Pohta-n cui și alte pohte

Pohta-n cui și alte pohte (cuvânt către cititor)

Autor: Florica Bud

Bunicii, Valeria-Maria Trif,
părinților, Cornelia și Ioan Trif,
surorei mele: Valeria-Ana,
familiei sale: Julieta Carmen și Viorel Popoviciu

Dacă cineva mi-ar fi prezis în copilărie – ori în preadolescență, adolescență și chiar în postadolescență, că voi decădea într-atâta, încât voi ajunge să bucătăresc de plăcere, să mă și laud cu asta, să am într-o revistă literară o rubrică de amintiri și pohte din copilărie, ba mai mult să scot o carte și apoi încă una, în care să aduc pe tapet, ca să folosesc o expresie istorică, subiecte legate de mâncăruri — aș fi zis, mai mult ca sigur, nu poate fi vorba despre mine. Normal, făceam în vacanțe munci diverse, să vin în ajutorul părinților. Am fost la săpatul unor  culturi agricole. Am simțit nevoia să specific ce fel de culturi, pentru că, în acele vremuri cultura națională, încă nu fusese îngropată de vie. Acum, pare că i se pregătește o groapă, un șanț ori chiar un viitor sit arheologic. Adică, ce vor fi făcând arheologii viitorului? Ce altceva, decât să o dezgroape cu tristețe, dacă, va mai fi fiind ceva de dezgropat. Dar vai! Cad din păcat în păcat, ducându-vă cu zăhărelul, deși nu port vina. De vină este Spiridușul Limbă Dulce, ce mă îndepărtează mereu de subiect.  Mă redresez și mă întorc la culturile agricole, care au nevoie nu doar de sapă ci și de dezburuienat cu mâna ori cu oticul și când le vine vremea, de cules. Să vă fie frică de mine! Fac parte din generația de copii de la țară care au studiat patru ani materia numită, Agriculură. Totuși, mai din știință mai din neștiință mă voi opri la timp cu agro-cultur-laudele!

Pagina curge, mâncare, ioc, deși menirea vechilor turci era să se bată la gura ghiaurilor, nu să îi condamne la foame. Și dacă nu este nimic de mâncare, există fără niciun dubiu și un vinovat, dacă nu mai mulți. Unii dintre ei ar fi chiar Spiridușul Fără Mic Dejun, care și-a propus să slăbească. Și cum în urma sfaturilor psi a învățat atât de mult să se iubească, încât i se pare firesc, dacă el nu mănâncă, nici un muritor să nu aibă dreptul să o facă. Nici măcar, Flâmânzilă New Age  nu are dreptui să soarbă oarece, ceva care să aducă cu vreun ou de bibilică… chiar și fiert moale. Nici măcar din priviri! Îl las în Plata Domnului pe spiridușul ce nu ne folosește la nimic și mă îndrept spre spiridușii ce pregătesc lemnele pentru cină. Dacă le vor da foc cu gânduri bune, atunci poate o vor face cu intenția de a prepara o ciorbă de burtă la ceaun, o mâncărică de fasole cu ciolan, ori măcat silvoiț de prune bistrițe, nu… că silvoițul s-ar face din alte poame, decât cele subliniate mai sus.

Îi las pe spiriduși să ațuțe focul și mă întorc la oile mele. Nu îmi aduc aminte să fi fost cu oile pe camp, deși am avut și oi, câțiva ani. Nu îmi place, nici nu mi-a plăcut carnea de miel sau oaie. În schimb cașul de oaie făcut acasă și uscat în tifon la soare, de mărimea unui pumn, avea un gust grozav. Era de culoare galbenă, din păcate amintirea sa îmi face doar rău. Nimic din ceea ce am gustat sub numele caș de oaie nu aduce cu cel făcut în casă. De fapt ceea ce se vinde în piață ori la bold este mai mult din lapte de vacă decât de oaie. Am avut și un căluț, de fapt o iapă, Stella, dar mult prea târziu pentru mine. S-a bucurat de ea băiatul meu, Alexandru. Am avut și albine, cu ele nu mergea nimeni pe câmp, își duceau veacul în coșnițe nu ca acum în lăzi, în care proprietarul are acces la miere fără să fie nevoit să sacrifice albinele. Din păcate, pentru albinele ce trăiau și făceau miere în coșnițe, ca să se ajungă la miere se putea doar într-un mod, cel nedorit. Procedeul era de-a dreptul barbar și purta numele tăiatul roiului, stupilor le ziceam roi. Deci, nici miere nu vă pot oferi pentru a vă astâmpăra foamea. Poate o cană cu lapte nefiert, proaspăt muls de la Mândraia, mai ales că tocmai mă pregătesc să mă întorc cu ea de pe câmp, iar ugerul ei este plin.

Acum, urmează un proces plăcut picioarelor mele, mersul pe jos. Cum altcumva să mergi cu văcuțele pe câmp? Nu, nu poți să te urci în autobuzul ori rata cu muncitori sau chiar în remorca tractorului. Nu prea eram motorizați, în acele vremuri. Nu că am fi suferit din cauza asta, nici pomeneală. Căruță aveam, dar ea era trasă tocmai de văcuțele, ce trebuiau duse pe câmp. Cândva am avut și o pereche de boi superbi. Cu ei, ai mei lucrau pământul. Dar vremea boilor a trecut. Bune erau și văcuțele. Așadar ne porneam la drum în singurul mod posibil, Per pedes apostolorum. Mă bucur că am trait și această experiență și am făcut-o și pe asta, adică am fost mulți ani, în vacanțele de vară, cu vacile la păscut. Era mult de mers de acasă până pe câmp, zi de vară până-n seară, cum bine spune povestitorul. Mergeam departe, uneori atât de departe că, noi copiii, trebuia să stăm toată ziua. De obicei la amiază ne întorceam la fântâna, unde erau amenajate jgheaburi pentru apa de băut a mărhăilor.

Ne întorceam din diverse locuri, unde întreaga cireada a văcuțelor și bivolilor nu avea voie, ori nu încăpea. Lăsam vacile în ciurdă, în grija ciurdarilor și mergeam acasă să mâncăm. După masă ne întorceam la fântână, unde văcuțele se odihneau, rumegând. Le extrăgeam, pompos spus, din ciurdă și porneam căutând locuri cu iarbă bună, să se sature până seara. Aveam cu noi sticla cu apă și cărțile de citit.  Dincolo de faptul că sunt animale pașnice, văcuțele nu aleargă hăbăuce de colo-colo, ca râmătorii, dându-ne răgazul să citim, cei care își aduceau cărți. Unii, dintre posibilii cititori ai acestor rânduri, când vor da peste cuvântul porc, vor vedea în fața ochiilor, doar: slănină, cârnați, coaste la cuptor, tobă, caltaboși, jumere, unsoare  de uns pe pâine și grătare. Alții vor vedea roșu în fața ochilor, găsind motive întemeiate pentru analize proaste, colesterol, trigliceride mărite. etc. Dar, și ei, porcușorii sunt vietăți ce au drepturile lor ca urmare și tabieturi de respectat, de către stăpânii drepți.

Să ai grijă de văcuțe mi se pare o misiune de-a dreptul nobilă, chiar dacă locurile unde pășteau nu erau în India ci acțiunea se întâmpla pe pășunea de la Tănei, nume ce se poate confunda, dând din coadă chinezește, cu un nume celebru, Taipei. Și, nu degeaba am adus în pagină și grohăitorii ci ca să vă fac… ”ciudă-bâc”. Am făcut-o și pe asta! Am fost și cu porcii la Someș, după ce porcarul, chiar s-a supărat pe oamenii din sat și a refuzat să mai adune porcii să îi ducă în lunca Someșului numită, pe porțiunea aceea, ”La pomnițari”. Ne-a fost greu să rămânem cu porcii în coteț. Bietele animale se obișnuiseră să se plimbe și să se scalde în Someș, ca apoi să se înnămolească la soare, huzur ce le lipsea în ogrăzile noastre. Acasă aveau minimul de confort, o terasă în prelungirea cotețului, betonată, unde se găseau și cele două valăuri din care mâncau. Așadar în plină criză porcaro-porciferă. privirile sătenilor s-au îndreptat spre copiii lor, pueri ce, fiind în vacanță erau cei mai potriviți pentru această încercare, căzută pe capul lor pe neașteptate, în toiul verii, hăpt în vremea secerișului. Și apoi, dacă nu aș fi mers și cu guițătorii, nu aș putea să fac o paralelă între păscutul vacilor și cel al porcilor, iar voi ați rămâne neinformați, și neinformați și flămânzi. În contrapartidă, să mergi cu gâștele la Someș era un răsfăț alb. O friptură de gâscă ar merge? Dar să așteptăm să se împlinească un pic. Pateu de ficat gâscăresc nu făceam. Încă nu ne franțuzisem, așa că nu știam ce pierdem. Găteam ficatul de gâscă, la fel ca cel de găină, cu ceapă. La sfârșit, spărgeam câteva ouă de găină, pentru ouă ochiuri. Era un prânz sățios de duminica. Dimineața prânzeam, la amiază, mâncam de amiază, seara cinam, cine mai putea. Micul dejun nu era în vocabularul nostru, iar prânzul era dimineața.

Așadar, sunt cu gâștele la Someș. Ghigagatele își mai luau zborul, dar, cum au cam lipsit de la orele de zbor, coborau din nou pe pământ ori în râu, uneori ajungând, spre spaima noastră, pe malul celălalt, în Chelința, unde se întinde plaja someșeană. Rațe nu am avut decât târziu, când fiica mea, Roxana a înnebunit-o pe mama să pună ouă de rațe și curci sub cloșcă, cu promisiunea că va avea grijă de ele în vacanța mare. Mama a ascultat-o. Rațele și-au dus veacul sub pomi. După rațe, a venit potopul. Nu a rămas niciun fir de iarbă. Ani de zile pământul a rămas sterp. Era o imagine tristă și deprimantă. Greu a început iarba să prindă rădăcini. Abia după un deceniu, locul a arătat ca înainte de lăcuschiada rățească. Am înțeles, de ce mama nu agrea rațele. Deși o rață la cuptor ar fi acum minunată pentru  foamea noastră, devenită acută după atâtea amăgiri. Spiridușul Să Dăm Spiritului Întâietate este vinovat!

Să nu mă căutați în altă parte. Sunt încă cu gâștele la Someș.Țărmurele la Ulmeni este înalt, mal din care râul nărăvaș a săpat, depunând bogățiile în ”contul” chelințenilor. Așa se face că Horgoșul, din care am deținut o bucată, nu mai este. Dar treacă de la noi, nimeni nu pleacă pe lumea cealaltă cu pământul după el, cum ar zice bunica Valeria, cea înțeleaptă. Chelința lui Emil Gavriș, sat  ce se întinde pe dealuri, are păduri și desigur Someșul, ce curgea curat în copilărie, din păcate, doar atunci. Ceva pădure avem și noi, mai greu cu punerea în posesiune. Pe când vom deveni proprietari, lemnele vor fi fiind cenușă.

Gata! Mă voi opri aici, Cine s-a plictisit să își pună pofta în cui! Cine nu, să își ia pofta din cui. Va avea mare nevoie… de ea și de buna dispoziție!

(„Pofta-n cui și alte pohte”, Editura „eLiteratura”, București, 2022, ISBN:978-606-001-442-3)

Foto. Florica Bud