De ce câștigă Hamas războiul informațional în Occident?

De ce câștigă Hamas războiul informațional în Occident?
Autor: Alexandru Lăzescu

Reacția palidă a instituțiilor, de la universități la mass-media și structurile guvernamentale, față de manifestările ample de extremism islamic scot în evidență criza structurală din societățile occidentale.
În deschiderea unui articol din Wall Street Journal cunoscutul politolog american, Walter Russell Mead, redă un dialog dintr-un roman de Ernest Hemingway în care unul dintre personaje întrebat cum a dat faliment răspunde: „în două feluri, treptat și apoi brusc”. Plecând de aici el face o paralelă cu ordinea mondială care, sincron cu eroziunea capacității de descurajare a Statelor Unite, se dezintegrează și aceasta treptat și apoi brusc.
Însă această observație este la fel de valabilă în ceea ce privește situația internă din Occident. Am asistat în ultimele zile la demonstrații în numeroase campusuri universitare americane, în mare parte explicit pro-Hamas, la mari manifestații similare în multe orașe europene și la agresiuni la adresa evreilor. Am mai văzut comportamentul poliției metropolitane din Londra care pe cât de intransigentă se arată când e vorba de „hate speech” sau, după cum scrie Douglas Murray, atunci când niște tineri au apărut cu steagul Angliei (au fost avertizați că, dacă vor spune ceva chiar și „la limita rasismului”, vor fi arestați), pe atât de neinteresată a fost să reacționeze atunci când pe străzi răsunau apeluri la Jihad și la eliminarea de pe hartă a Israelului. „În cursul unei astfel de demonstrații”, scrie Douglas Murray în The Spectator, „un tânăr s-a urcat pe o schelă și a aprins rachete de semnalizare. Cei de la Met (poliția metropolitană londoneză) l-au așteptat cu răbdare să coboare, pentru ca apoi să-i dea steagul înapoi și să-l trimită vesel pe drumul său. Nu un steag englezesc, bineînțeles – pentru că ar fi provocator –, ci unul palestinian. Aceasta este Marea Britanie în 2023.”
Benjamin Baird, directorul inițiativei de advocacy a Forumului pentru Orientul Mijlociu (MEF Action), a declarat cu câteva luni în urmă că, în urma „dezorientării progresiste”, o „presă favorabilă islamiștilor” a permis grupurilor jihadiste ale Frăției Musulmane din America să câștige influență și putere în mass-media, în interiorul forțele de ordine și în guvern. E un fenomen de lungă durată, dar care a fost în bună măsură fie ignorat, fie privit drept ceva marginal. De aici și șocul multora care acum realizează dimensiunea fenomenului.
Într-o prelegere recentă, Robin Simcox, şeful Comisiei pentru combaterea extremismului din Marea Britanie, a declarat că a avut loc o „normalizare” atât a extremismului anti-israelian, cât și a antisemitismului, pe care a pus-o pe seama unei „politici eșuate de migrație în masă și a multiculturalismului”. Adăugând că miile de protestatari care au ieșit în stradă în urma atacurilor teroriste ale Hamas din Israel nu au apărut din senin. Există o rețea de susținere a Hamas și a Iranului în Marea Britanie, spune el, care este mai „sofisticată, mai bine susținută și mai capabilă decât mulți își dau seama”. Dar, deși evident acesta nu este un fenomen de dată recentă, nu au existat până acum nici un fel de reacții consistente probabil nu doar din neglijență, ci și pentru că multe instituții au fost infiltrate de simpatizanți ai acestui curent.
O mare parte a celor mai multe partide de stânga occidentale, o dovadă sunt problemele cu care se confruntă liderul laburist Keir Starmer din partea grupului radical de stânga din partid, pro-palestinian, după ce inițial și-a exprimat solidaritatea cu Israelul, sunt în prezent subjugate de religia „justiției sociale”, care nu acceptă nicio critică la adresa minorităților sau a cauzelor de pe lista proprie. Indiferent cât de grotești sunt acțiuni precum masacrul de proporții de care se face vinovat Hamas, în ochii stângii progresiste vina va fi întotdeauna a opresiunii occidentale prin intermediul instrumentului său, statul Israel.
Chiar și mulți liberali moderați au fost șocați de ipocrizia stângii progresiste foarte preocupată să denunțe prompt „micro-agresiunile”, precum „misgendering” (utilizarea unui „pronume” considerat nepotrivit) pe care le califică drept crime motivate de ură, dar nu poate condamna fără echivoc crimele abominabile comise de Hamas. Numai că aceștia sunt în prezent în defensivă, în bună măsură din vina lor pentru că au acceptat compromisuri în numele unei solidarități în fața unor pericole imaginare sau mult amplificate „la adresa democrației”.
Yascha Mounk, care nu poate fi bănuit în nici un caz de simpatii de dreapta, se întreabă de ce nu știe Occidentul pe cine să susțină în războiul Israel-Hamas? „În loc să declare că suntem cu toții israelieni, editorialele din Le Monde au fulminat împotriva «dorinței de răzbunare» a Israelului. Iar atunci când demonstrații uriașe au umplut străzile din Berlin, Londra, Paris și Bruxelles, acestea nu au fost în semn de solidaritate cu cei care au fost uciși cu brutalitate, ci în sprijinul teroriștilor.” Maniera rușinoasă în care jurnaliști de la mari instituții mass-media, BBC, CNN, The New York Times, Associated Press, altfel întotdeauna dispuși să țină prelegeri despre „claritatea morală”, nevoia de echilibru și de verificări scrupuloase pe baza mai multor surse, au relatat despre explozia de la spitalul al-Ahli din Gaza pe care au pus imediat pe seama Israelului doar în baza informațiilor furnizate de Hamas, nu este nici pe departe o întâmplare, ci expresia unor prejudecăți înrădăcinate induse de o ideologie din ce în ce mai influentă.
În opinia lui Yascha Mounk, în ultimele trei decenii, natura stângii s-a schimbat în mod fundamental. „Împarte lumea în categorii simpliste de asupritori și asupriți, de albi și oameni de culoare, de colonizatori și colonizați – și apoi concluzionează că orice fel de cruzime este justificată în numele celor marginalizați. Și pretinde că toate nedreptățile din lume sunt cumva legate între ele (principiul „intersecționalității”), de unde obligația morală a fiecărui activist de a susține fără rezerve toate cauzele cele mai la modă ale stângii.” Este sugestiv din acest punct de vedere un exemplu pe care-l dă Mounk citând un articol din publicația Vice în care se afirmă că „este literalmente imposibil să fii rasist față de o persoană albă”.
De ce atrocitățile Hamas determină stânga să urască și mai mult Israelul?, se întreabă în titlu și un articol din Wall Street Journal. Plecând de la constatarea că în general cea mai masivă demonizare a statului evreu a urmat, de obicei, celor mai grave atrocități comise împotriva acestuia. „Activiștii occidentali pro palestinieni pleacă de la două precepte aproape teologice: că Israelul este rău și că orice acțiune palestiniană împotriva acestuia este de aceea justificată. Această capcană cognitivă se exprimă în modul în care adversarii Israelului din Occident vorbesc despre conflictul cu palestinienii. Preocuparea pentru a se ajunge la o soluție cu două state nu duce niciodată la apeluri pentru ca palestinienii să se grăbească și să accepte un compromis negociat. Aceștia ignoră faptul că palestinienii au respins crearea unui stat și pacea în 2000, 2001, 2008 și 2014. Ei ignoră faptul că beligeranța Hamas este cauza blocadei Israelului asupra Gazei, o măsură defensivă a unei națiuni aflate sub asalt.”
În acest context este aproape imposibil pentru Israel să câștige războiul informațional în spațiul occidental în condițiile în care mass-media a adoptat regula că trebuie să acorde un spațiu egal grupărilor sau mișcărilor care afirmă că luptă împotriva nedreptăților, oricât de violente ar fi acțiunile acestora. De pildă, deși se vorbește despre masacrele comise de Hamas, acestea sunt acum „echilibrate”, adică diluate, de narațiunea constantă a preocupării pentru palestinieni.
Spre deosebire de bombardamentele cu rachete, care oricum în mare parte erau blocate de Iron Dome, spre dezamăgirea palestinienilor, cruzimea ritualică a teroriștilor Hamas asupra civililor a fost salutată cu entuziasm de participanții la marșurile de susținere. Nu a fost una întâmplătoare, s-a dorit să se transmită un mesaj. Au perceput-o ca o revanșă extraordinară, un triumf, față de cei față de care se simțeau neputincioși. Din acest motiv a generat, de pildă, mesaje pline de entuziasm din partea unor profesori de la universități din America sau Marea Britanie și, de o manieră mai reținută, în spatele căreia se întrezărea evidenta satisfacție, de către regina Ranya a Iordaniei sau Erdogan. E o dovadă a faptului că liderii Hamas, care i-au instruit special pe „mujahedini” să comită toate aceste atrocități, cunosc foarte bine psihologia majorității palestinienilor, modelată în cursul unui amplu proces de îndoctrinare, stăpânesc la perfecție arta manipulării și cunosc la fel de bine pedalele emoționale cu care pot manevra opinia publică occidentală.
În acest fel se creează și o enormă presiune publică asupra liderilor occidentali care se văd obligați să se arate permanent îngrijorați de soarta populației palestiniene și să avertizeze Israelul asupra crimelor de război, deși armata israeliană este cu siguranță cea mai atentă din lume la acest capitol. Apelul constant la dimensiunea umanitară e însă unul ipocrit. Altfel, aceeași grijă globală, exprimată aproape zi de zi, pentru soarta palestinienilor s-ar manifesta și față de soarta celor peste o sută de mii de refugiați armeni din Nagorno Karabach, față de soarta civililor prinși în confruntări sângeroase în Etiopia sau față de cea a uighurilor din China. De pildă, în războiul civil din Yemen s-au înregistrat un număr de 380 de mii de civili uciși, dar pentru că e vorba de un conflict exclusiv între musulmani, o facțiune fiind sprijinită de Iran și o alta de Arabia Saudită, nici în Orientul Mijlociu și nici pe străzile orașelor din Occident nu a ieșit nimeni să-și exprime compasiunea și indignarea.
Bernard Henry face o întreagă listă de motive solide, drame, atrocități, cărora le-au căzut victime musulmani, pentru care ar fi trebuit să se iasă masiv în stradă. „Nici sirienii loviți, îngropați de vii în satele lor, gazați de armata Damascului, nu s-au bucurat de aceeași mobilizare a stângii «sociale și politice»? De ce Jean-Luc Mélenchon, vârful de lance al compasiunii pentru cei 4 mii de palestinieni morți astăzi, nu a avut nici măcar un singur cuvânt pentru cei 400 de mii de morți ai războiului de ieri din Siria?” Adăugând că, deși se organizează în fiecare sâmbătă la Paris, în Place de la République, manifestații de solidaritate, acestea sunt complet ignorate de formațiunile foarte active acum în denunțarea „genocidului Israelului”: La France Insoumise, Noul Partid Anticapitalist, Union Syndicale Solidaires, Fédération Syndicale Unitaire, MRAP (Mișcarea împotriva rasismului și pentru prietenie între popoare), sindicatul comunist CGT, care acum face parte din acest nou „Colectiv Național” în „sprijinul Palestinei”.
Hamas, ca și ISIS înaintea sa, s-a dovedit extrem de abil și sofisticat în materie de propagandă. Avantajul Hamas este acela că, spre deosebire de ISIS care se raporta doar la „războiul global împotriva infidelilor”, își poate asuma o cauză mai ușor de „vândut” mai ales opiniei publice din Occident, cauza palestinienilor. Lipsa crasă de informații, inclusiv printre mulți jurnaliști, sau urmărirea unei agende ideologice clare din partea celor ca Antonio Gutteres, secretarul general ONU, care știu cu siguranță cum stau lucrurile în realitate, face să auzim permanent ventilată soluția miraculoasă a celor două state cu toate că aceasta este respinsă nu doar de liderii Hamas, ci și de liderii OEP.
De altfel tot mai multe voci ridică chestiunea irelevanței ONU, o organizație birocratică profund anti-occidentală, costisitoare, susținută în mare parte din bani occidentali (Statele Unite acoperă un sfert din buget). Deciziile din Consiliul de Securitate sunt blocate prin veto-urile reciproce, iar discursurile și rezoluțiile adoptate de Adunarea Generală care fac trimitere la legislația internațională și la principii sunt ipocrite și partizane. Între 2012 și 2022 au fost 140 de rezoluții de condamnare a Israelului, doar una privitoare la Coreea de Nord, și nici una împotriva Iranului, Venezuelei sau cu trimitere la situația uighurilor din China. Am avut recent un exemplu, votul din Adunarea Generală ONU prin care se cerea un „armistițiu umanitar” în Gaza, mai ales după ce fusese respins un amendament introdus de Canada ar fi „condamnat fără echivoc și atacurile teroriste ale Hamas care au avut loc în Israel începând cu 7 octombrie 2023 și luarea de ostatici”, e dovadă evidentă în acest sens.
Rezoluția, deși nu este obligatorie, spune multe despre starea de lucruri reală din lume, dar și chiar despre o fisură în relațiile transatlantice. În rândul celor 12 țări care în afară de Statele Unite și Israel au votat împotrivă, din Europa doar Austria, Croația, Cehia și Ungaria li s-au alăturat. O parte s-au abținut, între care și România, sau, precum Franța, Belgia, Spania, Portugalia, Norvegia, Irlanda, Slovenia, Elveția au votat chiar în favoarea rezoluției. Ceea ce probabil va oferi un argument în plus vocilor din America care se întreabă de ce ar trebui Washingtonul să fie principalul sprijinitor al Ucrainei într-o confruntare crucială pentru securitatea Europei. În afară de asta această lipsă de solidaritate a țărilor occidentale ilustrează și criza mai generală din societățile occidentale care sunt dispuse să accepte compromisuri care vor fi percepute drept slăbiciuni și în interior, și în afară. Din contra nu vor face decât să încurajeze radicalismul și intoleranța.
„Paradoxul teribil al unei societăți liberale”, scrie jurnalista Melanie Philipps pe fluxul ei de Substack, „este că refuză să ia măsurile iliberale care pot deveni inevitabile pentru apărarea valorilor liberale. Ca urmare, societatea liberală conține semințele propriei sale distrugeri. Aceasta este ceea ce se dezvăluie acum unui Occident îngrozit”.

Foto. Alexandru Lăzescu