Recomandările gânditorilor antici greci în materie de fericire

Recomandările gânditorilor antici greci în materie de fericire

Autor: George Petrovai

Despre fericire am scris pe 7 decembrie 2010 articolul Nevoia omului de fericire, unde – printre altele – spuneam următoarele adevăruri incomode pentru atei și posesorii doar de bogății materiale (exterioare): „Cum simplitatea și cumpătarea sunt condiții indispensabile întru atingerea stării de fericire, urcată până la beatitudine (cu înțelepciune se spune că nu-i bogat omul care dorește tot mai mult , ci acela care, în plan material, se mulțumește cu tot mai puțin”), pe bună dreptate ne îndeamnă Mântuitorul să nu adunăm bogății pe care le mănâncă moliile și le fură hoții, ci să adunăm bogății nepieritoare”. Se subînțelege că aceste bogății nepieritoare nu pot să fie decât moral-spirituale…

Adaug în textul Fericirea-n bani scăldată e-n esența ei ratată din 28 august 2016 că ea (fericirea) „se mișcă spre împlinire în interiorul sistemului tridimensional credință-iubire-bine (un om credincios cunoaște mai lesne și mai intens decât necredinciosul fericirea ce rezultă din înfăptuirea binelui, iar iubirea trebuie văzută de toți muritorii ca cea mai puternică forță universală – Iubirea e Dumnezeu și Dumnezeu e Iubire) și că sensul ei moral-umanitar de acțiune este dinspre interior spre exterior, dinspre individ către semeni, firește, cu inerentele întoarceri și autoreglări ale focarului de iradiere, mereu însetat de atotomenesc”.

De data asta voi înfățișa câteva convingeri referențiale ale filosofilor antici greci (Aristotel, cinicul Diogene, Epicur, Epictet), care se constituie în recomandări pentru eterna chestiune omenească a fericirii, desigur, neuitând că beatitudinea orientalilor (indieni, chinezi, japonezi) este cauționată chiar și în zilele noastre de armonia lăuntrică, stare la care se ajunge prin asceză și exerciții mai mult sau mai puțin înrudite cu Yoga (bunăoară, arta zazen de a comunica, dincolo de cuvinte, „de la sufletul meu la sufletul tău”), că gânditorul iudaic Baruch Spinoza – ignorând crunta sărăcie la care a fost condamnat de rabini și coreligionari – și-a găsit fericirea în „căutarea dezinteresată a adevărului” sau că splendida înțelepciune japoneză continuă să-i avertizeze pe pământeni în legătură cu pericolul acumulării materiale: „Un obiect în plus este o grijă în plus”…

Conștienți de acest lucru, marii înțelepți ai lumii, îndeosebi cei din vechime, încât erau perfect îndreptățiți să afirme că „Tot ce am duc cu mine”!

Sigur că Stagiritul are dreptate atunci când susține că fericirea nu se identifică cu satisfacția, ea fiind rodul unei vieți mereu virtuoasă și al activităților serioase, care contribuie în mod nemijlocit la împlinirea omului ca om.

Totodată, fericirea nu este un joc, asta deoarece – în esența sa – jocul este inconștient (și animalele se hârjonesc și se joacă, puii lor prin joc formându-și deprinderile și reflexele). Însă căutarea, aflarea și savurarea fericirii, scopul suprem al indivizilor și al societăților din totdeauna și pentru totdeauna, neaparat trebuie să purceadă de la o serie de acte conștiente, mai întâi pentru dobândirea armoniei lăuntrice (omul neliniștit, hapsân și invidios nu cunoaște drumul spre adevărata fericire!), apoi întru formarea unei conduite ireproșabile, rampa sigură de lansare spre starea de recunoștință, implicit de recunoaștere cu maximă bucurie a rarelor și scurtelor perioade de fericire.

Într-adevăr, sub neîntrerupta apăsare a unui timp rău și bolnav, numai de-o asemenea fericire are parte omul în această lume, anapoda în principal din cauza politicilor duse (peste capul miliardelor de semeni îmbrobodiți) pentru sporirea puterii, bogăției, faimei și plăcerilor celor puțini. Cu completarea că în lumea noastră ultratehnicizată și – deci – ultramaterială, tot mai mulți pământeni și tot mai multe comunități umane (familii, dinastii, clanuri, găști, partide, popoare, organisme suprastatale) se amăgesc cu „fericirea” generată de cele patru capcane necruțătoare (bani, putere, faimă, plăcere), deși se știe foarte bine că răul și nefericirea progresează prin esența lor demonică.

După cum viața nu este un scop în sine (trebuie s-o acceptăm cu dezamăgirile, neajunsurile și neîmplinirile pe care zilnic ni le servește, întrucât numai din înțelegerea lor descoperim noi sensuri mobilizatoare), fericirea la rându-i nu poate să fie un scop în sine. De ce? Pentru că scopul în sine nu numai că ar mutila valoarea universală și atotumanizatoare a adevăratei fericiri (doar în această superbă ipostază ea rămâne pură și transfiguratoare), dar i-ar distorsiona – prin încurajarea patimilor (orgoliu, egoism, ipocrizie ș.a.m.d.) – și sensul izbăvitor.

Da, căci aidoma unei mane cerești, veritabila fericire vine din lăuntricitatea armonioasă a omului îndumnezeit/atotînțelepțit (credincios, iubitor, simplu, modest, cumpătat, generos) și alimentează raporturile filiale cu Atotputernicul și pe cele frățești cu toți semeni. Altfel spus, fericirea deplină și transfiguratoare (din bun mai bun) nu poate să fie egoistă, adică edificată pe nefericirea celor mulți, prin minciuni, nedreptăți, jafuri, discriminări, acte teroriste sau războaie de cotropire.

Aidoma lui Aristotel, cinicii (mai ales Diogene) pun virtutea și abstinența la baza fericirii, Epicur așază fericirea pe plăcere și rațiunea individuală, Epictet ne face cunoscut în Manual (mai exact în Fragmente) că „În sărăcie, cineva își poate duce viața fericit, pe când în bogăție și onoruri e foarte rar fericit” (maxima 133 din cartea apărută la BPT, Editura Minerva, București, 1977), elogiind „menține-te și abține-te” (vorbe care –potrivit celebrului actor grec Favorinus – „tot omul trebuie să le aibă în minte”), iar religiile în general, creștinismul în special, recomandă fericirea izvorâtă din cumpătare și necontenit îmbogățită cu credință, iubire, smerenie și simplitate.

(Sighetu Marmației, 17 oct. 2024)

Foto. George Petrovai