La trecutu-ți mare, un prezent minor…(II)

La trecutu-ți mare, un prezent minor…(II)

(De la politicienii trecutului la politrucii prezentului

2. Carol I, regele emblematic al românilor

Spuneam în episodul trecut (dedicat domnitorului Alexandru Ioan Cuza) că încă de la începutul anului 1863 s-a reactivat ideea „aducerii unui domn străin”, asta deoarece – ne înștiințează Petre P. Panaitescu – s-a văzut în timpul lui Cuza câtă nevoie era de „prestigiul unei vechi familii domnitoare streine, care să nu fi fost niciodată amestecată în luptele politice de la noi” (lucru văzut și de divanurile ad-hoc din 1857, „când cerură dinastie streină”) și că „În acest scop, I.C. Brătianu și Ion Ghica au plecat în țările occidentale cu misiunea de a sonda terenul pentru un eventual candidat” (Ioan Scurtu).

La propunerea lui Ion Ghica, președintele Consiliului de Miniștri numit de Locotenența Domnească formată din trei complotiști, Parlamentul aclamă ca domn al României pe principele Filip de Flandra, fratele regelui Leopold II al Belgiei, apoi – mai înainte de consultarea alesului – se depune jurământ de credință față de „noul domnitor”, după care (mai exact, abia după care!) se constituie o delegație „care să meargă în Belgia pentru a-i oferi tronul României” (I. Scurtu). Tot Scurtu ne face cunoscute motivele acestei alegeri pripite din partea complotiștilor și a   noilor cârmuitori dâmbovițeni: „Belgia avea cea mai avansată Constituție din Europa și o monarhie recunoscută pentru respectul său față de regimul constituțional”.

De ce pripită, iar prin aceasta de-a dreptul amuzantă? Deoarece Filip de Flandra făcea parte din familia de Orléans, pretendentă la tronul Franței, un tron ocupat de împăratul Napoleon al III-lea! Anticipând împotrivirea monarhului francez, ne spune în continuare istoricul român, „ministrul de externe al Belgiei a făcut cunoscut că comitele de Flandra nu acceptă calitatea de principe al României”…

După acest eșec răsunător, Ion C. Brătianu nu se dă bătut, ci în continuare face tatonări în Paris, orașul unde se desfășura taman atunci Conferința Puterilor Garante, află și transmite la București că Anglia de asemenea admite posibilitatea unui principe străin în fruntea României și că preferatul ei este un membru al familiei Hohenzollern, iar guvernanții dâmbovițeni îl însărcinează să se deplaseze de îndată la Düsseldorf pentru a purta discuții atât cu principele Anton de Hohenzollern, guvernatorul Rhenaniei, cât și cu Carol, cel de-al doilea fiu al său, în vârstă de 27 de ani, locotenent în regimentul al II-lea de dragoni al gărzii prusiene, absolvent al Școlii de artilerie și geniu din Berlin (în anul 1863 audiase cursuri de literatura franceză la Universitatea din Bonn) și, în 1864, participant ca voluntar la războiul victorios al Prusiei împotriva Danemarcei.

Dar, precizează I. Scurtu, deși în prima fază a discuțiilor răspunsul prințului Carol seamănă mai mult cu un refuz decât cu o accepatare (pe de o parte, cu toate că nu-i lipsea curajul, „nu se simțea destoinic pentru o astfel de misiune” și, ca atare, „nu putea să dea acum un răspuns hotărât”, pe de altă parte, „nu cunoștea încă deloc intențiile regelui Prusiei, șeful familiei, și fără învoirea lui nu putea să facă un pas atât de important”), totuși, Brătianu l-a luat în sens pozitiv, transmițând la București în ziua de 20 martie/1 aprilie 1866: „Carol de Hohenzollern primește Coroana fără condițiuni. S-a pus imediat în relațiune cu Napoleon III”.

Iar aici, Locotenența Domnească a publicat la iuțeală o Proclamație către popor, „recomandând alegerea prin plebiscit a principelui Carol-Ludovic de Hohenzollern, sub numele de Carol I”. Plebiscitul s-a desfășurat între 2/14 aprilie – 8/20 aprilie 1866, țăranii nedorind „să aleagă pe un Hopânțol, un neamț pe care nu-l cunoaște nimenea”, astfel că – notează Radu Rosetti în Amintiri din prima tinerețe (București, 1927) – „rezultatul oficial (689.969 pentru, 124.837 abțineri și 224 contra) nu reflectă situația reală, întrucât voturile împotrivă se ridică la mai multe zeci de mii”.

Nici n-avea cum să reflecte situația reală a sentimentelor nutrite de țărănime, talpa țării, față de Cuza Vodă și noul principe, atâta vreme cât – ne spune P.P. Panaitescu – în Statutul din 1864, ba chiar și în moderna Constituție din 1866, „alegătorii erau despărțiți în diferite clase sau colegii (la început patru, apoi trei) după avere, alegând fiecare grupă separat un număr de deputați și senatori”. Votul fiind censitar, prima grupă o formau marii proprietari și marii demnitari ai statului, a doua orășenii și a treia țăranii, așa încât aici (colegiul al treilea), neștiutorii de carte „votau” prin delegație – fiecare sută își „alegea” un delegat/reprezentant!

De reținut că această Constituție (alcătuită după propunerile făcute în vremea lui Cuza și după constituțiile străine, îndeosebi după cea belgiană) este fundamental democratică (consfințește libertatea individuală, egalitatea tuturor cetățenilor în fața legilor, dreptul întregului popor de a lua parte la conducerea țării) și că – modificată în 1879 (după Războiul de Independență), 1884 (stabilirea regatului ca formă de guvernământ) și 1916 (intrarea României în război alături de antantiști) – a rămas în vigoare până în 1923, anul în care este votată Constituția României întregite.

De cealaltă parte, ne face cunoscut Panaitescu, fiind anul conflictului deschis dintre austrieci și nemți, conflict tranșat prin războiul prusaco-austriac, Austria „nu vedea cu ochi buni un principe din familia Hohenzollernilor pe scaunul vecinei sale, România”. Din acest motiv, călătorind în Austria „sub nume schimbat și purtând ochelari negri, ca să nu fie recunoscut” (în trenul de clasa a II-a era însoțit de un singur secretar), Carol este întâmpinat la Buziaș de Ion Brătianu, care la rândul lui călătorea incognito, se îmbarcă cu toții pe o navă fluvială, astfel că de-abia la Turnu Severin, unde „principele fu întâmpinat cu entuziasm de populație și garnizoană”, comandantul austriac și-a dat seama „pe cine dusese pe corabia lui”.

Nu-i lipsit de importanță să amintesc că, luându-și rămas bun de la Wilhelm I, regele Prusiei și primul împărat al Germaniei, și acesta arătându-se nemulțumit de faptul că un Hohenzollern va deveni vasalul sultanului, prințul Carol l-a asigurat că „are de gând să se scuture cât de curând de suzeranitatea turcească și în chipul cel mai demn” (P.P. Panaitescu). Ceea ce se va întâmpla 11 ani mai târziu, adică atunci izbucnește războiul ruso-turc, iar comandamentul suprem al rușilor solicită intervenția imediată a trupelor românești (marele duce Nicolae, fratele țarului Alexandru II și comandantul suprem al forțelor rusești din Balcani, adresează domnitorului român pe 19 iulie 1877 următoarea telegramă: „Turcii, îngrămădind cele mai mari mase la Plevna, ne nimicesc. Rog faceți fuziune, demonstrație și, dacă-i posibil, trecerea Dunării…”), armata română (circa 50.000 soldați și 180 de tunuri) trece Dunărea în frunte cu prințul Carol, acesta – potrivit principiului că domnitorul român nu poate fi pus sub comanda unui general rus, însă zece generali ruși pot fi puși sub ordinele sale – devine comandantul suprem al forțelor româno-ruse din fața Plevnei (Titu Maiorescu notează: „Mare onoare și mare răspundere!”), românii se acoperă de glorie în grelele lupte purtate nu numai pentru cucerirea redutelor Grivița, puternicul nucleu de fortificații și tranșee din Plevna, ci și la Rahova, Smârdan și Vidin, fapt care pecetluiește cu sângele vărsat pe câmpurile de luptă „independența absolută a României”, independență deja votată de Parlament pe data de 9/21 mai 1877 și proclamată de principe a doua zi. Astfel 10 Mai, cu dubla ei semnificație (înscăunarea dinastiei și proclamarea independenței) devine până la bolșevizare ziua națională a românilor.

N.B.: Sfârșitul războiului româno-ruso–turc din 1877-1878 a arătat lumii întregi adevărata față a așa-zișilor aliați: armatele rusești în retragere se comportau ca niște trupe de ocupație, iar tratatul de pace cu turcii din 19 februarie/3 martie 1878 a fost încheiat la San Stefano doar de ruși, delegația României nefiind admisă de aceștia. Și iată răspunsul plin de demnitate al principelui Carol la amenințarea guvernanților ruși că „România va fi dezarmată”: „Armata română va putea fi nimicită, dar niciodată dezarmată!”. Nici cu prilejul Congresului de la Berlin, întrunit pe data de 1/13 iunie pentru revizuirea tratatului de la San Stefano, Ion C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu, cei doi oficiali ai României, nu au fost ascultați, cu toate că de data asta măcar au fost auziți. Noul tratat recunoștea independența de stat a României și unirea Dobrogei cu patria maamă, dar acesteia i se impune „să retrocedeze M.S. împăratul Rusiei” (I. Scurtu) trei județe din sudul Basarabiei: Cahul, Bolgrad și Ismail.

Continuând călătoria de la Turnu Severin cu un poștalion tras de opt cai, prințul Carol își face intrarea în București pe 10 mai (sil vechi) și – cu ocazia jurământului depus în aceeași zi – rostește memorabilele cuvinte: „Din clipa în care am călcat pe teritoriul României, am devenit român”. Cuvinte, ne încredințează istoricul Panaitescu (și nu doar el), cu prisosință confirmate de întreaga lui domnie de aproape un semiveac, atât în ceea ce privește înlăturarea piedicilor politico-diplomatice ce se opuneau înscăunării dinastiei Hohenzollern (Austria fusese învinsă de Prusia și prin aceasta redusă la tăcere, iar Turcia, cea care pretindea valabilitatea unirii Principatelor doar pe perioada domniei lui Cuza, s-a liniștit după vizita principelui Carol la Constantinopol), cât și prin marile înfăptuiri economico-sociale (epocă de pace și liniște internă, se înjghebează o apreciabilă rețea de căi ferate, se înființează bănci și se importă utilaje perfecționate pentru ridicarea întregii agriculturi, îndeosebi după ce Bărăganul devine cel mai important grânar al României, crește semnificativ exportul de cereale românești etc.), precum și cele cultural-științifice: Titu Maiorescu înființează la Iași societatea literară „Junimea”, grupare din care făcea parte triada de aur a culturii românești (Eminescu-Creangă-Caragiale), apar alte curente literare (poporanismul, semănătorismul etc.), iau ființă Academia Română și Banca Națională, Universității din București i se adaugă din 1869 Facultatea de Medicină (zece ani mai târziu apare Facultatea de Medicină la Universitatea ieșeană), în Capitală se întemeiază o Școală națională de poduri și șosele (1881) și o Școală superioară de comerț și industrie (Academia Comercială, 1913), în anul 1875 ia ființă Societatea regală română de geografie, care are ca scop cercetarea pământului românesc și editează Marele Dicționar geografic al României, în intervalul 1866-1914 (ne înștiințează Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu) se înființează numeroase școli primare și secundare, iau naștere o serie de institute științifice și de muzee, „numărul cărților de tot felul, al revistelor și al ziarelor crește mult”, iau   un deosebit avânt „studiile cu caracter național, în legătură cu pământul, limba, literatura și trecutul nostru”, se fac cercetări importante (unele recunoscute pe plan internațional) în matematică și fizică (Spiru Haret, Gheorghe Țițeica, Traian Lalescu, Dragomir M. Hurmuzescu), geologie (Grigore Cobălcescu), chimie (Petre Poni), științele naturale (Grigore Antipa, Emil Racoviță), medicină (Carol Davila, Victor Babeș, Gheorghe Marinescu, Ioan Cantacuzino), științele agricole și economice (Ion Ionescu de la Brad), astronomie și meteorologie (Nicolae Coculescu), filosofie (Vasile Conta), aeronautică (Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Henri Coandă).

Firește, expresia „epocă de pace și liniște internă” nu trebuie luată în sens absolut, ci într-unul relativ și metaforic. Da, căci ea n-a fost scutită nici de manifestații antidinastice și republicane, în condițiile în care telegramele sosite din Istanbul (14 martie 1871) anunțau că trupele turcești „vor năvăli în România cum vor izbucni tulburări”, dovadă grăitoare pentru oamenii de stat români că marile imperii vecine (otoman, țarist și habsburgic) nu erau dispuse să tolereze un regim republican pe aceste meleaguri, nici de „șahul” la rege „des utilizat în lupta opoziției pentru obținerea guvernului” (I. Scurtu), nici de atacurile necruțătoare ale lui Gheorghe Panu, liderul liberarilor radicali, care – în paginile ziarului „Lupta” – se răfuia cu regele pentru păgubitoarea Convenție comercială cu Austro-Ungaria (1875), din pricina căreia, precizeză Giureștii, „balanța comercială cu României (…) s-a soldat între 1876-1886 cu deficite constante, care s-au ridicat la aproape 700 milioane lei”, nici de marea răscoală a țărănilor din 1907, în care au fost uciși de către guvernul liberal (cu Ion C. Brătianu la Interne și generalul Alexandru Averescu la Război) mai multe mii de răsculați (numărul n-a putut fi precizat!), nici de campania militară pornită de români în anul 1913 împotriva bulgarilor neloiali cu sârbii și grecii, foștii lor aliați, și la cererea acestora (bulgarii cer pace mai înainte de-a da piept cu armata română ce înaintează spre Sofia și, prin pacea de la București, cedează României partea de sud a Dobrogei – Cadrilaterul format din județele Durostor și Caliacra), nici de fricțiunile provocate de secretosul tratat încheiat la Viena cu Austro-Ungaria (18/30 octombrie 1883) de către principele Carol (cele două părți se angajau să-și vină în ajutor în cazul unui atac neprovocat – subl. mea, G.P.), tratat ținut sub cheie de rege și care, după declanșarea primului război mondial în 1914, nu reușește să convingă grosul membrilor Consiliului de Coroană (excepție face doar impetuosul P.P. Carp) de necesitatea respectării angajamentelor față de Puterile Centrale, așa că România își declară neutralitatea pentru următorii doi ani.

Neputând să treacă peste voia sfetnicilor săi, în pofida uriașei autorități de care dispunea, bătrânul monarh conchide cu amărăciune: „Constat că reprezentanții țării, aproape în unanimitate, au cerut neutralitatea. Ca rege constituțional mă supun d-voastră. Mi-e frică însă că prestigiul țării va ieși micșorat și mă tem că ați luat o hotărâre de care România se va căi în viitor”.

Însă valorosul rege Carol I n-a mai trăit să vadă România întregită, iar prin aceasta falimentul sumbrelor sale previziuni: moare la castelul Peleș în septembrie 1914 și pe 2 octombrie este înmormântat la mănăstirea Curtea de Argeș, ctitoria lui Neagoe Basarab, refăcută în lunga lui domnie. Doi ani mai târziu (18 februarie 1916) moare și soția lui Elisabeta, care întrebuința pseudonimul literar Carmen Sylva.

Cum spuneam mai sus, în anul 1884 s-a stabilit regatul ca formă de guvernământ, Parlamentul modificând Constituția în consecință, asta după ce încă din 14 martie 1881, principele Carol fusese proclamat rege, pentru ca pe 10 Mai în același an, atât el cât și regina, să fie încoronați cu coroane de fier „turnate dintr-un tun turcesc cucerit în timpul războiului” (Panaitescu). Atribuțiile regelui rămâneau cele stabilite pentru domnitor în anul 1866: „Persoana regelui este neviolabilă. Miniștrii lui sunt răspunzători. Niciun act al regelui nu poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru, care prin aceasta chiar devine răspunzător de acel act”.

Fiind România „primul stat constituțional liberal din sud-estul Europei” și un exemplu „demn de urmat de popoarele aflate în această arie geografică” (I. Scurtu) prin politica independentă și intensul proces de modernizare, nu-i de mirare că Ștefan Stambolov, regentul bulgar, i-a propus lui Carol I în 1885 tronul Bulgariei, „sub forma unei «uniuni personale»”. Sigur, Carol nu putea să accepte așa ceva, atunci când știa prea bine că Rusia și Austro-Ungaria se vor opune din răsputeri „ca un Hohenzollern să domnească atât în România, cât și în Bulgaria” (Nicolae Iorga, Locul românilor în istoria universală).

Expresia acestei politici de echilibru între marile puteri, precum și aceea a necontenitelor străduințe întru menținerea relațiilor amicale cu toate statele, rezultă din faptul că în 1909 Carol I a primit bastonul de feldmareșal al armatei germane, iar în 1912 pe cel de mareșal al armatei ruse!

Dacă atribuțiile rămân aceleași după modificările constituționale din 1884, nu la fel stau lucrurile cu drepturile alegătorilor: numărul colegiilor electorale se reduce la trei, totodată se extinde dreptul de vot prin scăderea censului, respectiv prin scutirea de cens a tuturor alegătorilor din colegiul II care absolviseră clasele primare.

Tot în 1884, mai exact pe 4 iunie 1884, din inițiativă parlamentară se propune proiectul legii pentru înființarea domeniilor Coroanei, prin care – împreună cu lista civilă (în creștere de la 2 milioane franci aur pentru anul 1866, la 3,5 milioane în 1881 și apoi la 5 milioane în 1894) – „Clasa conducătoare și-a făcut un titlu de onoare din a «lega» cât mai strâns familia domnitoare de «solul» românesc și a-i crea o situație materială cât mai bună” (I. Scurtu).

Astfel că, prin cele 12 moșii care alcătuiau domeniile Coroanei, cu o suprafață totală de 132.110 hectare, „monarhul devenea unul dintre cei mai mari moșieri din România”. Nu doar atât, căci, treptat, Carol I s-a implicat în activități bancare și industriale: rafinării, fabrici de postav, de bere, de conserve, de ciment, societăți de asigurare etc.

Doar câteva cuvinte despre caracterul rigid al regelui Carol I, în opinia lui I.G. Duca întreaga lui ființă fiind îmbibată de „formele militarismului german”: întindea miniștrilor săi un singur deget, iar „privilegiaților” cel mult două degete! Mândru de traiul modest pe care-l ducea și de puncualitatea-i teutonică, regele nu ezita să le arate vizitatorilor veniți din toată țara că-și cârpește singur ghetele, oferind românilor de Crăciun invariabilul ceasornic.

(Sighetu Marmației, 23-24 feb. 2019)