O spovedanie despre pierderea și reconstruirea identității

O spovedanie despre pierderea și reconstruirea identității

Autor: Silvia Urdea (Florida, SUA)

N-aș putea defini mai bine cartea Lidiei Pop,  Dincolo de cicatrici (Ed. Vatra Veche, 2025) decât cu propriile cuvinte ale autoarei: „Este o rană deschisă cusută cu cuvinte. Este un strigăt, un suspin, o izbucnire și o renaștere.” (p. 187).  Este o carte care te prinde prin tonul direct, sincer al unei mărturisiri despre o imensă suferință a unei tinere de nouăsprezece ani mutilată într-un incendiu. Autoarea, Lidia Pop nu se ascunde după nici o convenție literară, ci se destăinuie de la prima pagină despre lovitura neașteptată a unui destin absurd.

Pe scurt, Lidia Pop, o maramureșeancă din Rodna, rebela familiei, se decide să plece la muncă la Paris ca să-și strângă niște bani pentru micul ei salon de cosmetică. Se angajează la Paris la un restaurant deținut de o familie de români, cu personal român și cu un bodygard de culoare, pe numele lui Booba, care se erija în dictator al locului, intimidând pe angajați, pe noii veniți, mai ales. În ciuda curajului ei, Lidia se simte intimidată, chiar terorizată de acest individ. Booba era un fel de paznic încrâncenat. Din această cauză patronii îi tolerează conduita vulgară față de femeile angajate, făcându-se că nu văd violența lui, atacurile lui insistente la persoanele care-i cad cu tronc. Lidia  trăiește, chiar de la începutul funcționării ei,  într-o stare de nesiguranță, extrem de vulnerabilă, temându-se de avansurile mârlanului cu protecție. E dureros să constați că patronii români pun interesele lor de business mai presus de teama Lidiei, chiar  și după vizita nocturnă a individului în camera fetei. Înțelegând complicitatea vinovată a patronilor cu agresorul, Lidia îi anunță că vrea să părăsească jobul. Individul o amenință cu moartea, făcând din viața ei un infern cotidian. O colegă de muncă, Domnica îi confirmă Lidiei pasivismul iresponsabil al patronilor față de terorist.

„Din lașitate. Din obișnuință. Din frică. ” (p. 20) șefii și neșefii restaurantului îngăduiau dictatura unui individ abject asupra vieții unor ființe nevinovate, împinse de ruinarea țării să emigreze împreună cu celelalte milioane de români. Restaurantul este un microcosmos, care reflectă toate crizele lumii: terorismul, sclavia emigrantului, tragedia desțărării, complicitatea puternicilor cu criminalitatea. Ca angajate temporare, fetele aveau cel mai ingrat statut, motiv pentru care bodygardul își permitea să le hărțuiască. Restaurantul este un univers concentraționar în mijlocul unui Paris liber.

La începutul verii patronii pleacă scurt în România. E o minunată dimineață de iunie, mai precis 11 iunie 2017, când Lidia se îmbracă frumos și coboară la muncă, nebănuind că în acea zi viața ei se va schimba radical. În jurul orei 6:00 p.m. trei indivizi cu cagule intră în restaurant și îl incendiază. Până să se dumirească cele două tinere sunt deosebit de afectate, scoase afară și trimise la Saint-Louis, cel mai bun spital pentru arși din Paris. Despre ora 6:00 din acea zi autoarea zice „ora în care ziua s-a crăpat din interior.” (p. 43).

Astfel începe odissea Lidiei, care a pierdut în acea zi fatală tot ce-a avut mai de preț:  expresia feței frumoase, zâmbetul ei, mobilitatea trupului, degetele, întreaga armonie a ființei ei. Dar nu este vorba doar de fizicul distrus de flăcări în treizeci de secunde, ci și, mai ales, de tribulațiile sufletești. De acum vor începe nu doar durerile operațiilor, șaptezeci și patru la număr, eșalonate pe ani, ci și cele ale conștiinței, ale unui eu care nu-și mai regăsește identitatea. Lidia s-a zbătut între viață și moarte două sau trei săptămâni în care s-a aflat în comă: „Eram o umbră, un abur, suspendată într-o cameră fără ferestre”, „Prizonieră în propriul meu corp”. (p. 48). I se administra mereu morfină „și da, nu simțeam durerea fizică. Dar morfina nu ajungea la suflet. Acolo în adânc ardea tot.” (p.50). Deși ea, viteaza se răzlețise de familie ca să facă niște bani, va petrece enorm de mult timp cu familia în timpul luptei pentru supraviețuire, familia cu iubirea ei necondiționată și sprijinul ei de nezdruncinat. Mama cu cele două surori, Ana și Ica vor fi de strajă  la patul Lidiei, ținând-o de mână în momentele cele mai grele. În multe pasaje din carte Lidia își exprimă profunda recunoștință pentru dedicația totală a familiei ei. Mult timp Lidia petrece la Spitalul „Saint-Louis” conectată la aparatele care o ajutau să trăiască.  Când i se scoate tubul din gât, prin care respira, Lidiei i se pare un pahar de coca cola o băutură divină.

Întreabă mereu de colega ei de muncă, Domnica, internată în același spital și i se spune că se recuperează, ca într-o zi să afle că a murit din cauză că organele ei cedaseră. Lidia suferă enorm, începând să persiste în obsesia vinovăției personale pentru tot ce se întâmplase. Încerca să dea timpul înapoi, să se gândească ce bine ar fi fost să nu plece din Rodna sau măcar să nu se fi angajat la restaurantul cu patroni atât de indiferenți față de viețile oamenilor, sau să-l fi îmbunat cumva pe teroristul Booba ca să nu se ajungă la paroxism. Lidia a purtat multă vreme un inexplicabil sentiment al propriei vinovății, exacerbat de moartea Domnicăi. Mi se pare cu totul nejustificat acest sentiment al ei.

Având întipărită în minte imaginea unor spitale din România, Lidia este copleșită de umanismul personalului medical din Saint-Louis și de la Centrul de Recuperare, impresionată nu doar de profesionalismul acestui personal, ci și de căldura sufletească pusă în tot ceea ce făceau. Părăsește cu regrete spitalele, unde se simțea întru totul apărată de privirile indiscrete ale oamenilor străzii, de întrebările lor iscoditoare. Spitalul Saint-Louis „Era un loc în care deși ai trecut prin iad ai găsit oameni care ți-au simțit durerea. Nu doar au tratat-o. Au simțit-o”. (p.68). Nimic n-o deranja mai mult decât să fie privită ca un caz, un pacient și nu ca un om. Acest motiv revine constant în carte. Or, în spital era privită cât se poate de firesc. Într-una din dimineți a observat scrise pe tăblia patului cuvintele TARE CA O STÂNCĂ. Măgulitoarea apreciere venea de la profesorul medic Maurice Mimoun, un artist în meserie.

Lucruri simple, pe care altădată nici nu le observa, acum ajung să o emoționeze până la lacrimi. Este scoasă pentru puțin timp afară în parc. Moartea Domnicăi îi stârnește întrebarea: „Ce se va întâmpla cu mine?” (p.63) și imediat se regrupează: „Mi-am spus că trebuie să lupt”. (ibidem). În ciuda dârzeniei ei, de multe ori o cuprinde deznădejdea mai ales când contemplează pe trupul ei amprentele dezastrului. La baie la Centre de Readaptation de Courbet, undeva în sud-estul Parisului, este șocată să-și vadă corpul: „Un corp roșu, plini de răni deschise, de pansamente sângerânde. Am amețit. Nu doar fizic. Am început să plâng… privind la ce a fost supus corpul meu.” (p. 69). Sau „Pielea mea se lipea de bandaje și se rupea în fiecare zi”. (p. 81). „Plină de grefe, tăieturi, cicatrici în lucru. …Și totuși … Era singurul pe care îl mai aveam”. (p. 70). Cine ar putea să nu se cutremure privindu-și trupul în ruină și reflectând „Si totuși ..Era singurul pe care îl mai aveam.”

De la Centrul de Recuperare din sud-estul Parisului se va întoarce la Spitalul Saint-Louis pentru a se supune numeroaselor operații. Pielea arsă nu mai coopera. Nu puteau înfige în ea acul pentru administrarea anestezicului. Așa a început lungul și anevoiosul ei drum „nu către fata de dinainte. Ci către femeia care avea să se nască după foc.” (p. 90). Doctorii Maurice Mimoun și Kevin Serror, niște adevărați arhitecți ai noii frumuseți, ce se mai putea reconstrui din cenușă, s-au ocupat cu dedicație de cazul Lidiei atât de dificil, fără a o face să simtă asta. Trebuia să-i fie reclădit nasul, încorporând porțiunea lipsă prin grefarea unui os luat din craniu și implantat în nas ca să se vascularizeze. După operație când s-a privit în oglindă nasul ei arăta ca fundul unui babuin. Disperarea ei s-a mai diminuat, când i s-a spus că în doi ani nasul se va așeza și umflătura va dispare. Pasărea Phoenix răsărea greu din propria-i cenușă. Și niciun doctor nu-i putea spune exact peste cât timp figura ei va dobândi un aspect rezonabil. Plutea în necunoscut.

Cartea aceasta merită aprecierea noastră pentru că într-o vreme în care inimile se învârtoșează, oamenii devin din ce în ce mai glaciali, mai individualiști autoarea trage semnalul de alarmă privind secătuirea sufletelor noastre, insistând pe importanța păstrării omeniei, a compasiunii și iubirii pentru semenul nostru, indifernt cine ar fi el. Lidia punctează cu insistență prezența unor asemenea suflete întâlnite pe tot parcursul experienței ei limită la Paris, cum ar fi Ella și Ben, cele trei surori românce Anca, Dana și Corina, Florina. Le ridică imnuri de slavă pline de gratitudine acestor ființe: „Într-o țară străină, unde mi se părea că totul e rece și grăbit, ei au fost căldura și răbdarea de care aveam nevoie. N-au umplut golurile din mine cu sfaturi, ci cu prezență”. (p. 83).      Acceptarea răului este o problemă filozofică, psihologică, fiziologică, acut socială. Să nu ignorăm faptul că această tragedie i s-a întâmplat unei femei, adică sexului căruia, prin definiție nelegiferată, i se pretinde de societate să fie frumos. Acest factor vine să augmenteze pierderea. Am analizat monodrama Tinerețe afect advers a Simonei Mihuțiu, unde doar ravagiile îmbătrânirii cauzează durerea femeii. Lidia avusese și ea zestrea ei naturală de frumusețe. Criza ei morală este tot atât de zguduitoare ca și suferința ei fizică.

Dincolo de cicatrici este o carte intens emoțională nu doar prin evocarea unor momente teribile, dar și prin pasiunea pentru adevăr și autenticitatea cu care autoarea își ia cititorul părtaș, introducându-l în ținutul suferinței pure. Lidia nu este o midinetă, care se lamentează de pierderea frumuseții. Ea este o ființă profundă, care încearcă să înțeleagă resorturile tragediei sale. Ea se întreabă cum se naște răul în lume. De ce destinul a  ales-o tocmai pe ea, dacă răul a lovit-o pe ea la be bun să continue să facă binele. Unii ar arunca vina pe Dumnezeu, dar Lidia mărturisește că a fost crescută în credința că Dumnezeu ne vrea binele și doar Satana este agentul răului. Așa că Lidia nu trădează credința părinților ei,  resemnându-se, într-o oarecare măsură, în fața absurdului sorții de a se fi aflat în „locul nepotrivit și momentul greșit”. (p. 64). Dumnezeu rămâne în mintea ei supremul protector și reazem: „Dumnezeu mi-a dat puterea să rezist. Puterea să nu cedez. Și pentru asta … îi mulțumesc în fiecare zi”. (p.65).

Când pleacă din Spitalul Saint-Louis, parțial recuperată, mai avea în față multe intervenții de făcut. Închiriază o locuință cam scumpă, unde i se alătură mama. În ciuda incompletitudinii degetelor ei, se încăpățânează să picteze, pentru că se smulgea astfel din lumea obsesiilor și a întrebărilor neobosite. Luptă să-și recâștige echilibrul interior, dar fără succes. Îi reușesc desenele atât de bine încât începe să primească și comenzi din afară. Arta avea o valoare terapeutică, îi mângâia sufletul și orgoliul.  Își zicea că este o artistă și deci, contează mai puțin ce fel de chip are. Aproape că își construiește o rutină: „Așa îmi trăiam zilele. Între spital și masă. Între bisturiu și creion. Între pansamente și schițe.” (p. 98).

Lupta cea mare în această experiență a Lidiei se dă cu ireversibilul.  Și-a pierdut definitiv  chipul natural. Nu se mai poate întoarce la el și acest niciodată – nevermore, rostit de Corbul din poemul lui Edgar Allan Poe o chinuie constant pe Lidia, până când va înțelege că trebuie să-și schimbe perspectiva, că trebuie să nu mai trăiască în trecut, că trebuie să devină flexibilă, acceptând noua realitate. Dar până la acest câștig existențial, ea trebuie să îndure exasperantele forme intermediare ale identității ei. Cu pași mici și numai în timp s-a conturat noua ei fizionomie. Disperarea ei răzbate din fiecare pagină a acestui jurnal al durerii. „Când oglinda devine un test … Cum poți să te iubești? Asta era întrebarea mea. Cum aș putea să fiu mulțumită cu acest aspect  … aproape sinistru?” (p.99). Întrebarea la care nici un medic nu-i putea răspunde era: „O să mă pot privi (în oglindă) vreodată fără să mă doară?”(p. 90).

Imobilitatea judecăților ei nu putea să accepte ideea că ceea ce fusese furat de flăcări nu se mai întoarce niciodată. La absurdul destinului ea răspunde cu o imobilitate absurdă: „Îmi doream să fiu din nou eu. Nu versiunea refăcută, ci Eu cea de dinainte.”(p.100). Această criză de identitate irecuperabilă în exact paramentri ei din trecut o sfâșie pe eroină, dar o și împinge la înfruntarea suferințelor inimaginabile. Dintre toate operațiile, cea de la mâna stângă, în care i s-a înfipt o tijă de metal, a crucificat-o. Și tocmai când era mai copleșită a primit de la Ella un video cu gândurile de iubire și incurajare ale prietenilor. Concluzia Lidiei conține un adevăr incontestabil și emoționant: „Nu știam  că niște simple cuvinte, rostite de oameni pe care îi iubești, pot alina mai tare decât orice calmant. ” (p. 112).

Zbătându-se între operații și vizite medicale, Lidia, susținută de mama ei, apucă ziua procesului teroristului Booba, care plătise trei adolescenți să incendieze restaurantul. Comisese crima deoarece orgoliul lui nu putuse accepta să fie refuzat de Lidia, atunci când el îi propusese amantlâc. Decepția ei nu cunoaște margini, când din depoziția lui și din dezbateri înțelege mai clar că omul era o brută lipsită total de sensul responsabilității. Lidia aștepta ca individul să se spășească, dar de unde să fi învățat Booba smerenia, când el crescuse într-o familie de culoare, numeroasă, neglijat, cutreierând străzile, fără pic de iubire părintească. Asta învățase în familie: să dicteze și cei din jur să i se supună. Lidia a răspuns la chestionarul judecătorului cu demnitate, simțindu-se mândră de prestația ei. A avut accesul la un video de 30 de secunde despre momentul încendiului, care s-a proiectat în sala de judecată. Ar fi putut să refuze vizionarea, dar curajoasa Lidia s-a torturat: „M-am uitat la mine și mi s-a părut imposibil. Aveam tot: piele, păr, voce, energie. Acum … doar ochii. Doar ochii și amintirile. Restul era luat. Luat de un foc care nu a întrebat dacă merit. M-am uitat cum ieșeam prin flăcări. Cum corpul meu se clătina, cum hainele îmi erau deja parte din piele. Cum un om – un străin atunci  – mă trăgea afară. Și în fundal … oameni. Filmând.” (p. 150). Tot procesul i-a stârnit revolta, deoarece i s-a părut nedrept ca agresorul să primească 30 de ani de pușcărie, (unde avea condiții rezonabile de trai), ani care puteau fi înjumătățiți prin muncă, în timp ce ea se chinuia de atâta vreme și cine știe cu ce fel de rezultat. Răul pe care acești criminali i-l cauzaseră nu avea echivalent în pedepsele acordate lor.

Un val de revoltă și dezgust o cuprinde și când îi vede în acel scurt video pe toți cei care filmau cu telefoanele, în loc să se agite să ajute pe victime. Comentează plină de indignare și amărăciune față de o umanitate care și-a pierdut busola: „Erau acolo să prindă „momentul”. Un moment pe care eu nu l-am cerut. Un moment în care muream. Și ei filmau”. (p.150). Cele două femei, mamă și fiică ajung acasă zdrobite de nefericire. Imaginea chipului ei frumos din născare o urmărește: „Cu ochii vii. Cu pielea netedă. Cu zâmbetul pe care nu-l mai am. M-am privit ca pe-o străină. Și în același timp ca pe cineva pe care o iubeam și o pierdusem. A fost o înmormântare mută a celei care am fost”. (p. 152) „Procesul s-a terminat, notează cu durere și sarcasm autoarea, dar trauma, nu. Focul s-a stins. Dar arde în mine zilnic, în alte forme”. (p. 157).

Zbuciumul lăuntric continuă până când descoperă tragismul altor experiențe în imaginile de pe rețelele sociale. Realizează imediat că piedica era în ea însăși, în închistarea ei în trecut, în prea marea adorare a chipului ei de odinioară: „Aveam un orgoliu. O încăpățânare care îmi bloca vindecarea. Refuzam să mă nasc din nou. Și atunci … am înțeles. Nu pot evolua așa. Nu pot crește, dacă stau cu fața întoarsă sre trecut.” (p. 160). Da, ea însăși și-a pus un diagnostic corect. Adoptând o nouă perspectivă asupra propriei vieți, Lidia sparge „închisoarea ” în care se zbătea fără ieșire. S-a eliberat din această închisoare, s-a deschis spre lume, acceptându-se așa cum era. Recunoaște că nu a izbutit de la început: „Am plâns. Am căzut înapoi. Am urât lumea, m-am urât pe mine. Am râs cu ochii roșii de lacrimi. Dar am mers mai departe”. (p. 161). O mână de oameni cu suflet cald și vorbe bune au ținut-o pe linia de plutire. Împăcându-se cu sine, a decis să posteze pe rețelele sociale un colaj din viața ei, expunându-se fără teamă, pe ea cea adevărată, reală, vie. Feed-back-ul a fost neașteptat de pozitiv. A primit bunătate din partea oamenilor. Operațiile care au urmat i-au inculcat speranța. Își recăpătase încrederea în noua ei identitate. Privindu-se în oglindă i s-a arătat un chip care a surprins-o plăcut: „Nu era fața de dinainte. Dar era una în care începusem, în sfârșit să mă regăsesc”. Se duce la  Centrul de Recuperare cu prăjituri și un cadou simbolic. Personalul medical se miră, deoarece cei mai mulți pacienți îi uitau repede. Lidia însă este din alt aluat, un aluat de la Rodna Maramureșului!

Întreaga carte o dedică familiei, prietenilor, oamenilor buni care au ajutat-o la greu, dar și tuturor cititorilor care au avut vreo mare traumă sau vreo experiență limită. Lidia Pop dorește ca spovedania ei să fie un îndrumar pentru ceasuri grele, pentru oameni descumpăniți cărora li se adresează cu duioșie și fermitate în același timp în mod direct: „Poți și tu. Chiar și cu tremur în suflet. Chiar și cu cicatrici pe inimă sau pe piele. Mai ales atunci. Pentru că adevărata frumusețe apare când ai ars… și totuși ești încă aici. ” (p. 162) Din acest punct de vedere cartea are un pronunțat caracter didacticist.

Dincolo de cicatrici de Lidia Pop este o carte profund omenească, de suflet pentru suflete despre lupta eroică a omului cu limitele impuse de un destin ostil, cauzat de factori aleatorii și imprevizibili. Căzuți victime, dincolo de voința noastră, în înlănțuirea de cauze și efecte ale acestei lumi haotice, soarta ne poate rezerva uneori mai mult decât putem duce. Această carte ne învață cum cu credință, cu răbdare, cu voința de-a lupta și cu bunătatea semenilor noștri ne putem recâștiga chipul și identitatea.

Foto. Silvia Urdea