Fragmente din Babylon

Fragmente din Babylon

(Recenzie)

Autor: prof. Doina Popa (West Bloomfield, Michigan, SUA)

Silvia Jinga-Urdea, profesoară și scriitoare de seamă din comunitatea de români de la Marile Lacuri, publică cel de-al 5-lea volum,“ Fragmente din Babylon”, la Editura „Vatra Veche” din Târgu-Mureș, în anul 2022, după alte patru  volume remarcabile: „Octavian Goga – Pagini publicistice” (colecția „Restituiri”, Editura Dacia”, 1981), „Anton Holban sau Interogaṭia ca destin” (Editura Minerva, 1983), „Arc peste timp” (Editura Anamarol, București, 2014) şi „Gânduri printre rânduri” (Editura Vatra Veche, Târgu-Mureș, 2018).

În semn de prețuire aleasă pentru părinți, autoarea își semnează cărțile cu numele de familie al acestora, Urdea.

Licențiatǎ a Facultǎții de Filologie „Babeș-Balyai” din Cluj-Napoca, Doctor în filologie al Universității „Al. I. Cuza” din Iași, Silvia Urdea va profesa la Institutul Pedagogic din Târgu-Mureş, pregătind viitorii profesori de limba și literatura română pentru școlile maghiare.

Mirajul Occidentului atrage familia Nick si Silvia Jinga (Urdea), astfel încât, pe data de 17 august 1990, aterizează pe aeroportul Kennedy din New York.

Împreună au început lupta pentru supraviețuire.

„Fragmente din Babylon” este o carte autobiografică, jurnalul complex al familiei autoarei, odiseea în care se regăsesc mulți dintre cei care au luat calea strǎinătății, din cauza circumstanțelor create de o lume pe cale de a se dezmembra.

Relatǎrile Silviei Urdea, pornind de la speranța obținerii unui pașaport, neliniștile și „capcana” de la Ambasada Americanǎ, dar și singurǎtatea din metropola New York, în care se simțeau ca într-un malaxor al schimbării, o duc la o constatare: „Nebun cel ce își lasă cuibul și locul nașterii sale pentru amăgiri de tot soiul”. Forțați de împrejurările speciale ivite, familia autoarei și-a schimbat domiciliul de cinci ori. Strânși în chingile sărăciei, având perspectiva îndepărtată a unui spațiu locativ propriu, priveau cu nostalgie duioasǎ la „terra ferma” pe care o lăsaserǎ în orașul transilvănean plin de farmec.

Trăind pe viu duritatea lumii americane, dominatǎ de bani şi profit, se angajează în casa unei fete de rabin originară din Florida, obligată să facă naveta sǎptǎmânal.

Lipsind de acasă în cursul săptămânii, chinuită de gândul că-şi lasă copilul fără grija mamei, își „plângea de milă”, dar o întrebare îi stăruia în minte obsesiv: „ce caut eu aici, într-o lume atât de străină felului meu de-a fi, la ce bun atâta amar de oameni, mergând de colo-colo într-o nestăvilită mișcare browniană!?”

Libertatea căutată în America semăna mai mult a sclavie, constată autoarea.

Gândul că fiecare bănuț câștigat le va fi de folos o întărea și îi dădea curajul de a nu claca, deși o afecta decăderea de la profesia intelectualǎ din țarǎ la cea de slugǎ în America. Mai târziu Silvia Urdea înțelege cǎ societatea americanǎ are ca principiu de bază responsabilitatea fiecărui individ pentru binele propriu, în vederea căruia trebuie să lupte fiecare după priceperea sa. Este o analiză a realităților din mediul apropiat, dar și a condiției de emigrant, trăind în singurǎtatea marilor metropole.

Treptat, familia Jinga se obișnuiește cu noua condiție, trăind „live in”, lucrând pentru cei care îi găzduiau, fapt care nu-i făcea să se simtă în largul lor.

Lucrând la o familie de evrei, Silvia Urdea cunoaște îndeaproape multe din obiceiurile și concepțiile acestora, uluită fiind de confesiunea domnului Warren, care a afirmat că, dacă s-ar ajunge la situația de a fi izgonit de peste tot, singurul loc de pe pământ ar fi pentru el România.

Printre pauzele de muncă, navetă, weekend-urile cu familia, Silvia Urdea se înscrie la un curs gratuit de limba engleză, fapt care o emoționează profund, pentru că intră în contact cu învățătura printre profesori și oameni de nationalități diferite, dornici să învețe limba țării de adopție.

Învățarea limbii engleze îi aduce autoarei multe satisfacții, dar și momente de destindere reconfortante și chiar nostime, după cum ne mărturisește în unele pasaje ale cărții.

Mai târziu va înțelege adevărata mistică a jobului, care reflectă o realitate acută, trăind în capitalism, unde șomajul există cu adevărat şi unde funcționează atâtea întreprinderi particulare, fără să ai însă siguranța că vei obține un loc de muncă.

Societatea capitalistă americană iubește individualismul, detestând principiul colectivismului și al programelor sociale. Patronii micilor companii sunt stăpâni absoluți. Prețurile la sǎnǎtate și justiție sunt exorbitante.

O constatare prețioasă a scriitoarei ne este transmisă după mai multe încercări și temeri: „În Occident, nu eşti decât un număr ca angajat undeva și în orice zi, când ți-e lumea mai dragǎ, te poți trezi pus pe liber de către patron fără nici o explicație”.

Înzestrată cu o educație culturală de înaltă ținută, Silvia Urdea se remarcă prin deosebite calități de prozatoare, în care îl recunoaștem pe jurnalistul, criticul literar, pe analistul politic, observând cu ochi fin detaliile din preajma americană şi românească deopotrivă.

Cu amărăciune în suflet, Silvia Urdea nu omite problema abandonării copiilor, saturația societății cu arme, care, din păcate, ajung în posesia oamenilor complexati și frustrați sau bolnavi mintal.

Revoltată, autoarea se întreabă care dintre președinți va avea forṭa să lupte cu „acei inumani căpcăuni de la RNA – National Rifle Association (Asociația Națională a Armelor)” și cu cei ce sunt împotriva reducerii cantității de arme.

Este dat exemplul Australiei, care a găsit o lege potrivită, reducând impresionant criminalitatea. Crime comise „for the fun of it” cu sadism și cinism sunt produse ale „gangurilor diabolice”, în fața cărora cad victime oameni nevinovați.

Silvia Urdea îl citează pe eseistul Chris Hedges, care a afirmat: „Insistăm cǎ suntem o economie de piață bazată pe principiile capitalismului și liberului schimb, când în realitate singurul și cel mai vast sector al comerțului internațional este armamentul”- („Empire Of Illusion”, New York, 2010, p. 182).

Poporul american ar trebui să se trezească și să ia atitudine împotriva unei „culture of death” (culturi a morṭii).

Incizia autoarei este necruțătoare când susține că economia americanǎ trebuie restructurată, să se schimbe de la orientarea militară spre cea pașnică.

Silvia Urdea îl citează pe marele nostru filozof Petre Ṭuṭea, care a menționat definiṭia democrației date de către Aristotel ca fiind „un sistem în care fiecare face ce vrea.’’

De asemenea, îl menționează pe Henri Bergson, care vede democrația vulnerabilǎ în ceea ce privește selecția valorică, deși e cea mai potrivită demnitǎții umane. Ideea sacrificiului de sine și nu câștigul personal ar trebui sa stea la baza democrației. La ora actualǎ în America e oligarhie, nu democraṭie, concluzioneazǎ autoarea.

„Aruncați în lume”, emigranții caută, mai aproape sau mai departe chiar, o biserică în care sǎ se întâlnească, să se roage. Mulți români, care în țară au ignorat biserica, realizează, dincolo de respectarea religiei, că este un „factor etnic, cultural și un forum unde se schimbă informații utile”.

Biserica ortodoxă este o instituție extrem de importantă pentru românii din diaspora americană, dar și din alte ṭări, pentru revitalizarea comunităților și pentru păstrarea echilibrului psihic al acestora.

Silvia Urdea observă, cu discernământul caracteristic, un fapt lăudabil, demn de imitat, o tradiție a promovării spiritului caritabil american, care este folosit în cadrul companiilor mari și mici, un ajutor uman pentru cei aflați în lipsuri.

Nu omite nici subiectul învățământului american de toate gradele, subliniind faptul că trebuie să aparții elitelor ca să ajungi la o școală privată și la o universitate foarte bună. Capitalismul are tot atâtea fețe, câte țări sunt, iar cel american se deosebește de cel european sau canadian, fiind împotriva reglementărilor, cultivând elitismul.

Deosebirea calitativă dintre școlile publice și cele private, selecția studenților pentru universitățile speciale se bazează pe puterea banului și a apartenenței la un grup destinat să conducă. În acest fel se pierd foarte multe talente.

Inserțiunile autoarei cu privire la casa pǎrintească, la țara natală sunt scrise cu emoție și talent narativ, plin de sensibilitate, din care străbat nostalgii pentru tot ceea ce a lăsat în urmă.

Nu evită să-i povestească fiului cu lux de amănunte despre aspecte din viața satului românesc, obiceiurile și îndeletnicirile familiei. Amintirile descrise cu atâta drag îi stârnesc copilului curiozități, determinând-o pe mamă să-i îmbogățească mereu cunoștințele, spre a nu uita niciodată de unde au plecat.

Căutându-și rădăcinile, autoarea îl evocă pe Octavian Nedelcu, bunicul soțului din partea mamei, din Zagon, Covasna, care a trăit 17 ani în America şi anume în Philadelphia.

Cronicar fiind, acesta a lăsat o moștenire prețioasă  pentru copii și nepoți, caiete cu însemnări foarte valoroase.

Pasajele încărcate de lirism ce scot în evidenṭǎ o altǎ trǎsǎturǎ a scriitoarei, referitoare la părinții rămași în țară, sunt străbătute de amintiri copleșitoare.

Memoria afectivă punctează la Silvia Urdea regretul, un sentiment de vinovăție, cǎ, emigrând, și-a părăsit părinții când erau la o vârstă înaintată, având nevoie de protecție, mai ales de cea sufletească.

Sentimentele de dragoste, de prețuire și admirație față de mama sa, „întruchipare a înțelepciunii confucianiste”, „harnicǎ, tenace, dedicată total familiei” o determinǎ pe autoare să-i acorde rânduri întregi de gânduri și simțăminte alese, creionând cu măiestrie  portretul femeii – mame puternică și inteligentă de la noi: „Da, am adorat-o pe mama, am admirat-o pentru stǎruinṭa cu care ne-a îndemnat sǎ ne educǎm cât putem mai mult…”, „”Moralitatea ei era fermǎ, gândirea ei era sǎnǎtoasǎ” …„ Era alcǎtuitǎ atât de frumos pe dinăuntru” … „Uneori mă întorceam la perete în patul meu şi plângeam pentru ea”. „Mama a fost admirabilǎ. Oricâtǎ cernealǎ aș consuma, n-aș putea să o evoc în toată minunăția ei omenească.”

Silvia Urdea constată cu regret „cât de greu este să-ți iei traista-n băț și să te stabilești printre străini, să uiți cine ai fost în România, să iei orice fel de job, să fii flexibil și să te adaptezi”.

America a fost și rămâne o şcoală a umilinței (dar nu numai America… Sunt țări în care aceastǎ stare poate fi și mai frustrantă) pentru emigranți, indiferent de pregătirea lor profesională, dar mai ales pentru cei cu o formație intelectuală și cultură superioară, lucru ce se dovedește a nu fi prea folositor mai ales în faza de început.

Silvia Urdea comparǎ spații americane urbane cu aspect industrial, lipsite de „vibrația umană” cu zone rezidenţiale care-i amintesc de Europa: „Rămân o europeană în mod definitiv, spațiul european nu are egal pentru mine”.

Modul tranşant, corect, de înaltă ținută morală al autoarei ne imprimă respectul față de românul care-și duce destinul printre străini, demonstrând astfel că îşi reprezintă originile și țara de baștină cu mândrie și cu dragoste, ca pe o carte de vizită.

În cele din urmă, atingând realizările profesionale și sufletești dorite, Silvia Urdea, acolo în îndepărtata Americă, nu-şi uitǎ originile și nici valențele culturale bazate pe o pregǎtire profesională superioară, pe o inteligențǎ vie, în plină acțiune literară.

Potențialul literar al autoarei atinge performanțe demne de luat în considerare, evocând cu o sinceritate debordantă și cu simț estetic toate împlinirile, deziluziile, bucuriile și necazurile născute în universul capitalist al „babilonului” american, demitizând lucid, printr-o analiză percutantă, cu o viziune obiectivă și atitudine civică mitul care s-a creat în jurul acestuia.

Foto. Doina Popa