Sa nu cautam hibe în ograda vecinului

Sa nu cautam hibe în ograda vecinului

Autor: Cornel Cotutiu

Condeierul bistritean Menut Maximinian merita toata lauda pentru isprava editoriala realizata recent prin cartea ”Radacini  împrumutate”. Volumul rezulta din documentare la fata locului (bazinul Odorheiu Secuiesc) si parcurgerea unei impresionante bibliografii pe tema destinului tinutului secuiesc. Desigur, în aceeasi masura, trebuie relevata motivatia acestui demers: atasamentul de suflet si spirit pentru românimea din zona, de-a lungul veacurilor pâna azi.
Când iei în mâna, adica în mod serios, o astfel de carte, e normal sa te intrige si sa cauti dezlegare titlului. De ce ”radacini împrumutate”? (Se cuvine o lamurire: Pentru scrierea romanului meu, ”Ce ramâne”, am procedat precum Maximinian: am strabatut tinutul cu pasul si am zabovit, prin biblioteci, asupra unor carti si colectii de ziare ale secolului XIX, cautând fapte si lamuriri asupra tinutului secuiesc – si nu maghiar, cum o spun cu viclenie sau ignoranta politicieni parsivi ori gazetari creduli).
De asemenea, vreau sa se accepte ca, în arealul românesc – indiferent de ce culoare etnica e populatia -, daca dai de doi români, este improprie sitagma ”români minoritari”. Nu suntem minoritari în propria noastra tara, indiferent unde si câti ne-am afla.
Deopotriva, e inadecvata, pâna la a fi suparatoare, perseverenta într-o confuzie (agreata pâna si de prefatatorul cartii acesteia, Vasile V. Filip): confuzie între secui si unguri. Adevarul e luminat (documentar si nu sentimental) mai întâi de I.G.Bibicescu, în ”Poezii populare din Transilvania” (culegere publicata în 1893 si reeditata în 1970 – apropo de acuratetea bibliografica, M.M.!) si mai apoi de  catre Ion I. Russu în ”Românii si secuii” (l990). Si de catre alti  ”viteji dupa razboi”.
Apoi: în motivatia demersului sau, autorul încheie astfel:  ”Noi nu judecam, noi doar urmam firul epic (…)”. În cazul acesta, care e premiza acestei carti? Asa pusa problema, rezulta de aici o atitudine tipic mioritica si de care au profitat de-a lungul istoriei toate hoardele care au trecut peste noi,  au stat o vreme peste noi ori au ramas, cu ifose de stapânitori. Mi-e si de mirare ca, dintr-o astfel de perspectiva liricoidala, mai existam.
În acest sens, M.Maximinian – înainte de a face cartii o încheiere cu iz de predica – scapa o afirmatie care, în timp, va fi, din pacate, confirmata: ”Asistam neputinciosi la dezradacinarea noastra în propria tara. O poveste halucinanta, la care asistam fara a spune nimic.” Pai, nu asa face si ciobanelul din ”Miorita”? Înloc sa se apere, el se miorlaie liric: ”Si de-o fi sa mor…”, bla-bla-bla.
Sunt oameni care, iata, nu asista fara a spune nimic: dovada, chiar aceasta carte a lui Menut Maximinian, care acuza chiar prin titlu: ”Radacini împrumutate”. Dar nu el are putere de decizie, ci acei care, iresponsabil, naruie conditia de stat de drept a României.
Cum guvernantii, demnitarii nostri stau cu degetul în cucuruz, fenomenul descris de Vasile V.Filip va înainta: ”În zona unde maghiarii sunt minoritari, acestia sunt bine protejati de autoritati, au proiecte speciale, clase în limba maghiara, locuri la facultate. În zona unde românii sunt minoritari în propria lor tara, nu au nici un drept, toate parca au fost întoarse împotriva lor. Scolile dispar si, odata cu ele, limba.” Limba româna în România!
Ce-ti mai vine sa spui? Îmi amintesc de o zicere româneasca, dar care, se vede ca nu ne-a fost de folos: ”Obraznicul manânca praznicul.”