S-a cutremurat pământul exilului românesc din America, zguduit de moartea sa – Vasile Posteucă

S-a cutremurat pământul exilului românesc din America, zguduit de moartea sa – Vasile Posteucă

Autor: Maria Toacă (Cernăuţi, Nordul Bucovinei, Ucraina)

Mi-a fremătat în această dimineață (6 decembrie, n.n.) mărul înflorit din romanul „Băiatul Drumului”. E o extraordinar de frumoasă carte despre destinul Bucovinei a unui român fără Țară, „Iconarul” Vasile Posteucă. Scriitorul s-a stins acum 51 de ani, la 6 decembrie, cu dorul nemângâiat, departe de pomii înfloriți de la baștina sa.

Sunt despre sine, pribeagul mereu așteptat de drumuri, dar și despre noi, cei care locului ne ținem, aceste rânduri de poezie și destin: „Și-n somn îmi văd destinul scris cu pară/ Pe cerul inimii nemângâiate:/ Tu vei rămâne omul fără țară/ Mereu pribeag și cu desaga-n spate”. Presupun că foarte puțini își amintesc astăzi de Vasile Posteucă, unul din cei mai mari scriitori români din exilul românesc, născut în nordul Bucovinei, satul Stănești. Nici n-au cum să-și amintească, pentru că nu-l cunosc, n-au citit opera acestui veșnic exilat băiat al drumurilor, fondatorul grupului poetic „Iconar”, elev al lui Ion Nistor și Leca Morariu, bun prieten cu Mircea Streinul și Mircea Eliade. A fost numit de criticii timpului său „preot al metaforei” și „rar maestru al cuvântului”. „Un poet, ca un strigăt al înstrăinaților, ca o troiță la cruce de drumuri…”, s-a scris despre el la trecerea-i în veșnicie. Apropiații mărturisesc că: „S-a cutremurat pământul exilului românesc din America, zguduit de moartea sa. De multă vreme conștiința românească n-a fost mai tălăzuită, mai zguduită ca la această moarte. Parcă un cataclism cosmic ar fi cutremurat pământul exilului nostru”. Pe drumurile înstrăinării a învățat a muri, ca să nu dăinuie muribund. S-a luptat cu moartea, prelungindu-și agonia și „supraviețuind prin miracol”, după cum scria Mircea Eliade, până nu și-a văzut cei doi copii, pe Doina și Doru, rămași de mici în Țară. I-a îmbrățișat cu privirea înainte ca sufletul să i se înalțe la ceruri, după treizeci de ani de la despărțire.

Lui Vasile Posteucă i-a fost sortit mult timp să rămână un mare necunoscut la baștina sa, pe meleagurile natale, cărora atât de amarnic le-a dus dorul, până la momentul când a dat Dumnezeu să apară un om al scrisului cu interes pentru acest nume. Mă refer la regretatul meu coleg, ziaristul Ion Crețu, care l-a adus acasă pe „băiatul drumului”. Cu manuscrisul acestui roman a trecut prin multe şi dificile încercări, înfruntând greutăţi despre care ar fi putut scrie el însuşi un roman. Plus la acestea se adăuga exigenţa, meticulozitatea specifică persoanelor implicate în procesul editării manuscrisului. Soția scriitorului, Zamfira Posteucă, Ion Creţu, Ion Filipciuc de la Câmpulung Moldovenesc (scos în cale de Dumnezeu ca să ajute la apariţia romanului) – toţi se asemănau leit în privinţa principialităţii şi respingerii compromisurilor. Sacrificiile lor s-au încununat cu apariţia ediţiei princeps a romanului „Băiatul drumului”, după care au urmat culegerea „Folclor stăneştean” şi editarea poemului „Catapeteasma bucovineană”, toate apărând la lumină cu numeroase peripeţii. Aceste momente din activitatea lui Ion Creţu îi dezvăluie mai mult decât oricare alte realizări ale sale spiritul de sacrificiu, duhul de dăruire. Dacă există o lume de apoi, cred că numaidecât s-au întâlnit în lacrimile mamelor lor, atât de asemănătoare în râvna de a-și vedea fiii oameni cu carte.

~

~

Foto. Maria Toacă