15 noiembrie 1987 – ziua când frica a fost învinsă

15 noiembrie 1987 – ziua când frica a fost învinsă

Autor: Viorel Vintila (California)

Au trecut 30 de ani de la ziua când frica a fost pusă la respect de 15 mii de oameni curajoși… Ce înseamnă 15 noiem-brie 1987? Pentru unii este doar o simplă dată în calendar, însă pentru participanții de atunci – și nu numai – este o pagină importantă în manualul de istorie și un moment de referință pentru posteritate.

Ziua de 15 noiembrie 1987, o zi de duminică, o zi de votare în care poporul era chemat la urne să-şi dea votul unicului candidat comunist – o mascaradă regizată, o simplă formalitate şi un gest civic lipsit de importanță, jocurile politice fiind deja făcute, câştigătorul cursei electorale (sic!) fiind cunoscut înainte ca stampila să legifereze candidatul la rangul de cetă-ţean, cu trese politice, al protipendadei comuniste.

Scânteia s-a aprins la Secția 440

Ca de obicei, în acea perioadă se lucrau şase, chiar şapte zile pe săptămână, chipurile, să realizăm planul, în timp ce salariile erau măcelărite şi tăiate cu până la 40%… ducând la disperare şi totală deznădejde pe cei 25 de mii de angajaţi ai Întreprinderii de Autocamioane, Steagul Roşu Braşov. Cuţitul ajunsese la os şi pe la colţuri tot mai mulţi îşi manifestau oprobriul şi scârba faţă de conducerea comunistă în frunte cu al său dictator, Ceauşescu. Ca unul din miile de participanți  la Revolta Anticomunistă din 15 noiembrie 1987, vă voi prezenta evenimentele din acea zi, aşa cum le-am perceput şi simţit eu la vremea respectivă…

Eram un tânăr care de-abia terminase armata şi eram angajat al Secţiei 410 (Sculărie) şi, ca la toţi ceilal-ţi angajaţi ai Întreprinderii de Autocamioane, „fluturaşul” cu chenzina îmi fusese „alterat” serios, pe 15 noiembrie mă uitam la „lichidare” şi aveam 800 de lei în minus… la un salariu de 2.500 de lei… pe lângă mizeria, frigul şi cozile interminabile pentru o bucată de carne sau pentru un litru de lapte. În jurul orei şapte dimineaţa, am ajuns la locul de muncă şi, trecând prin faţa Secţiei 440 (Matriţe), am văzut adunaţi şi foarte nervoşi zeci de muncitori care fluturau „fluturaşii” cu salariul ciuntit, exprimându-şi nemulţumirea şi indignarea prin deci-beli puternici care se puteau face auziţi până la poarta uzinei. Ceea ce nu ştiam era că revolta mocnea încă din noaptea de 14 noiembrie, când schimbul III încetase munca şi îşi manifesta nemulţumirea; în dimineaţa zilei de 15 noiembrie, scânteia avea să explodeze şi să culmineze cu marşul către Comitetul Judeţean al PCR.

Marșul către sediul Comitetului Județean

În jurul orei opt diminea-ţa am ieșit împreună cu mai mulţi colegi în faţa secţiei şi ne-am îndreptat spre cei de la Secţia 440, unde venise un director economic, care încerca să calmeze spiritele. Fără succes însă… muncitorii erau deja la saturare şi nu mai vroiau să audă limbajul de lemn cu promisiuni goale şi explicaţii marxist-leniniste şi au început să-l îmbrâncească pe director – unul dintre muncitori chiar i-a tras una peste față… Deja ne adunaserăm câteva sute de muncitori şi încă mai ieşeau şi din alte secţii… s-a format o mulţime care intra din secţie în secţie cu mesajul: „Veniţi cu noi!”. Revolta începuse!

Luat de val, m-am alăturat muncitorilor care, după ce şi-au îngroşat rândurile, au decis să se îndrepte spre „Palat” (administraţia uzinei)… acolo, muncitorii revoltaţi au spart mai toate geamurile clădirii… Mulţimea revoltată şi nervoasă se întreba ce putea face pentru ca mesajul ei să poate fi recepţionat… Cineva a strigat: „Haideţi la Comitetul Judeţean!”, idee care a fost imediat împărtăşită de cei prezenţi, astfel încât coloana protestatarilor a decis să părăsească uzina, moment în care câţiva dintre muncitori au luat cu ei şi câteva steaguri tricolore care erau atârnate la poarta uzinei.

Odată ajunşi în faţa spitalului judeţean s-a cântat „Deşteaptă-te române!”, ceea ce a descătuşat oamenii de refularea şi tribulaţiile care îi măcinau de peste 20 de ani… şi, ca din senin, a urmat: „Jos Ceauşescu!”. Mii de oameni, printre care elevi şi studenţi, aveau în sfârşit curajul să protesteze şi să se alăture coloanei „Stegarilor”… un sprijin deosebit de important care a făcut ca protestul, iniţial social, să devină unul politic… s-a ajuns de la „Vrem banii noştri!” sau „Vrem căldură şi mâncare!” până la: „Jos comunismul!” şi „Jos Ceauşescu!”, o idee politică care nu a stat la baza declanşării acestei revolte spontane. Sincer, mie nu îmi venea să cred ce se întâmpla atunci, mă frecam la ochi şi la urechi şi eram total siderat… să strigi „Jos Ceauşescu!” într-un stat atât de dictatorial cum era România era ceva ce nu se mai auzise… mai auzisem vag atunci că în anul 1977 avusese loc o revoltă în Valea Jiului, dar cred că manifestaţia din 1987 a fost mai amplă şi a avut un răsunet şi un impact mult mai puternic, zdruncinând din temelii sistemul comunist. După estimările de atunci, se pare că au fost în jur de 15-20 de mii de protestatari, care, anesteziaţi de frigul din casă, de lipsa de mâncare şi de tăierile salariale, au îndrăznit să se ia la trântă cu sistemul comunist şi să-l pună la zid, strigând: „Jos comunismul!”.

Tabloul lui Nicolae Ceaușescu, incendiat

Ajunşi în faţa Comitetului Judeţean, sediul comunist a fost devastat, s-au spart geamuri, s-a aruncat cu banane, portocale (ceea ce românul de rând vedea o dată pe an) cu telefoane… şi într-un final cineva a aruncat şi portretul lui Nicolae Ceauşescu, aflat undeva sus la ultimul geam… în prealabil, câţiva dintre colegii mei l-au luat la ţintă cu ouă, dar în momentul când tabloul a fost aruncat, lumea era în delir, parcă fuseseră izbăviţi de o tiranie care nu se mai termina… tabloul a fost rupt în bucăţi şi a fost incendiat în uralele mulţimii extaziate la vederea acestui gest unic, nebunesc, dar cât se poate de real.

Nu exista un organizator, un lider care să încerce să organizeze mulţimea – deși sunt voci care afirmă că totul a fost regizat și supervizat de Securitate – şi, eventual, să iniţieze un dialog cu cei de la conducerea Comitetului Judeţean de Partid, în care să fie prezentate nemulţumirile muncitorilor. Pur şi simplu a fost o revoltă spontană, declanşată pe neaşteptate, în urma tăierilor de salariu care nu păreau să mai aibă sfârşit. Nimeni nu ştia ce deznodământ va avea această revoltă, probabil adrenalina de moment ne blocase simţul realităţii şi frica dispăruse total. Realitatea avea însă să fie alta… după vreo două ore de devastare a Primăriei în uralele celor de pe gazonul din faţa Primăriei… miliţia şi scutierii îşi fac apariţia şi se desfăşoară… fiecare fuge cum poate… forţele de represiune intervin brutal şi pun capăt revoltei. Am revenit seara să văd ce se mai întâmplă… totul era încercuit şi se lucra de zor la repararea geamurilor sparte şi la curăţirea spaţiului verde din faţa Primăriei. A doua zi dimineaţă, totul arăta că nimic nu s-ar fi întâmplat.

A doua zi…

Alta era însă situaţia în uzină, unde aveau loc şedinţe extraordinare de UTC şi de Partid, în fiecare zi, ocazie cu care se înfiera acţiunea manifestanţilor şi se condamnau acei oameni care au luat parte la aceste acte de „huliganism”. Cei care au fost arestaţi atunci au fost anchetaţi, bătuţi şi torturaţi groaznic în beciu-rile Miliţiei şi Securităţii, din cauza cărora unii s-au ales cu boli degenerative. „După ce iniţial se anunţase pedeapsa capitală pentru muncitorii arestaţi, sub presiunea opiniei publice mondiale, comuniştii au revenit asupra hotărârii lor, deportând, în urma unui proces înscenat, 61 de muncitori şi schimbând locurile de muncă ale altor 27 de persoane dintre cele peste 300 arestate şi anchetate în sediile Miliţiei şi Securităţii din Braşov şi Bucureşti”. Cei deportaţi s-au reîntors la începutul anului 1990 şi au fost reangajaţi la vechiul lor loc de muncă şi fiecăruia dintre ei le-a fost repartizat un apartament în Centrul Civic al Brașovului. Nu ştiu dacă acum mai stă careva dintre ei acolo, mulţi dintre ei au vândut business-urile care s-au dezvoltat acolo…

Crosul “15 Noiembrie”

În amintirea zilei de 15 noiembrie 1987, în fiecare an la această dată se organizează Crosul „15 Noiembrie” – traseul de 5 kilometri al crosului rememorând drumul dintre Uzina „Steagul Roşu” (Roman SA) şi Comitetul Judeţean de Partid (actuala Prefectură), parcurs de masa de manifestanţi anticomunişti în noiembrie 1987. Câţi îşi mai amintesc de momentul 15 noiembrie 1987? Oare a -meritat sacrificiul celor -care atunci şi-au riscat -efectiv viaţa şi au dat dovadă de un curaj nebun, ieşind pe străzi şi scandând lozinci împotriva lui Ceauşescu?

Să nu uităm această zi istorică şi să ne exprimăm respectul şi aprecierea pentru cei 61 de muncitori deportaţi (dintre care 12 nu mai sunt printre noi) şi pentru cei 300 de arestaţi şi anchetaţi care au suferit de pe urma revoltei de la Întreprinderea de Autocamioane.

Să nu uităm ziua de 15 noiembrie 1987, să nu lăsăm istoria să uite actul de -curaj nebun al celor 15 mii de oameni care au riscat totul pentru o viață decentă. Să nu lăsăm praful timpului să se depună peste sacrificiul celor  care au fost -condamnați și au avut de suferit și să aducem aminte și generațiilor viitoare de ziua când frica a fost pusă la colț.  Nu vă vom uita -niciodată!