate de puțin timp, desigur atât cât purta conversații interesante. Îmi amintesc că la aniversarea mea din 9 februarie 1986 s-a întreţinut mai ales cu Andrei Marga, dar răspunzând cu însuflețire și atenție la toate întrebările pe care i le puneau ceilalți invitați ai mei. Mi-a scris o dedicație pe cartea Trei introduceri la Devenirea întru Fiinţă: „Doamnei Anca Sîrghie, în amintirea câtorva ani de bună prietenie, în nădejdea altora, la fel de buni. Cu omagiul lui Constantin Noica”. În locuința mea din str. Dr. Ștefan Stâncă, nr. 17, Sibiu,  Domnul Noica a venit destul de des în anii 1980-1987, adesea însoțit de  „mușchetarii” lui, respectiv Pleșu, Liiceanu, și Stoichiță, pentru că Filosoful ne considera prieteni adevărați. Socotind că eu am „un salon literar”, s-a obișnuit să invite personalități care îl interesau, precum acad. Eugen Simion, poetul Mircea Ivănescu sau filosoful Andrei Marga, așa cum poți vedea  în poza aceasta:

Foto 2. În 1985, la mine acasă, ca și alte dăți,  Domnul Noica s-a întâlnit cu Delia și Andrei Marga.

 Existase la Constantin Noica o sete de comunicare, de dialog, datorată singurătății lui din perioada dinaintea Jurnalului de la Păltiniș, astfel că după 1985 năvala prea multor curioși îi tulbura programul de creație. Al doilea argument al meu se bazează exact pe cele povestite de domnul Noica însuși, cu un ușor haz nedumeritor despre întâlnirile lui cu Adrian Păunescu la Păltiniș. Domnul Noica încerca să-mi refacă scena unei vizite a lui Păunescu, impetuos ca personalitate, plin de sine. Poetul a început prin a i se închina, în semn de mare prețuire, ca imediat apoi, lăudându-se cu cele realizate, să-l copleşească fizic, apropiindu-se prea mult de scaunul pe care stătea Noica. Filosoful s-a retras, dar Păunescu a continuat asaltul, astfel că scaunul Filosofului se tot mişca în retragere, dar Poetul nu renunța să înainteze. Nu era deloc comod să suporți acest gen de temperament năvalnic. Dar dumneata, dragă Magdalena Abraham, ai o fire exuberantă, care explică atracţia pe care ai simțit-o din partea lui Adrian Păunescu. Ce ți-a mai povestit el despre Constantin Noica la Păltiniș?

M.A: Cred că la un moment dat Constantin Noica i-a fost lui Păunescu un port bonneur. Știu din cele pe care le-am discutat după aceea, că în una dintre zilele când urma să plece, mașina parcată afară era murdară, cu urme de labe ale unui animal, deși ea fusese spălată cu o zi înainte. Urma să plece la București Adrian Păunescu, Andrei, fetița lui şi mama ei. Au pornit din cabană. Dar norocul lor a fost că în loc să coboare spre Sibiu, pe serpentine, au pornit în sus, ajungând la cabana unde locuia Noica, ei dorind să-i lase niște vin și câteva cărți, pentru o doamnă din stațiune. Astfel și-au dat seama că ceva nu e în regulă cu maşina. Era chiar grav. Cineva, nu știm cine, „persoană însemnată”!, a defectat mașina, a scos cu seringa lichidul de frână, a umblat la bujii, căci fișele erau căzute. Dezastru! Norocul lor a fost că au luat-o în sus și nu spre Sibiu! Puteau muri pe serpentine. Nici azi nu s-a dat un răspuns, nici măcar nu s-a mai întocmit un proces verbal despre acest atentat eșuat din 17 august 1986.

A.S.: Fără să fiu specialistă în domeniul automobilismului, cred că nu se poate scoate cu seringa lichidul de frână, iar cu fișele căzute motorul automobilului nu pornește. Cred că detaliile acestea tehnice s-au distorsionat cu trecerea timpului în mintea dumitale. Ce alte persoane speciale ţi-au mai reținut atenția la Sibiu în perioada aceea atât de dramatică a comunismului românesc când Păltinișul ne părea un loc liniștit de refugiu, dar dumneata tocmai ai demonstrat că pentru familia Păunescu n-a fost deloc așa?!

M.A.: În anii aceia, la Sibiu l-am cunoscut pe părintele Theodor Damian, teolog care locuia pe Str. Bălcescu nr. 16 din Sibiu și era – cred – redactor la „Telegraful Român”.

Foto 3. Pr. Theodor Damian în dialog cu Magdalena Abraham, la Sibiu

Am fost invitați la el la masă ori ne-am văzut la alți prieteni, cum era Victor Domșa de la „Tribuna”. Toate erau, de fapt, un motiv de cenaclu! Atunci și eu, și familia Marian, și alți invitați dezbăteam după puterile noastre, aspecte din poezia marelui Adrian Păunescu. Ulterior, preotul Damian l-a cunoscut personal pe Poet și știu că trimitea articole pentru publicația lui Păunescu „Totuși iubirea”, transformată ulterior în „Flacăra lui Adrian Păunescu”, pe care o conduce acum Andrei și sora lui, Ana-Maria, ambii moștenitori ai talentului patern.

A.S.: În acei ani, l-am cunoscut și eu la Biblioteca Institutului Teologic Ortodox din Sibiu pe preotul Damian, care fusese adus din Moldova anume ca să redacteze publicația socotită astăzi cea mai longevivă din toată presa românească. În acest sens, Theodor Damian era mâna dreaptă a Mitropolitului Plămădeală, ca redactor la „Telegraful Român”. Buni prieteni de condei, cum suntem de peste două decenii, dânsul mă invita la simpozioanele „Mihai Eminescu” de la New York, unde Theodor Damian a fost profesor universitar la un colegiu din Manhattan şi a condus timp de 30 de ani un cenaclu literar românesc, scoțând revista „Lumină lină”, care este indiscutabil una dintre cele mai serioase publicații din întreaga noastră diasporă. Printr-o fericită întâmplare, l-am auzit evocând întâlnirea lui cu Adrian și cu Andrei Păunescu, poetul consacrat care la scurt timp după distrugerea turnurilor-gemene din New York, într-o zi de septembrie 2001, au participat la nunta Ionelei Damian, fiica preotului. Distinșii oaspeți au fost așezați la masa mirilor, au stat până la sfârşit, dar socrul mic s-a ferit să-i dea Poetului microfonul, „ca să nu-i fure evenimentul”, de festin foarte vesel, la care s-a dansat mult. Or, Păunescu ar fi dat cu totul altă turnură petrecerii, ceea ce nu era cazul. Deși în calitatea lui de senator în comisia pentru cultură, Păunescu l-a invitat pe preotul Damian la București, ca să-l ajute să primească bani pentru scoaterea revistei românești „Lumină lină” la New York, și s-au făcut mai multe cereri la ministerul de resort, emitentul nu a primit absolut nimic. Așadar, Damian și Păunescu nu au fost prieteni, chiar dacă ei aveau să fie cadre didactice la Universitatea „Spiru Haret” din capitală, unde profesorul Damian se întâlnea face to face cu Andrei. În fapt, Theodor Damian mi-a mărturisit că dânsul a prețuit „Cântarea României”, care a promovat talente într-un curent ce a fost numai și numai al lui Adrian Păunescu. Citez o afirmație a părintelui Damian: „Rămân admirator al lui Adrian Păunescu, care avea o diplomație, o strategie prin care cânta PCR-ul, ca să poată promova literatura antisistem.” Legat de Păltinișul lui Noica, ce amintiri aveți?

M.A: O altă legătură cu acel loc sacru din Păltiniș, care este Schitul, unde acum poposim la mormântul lui Constantin Noica, au ținut-o verii mei bucureșteni, Dan și Ligia Dinică. Ei și-au făcut prieteni călugării de acolo. Venind în concediu ani la rând, erau cazați la Schit și mâncau în același loc cu Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și alți vilegiaturiști. Toți se salutau, conversau, interacționau cu marele Mitropolit al Ardealului, pe care eu l-am iubit la maxim, IPS Antonie Plămădeală. El avea acolo un cabinet unde lucra, citea și scria cărți. La Spitalul Fundeni din București, unde lucra verișoara mea, IPS Antonie se trata, își făcea analize sau probe de efort.

A.S.: Este bine cunoscut faptul că poetul Adrian Păunescu organiza multe spectacole şi emisiuni televizate la Alba lulia cu ocazia Zilei de 1 Decembrie. Ce amintiri ai despre acele evenimente de un înflăcărat patriotism?

M.A.: La sărbătoririle Marii Uniri din 1 Decembrie de la Alba Iulia, am mers cu Adrian Păunescu și familia lui, cu alți artiști, însoțind familia Marian, în perioada 1986-1990, și bineînțeles în perioada Cenaclului, care se desfășura adesea de Ziua Unirii la Alba Iulia. Erau situații când se interzicea spectacolul exact la data când trebuia să se desfășoare, ca la 1 Decembrie 1983 la Alba Iulia, la 65 de ani de la marele act politic. Reclama „Veniți la Alba Iulia în Ardeal” făcuse ocolul țării și multe autocare erau deja pregătite de plecare spre Alba. Atunci a fost interzis evenimentul. Bineînțeles că a ieșit un scandal teribil, pentru că Adrian Păunescu nu accepta să abandoneze un proiect început. În ciuda măsurilor luate de Partid, UTC și Securitate de teama unei posibile răsmerițe antisistem, totuși spectacolul s-a ținut, dar mai redus ca număr de participanți decât era anunțat. O altă situație a fost la Sibiu în 1985, când la ora începerii spectacolului, stadionul era aproape gol. Înfuriat de o asemenea absență a publicului, Adrian Păunescu a plecat la unchiul său Antipa. De acolo a fost rechemat de mai multe ori și a revenit doar în jurul orei 20.00, când tribunele au început să se anime. Eu mi-am dat seama imediat ce se întâmplase şi i-am trimis pe o foaie de hârtie, scris frumos şi mare, următorul text: „Maestre, realizez că sunteţi în competiție cu Prohodul Domnului. Este Vinerea Mare și de la urcarea pe tronul de mitropolit a IPS Antonie, din 1982, sibienii merg cu mare entuziasm și convingere la biserică, unde acum s-a desfășurat ceremonia Prohodului, înconjurându-se catedrala cu lumânări aprinse. După acest eveniment, fiți convins că lumea se va îndrepta spre stadion.” Am semnat, fără să menţionez numele meu descifrabil.

A.S: De ce te-ai temut să semnezi misiva trimisă Poetului?

M.A.: Primejdia era mare, pentru că în tribune văzusem toată conducerea UTC-ului de la județ și municipiu, unde eram cunoscută. Printr-un copil am trimis biletul cu o floare direct la scenă, spunând băiatului că îl urmăresc până ajunge sus. Păunescu a citit biletul meu, mi-a recunoscut scrisul şi semnătura, dar a avut prezența de spirit să mă prezinte „o prietenă din Sibiu” și să-mi mulțumească public pentru lămurirea pe care i-am oferit-o, constatând abia atunci că în programarea acelui spectacol nu s-a ținut cont de sărbătoarea religioasă. De întâmplarea aceasta am vorbit apoi când ne-am întâlnit face to face un an mai târziu. Evident că și-a adus aminte, pentru că Poetul avea o memorie fabuloasă. Îmi amintesc, spre exemplu, că în data de 1 Decembrie 1987, eu eram la Alba Iulia cu familia colonelului Marian, iar Adrian Păunescu a afirmat din nou că așteaptă ca într-o zi acea sărbătoare să devină Ziua Națională a României. Noi ne pregăteam de pe atunci cu toată nădejdea pentru acest moment! S-au cântat în Catedrala Reîntregirii Neamului melodii patriotice într-un cenaclu ad-hoc, iar un preot din obor a recitat în fața altarului poezia Doina de Mihai Eminescu. Țin să precizez că în ultimele luni de Cenaclu, până la interzicerea lui, s-a citit chiar din cartea lui Eminescu poezia interzisă, Doina. Ceremonia fusese condusă la 1 Decembrie 1987 de PS Episcop de Alba Iulia, Emilian Birdaș. În catedrală a fost un adevărat cenaclu. După acel program al ceremoniei oficiale, IPS Emilian ne-a invitat pe toți la un pahar de vin cu cornulețe de post la Episcopie, unde din nou s-au cântat colinde şi cântece patriotice. Noi ne-am întors la Sibiu chiar in acea zi. Adrian Păunescu a mai rămas până a doua zi. Am aflat de la doamna luliana Marian, care lucra la telegraful din centrul orașului, că domnul Noica a avut un accident domestic la el în cabană. La familia unchiului său, Antipa Păunescu, şi a soției lui, tanti Măriuţa, care locuiau în Sibiu рe str. Mirăslău nr. 27, ne-am reîntâlnit cu Poetul în 2 decembrie. Am povestit despre situația de sănătate a Filosofului și Adrian Păunescu a pus imediat mâna pe telefon ca să discute cu Nicu Ceaușescu, socotindu-l cel mai în măsură să facă în acel moment ceva pentru Constantin Noica. În schimb, Adrian Păunescu nu putea rămâne la Sibiu, pentru că la locuința lui din str. Dionisie Lupu nr. 84 din București, plățile la gaz deveniseră prea mari, el nu mai avea serviciu, nedispunând de bani şi era nevoit să schimbe încălzirea pe gaz în încălzire cu lemne și acum veniseră meseriașii să facă modificarea. Era momentul când Poetul devenea bunic pentru a doua oară. Nicu Ceaușescu a promis că se interesează și vorbeşte la spital să fie atenţi cu Filosoful. Eu cu doamna luliana Marian ne-am propus să ducem duminica, adică în 6.12.1987, ceva bun de mâncare pentru Noica, dar am aflat că dumneavoastră ați făcut deja acest lucru și nu era cazul să ne amestecăm în programul care era bine stabilit. Nicu Ceaușescu nu a mai apucat să facă nimic, pentru că în noaptea de 3 spre 4 decembrie 1987 Constantin Noica a murit, iar duminica, în 6 decembrie, de Sfântul Nicolae, a avut loc înmormântarea.

A.S.: Da, la prânzul zilei de 3 decembrie 1987 i-am dus mâncare proaspătă, care i-a făcut mare plăcere, el afirmând că va avea ce să mănânce în următoarele două zile. Pe moment, i-am dat laptele de pasăre, iar supa de găină și friptura cu pireu de cartofi și conopidă murată le-am plasat în frigider. Dar respirația aspră m-a speriat și pe mine. Îmi mulțumea pentru tot ce făcusem pentru el în cei 7 ani de prietenie. Spera că a doua zi va fi operat la coapsă. Eu îl încurajam. Ne-am despărțit cu mare emoție. În noaptea aceea a murit. Am fost la înmormântarea de la Schitul Păltinișului. Ce v-a reținut atenția la acel eveniment funerar atât de special?

M.A: Evenimentele s-au precipitat în acele zile şi de la doctorul Vasile lacob am aflat că Mitropolitul Antonie Plămădeală s-a consultat şi cu Nicu Ceaușescu (venit în 15 octombrie 1987 la conducerea județului Sibiu) pentru ca ultima dorință a Filosofului, cea de a fi înmormântat lângă Schit, să fie îndeplinită. Profesorul Suciu mi-a vorbit despre primejdia ca, sub impulsul presiunii politice, mormântul lui Noica să fie plasat undeva la periferia cimitirului din Sibiu. Dacă acceptul venea de la Nicu Ceaușescu, nu mai era pericol ca altcineva să deturneze lucrurile. Realitatea este că nu s-a făcut niciun anunț oficial în presă ori la radio local.

A.S.: Aveți dreptate. Eu am fost nedumerită că nu apărea în ziarul „Tribuna” nici un fel de anunț despre ora de începere a înmormântării, așa că am dat telefon redactorului-șef Emil David, care mi-a spus liniștit că el nu a primit niciun text de la nimeni despre evenimentul acesta funerar. De aceea, nu avea ce să publice. Probabil că nu s-au formulat în presă nici tradiționalele condoleanțe, dovadă că atmosfera era apăsătoare şi frica de consecințe grave a fost mare. În aceste condiții, ce ați decis?

M.A.: Ne-am grupat cum am putut, ca să participăm la eveniment. La înmormântarea din 6 decembrie 1987, eu împreună cu familia Marian ne-am dus cu mașina albastră a doctorului Vasile lacob, (specializat în acupunctură pentru hipoacuzici) și am dus pe lângă o coroană de flori din partea noastră şi una din partea Poetului. Percepția mea de participant a fost că în jurul sicriului erau mai mulți securiști decât brazi, așa că, și dacă poetul Păunescu ar fi putut să vină, era mai bine că nu a fost acolo! Am admirat discursul Mitropolitului Antonie Plămădeală despre marea personalitate care a fost Constantin Noica. Îl păstrez și acum, așa cum a fost publicat în „Telegraful Român”. Nimeni altcineva nu a mai vorbit despre personalitatea Filosofului. Era, zic eu acum, o stânjeneală generală și din moment ce totul parcă era așezat sub semnul discreției și al fricii, nu era cazul să se expună nimeni vorbind despre un asemenea om. Important este, însă, ce a rămas după acel moment funerar din creația lui Constantin Noica.

A.S.: Unii dintre noi trăiesc în posteritatea lui Noica mai intens decât în cea a lui Păunescu, pe care îl cultivă moștenitorii lui cu toată grija. De ani buni participăm la sesiunea anuală de la Câmpulung Muscel, unde chiar în acest an, între 23 și 25 septembrie 2025, în orășelul unde Noica a petrecut 10 ani de domiciliu forțat se vorbește de locul Filosofului între clasici și contemporani ai săi. Se lansează anual Caietele Noica, devenite Lucrările Simpozionului Noica, Câmpulung, septembrie 2023, și Modelul Cultural Noica, ajuns la al 5-lea volum în 2022, pe care până acum le-a îngrijit profesorul Marin Diaconu.

Academicianul Alexandru Surdu a inițiat și a organizat sesiunile anuale ale Institutului de Filosofie din București pe tema Noica. Dar nici Alexandru Surdu, nici Marin Diaconu nu mai sunt printre noi. Filosoful interesează îndeosebi pe specialiștii domeniului. Pe Păunescu îl citește și îl recită un public mult mai larg, pentru că el a pătruns și în muzica epocii noastre, mai ales pe filonul ei patriotic. Nu mă îndoiesc că cei mai selectivi dintre cititori vor poposi și asupra poeziei Analfabeților, conștienți că poetul și-a fost credincios numai sie însuși, iar ceea ce a simțit a exprimat cu o forță de tunet.

~

Notă. Într-o primă formă a sa, acest dialog a fost publicat în revista „Ardealul literar” din Deva, nr. 3-4, 2018. Acum el apare cu unele detalii menite să-l actualizeze și cu poze inedite din colecția Magdalenei Abraham.

Foto. Anca Sîrghie