DUMITRU PRUNARIU la 61 de ani!

– Cand spui Dumitru Prunariu, spui primul român în spațiul extraterestru. Dumitru Prunariu este un bun național, de care noi, românii, suntem foarte mândri. O valoare cu care ne fălim și ne “etalam” lumii întregi –

Au trecut mai bine de 30 de ani de la zborul în spațiul cosmic al unicului cosmonaut român care, la acel moment dat, era al 103-lea cosmonaut care se lansa în lumea intergalactica. În seara de 14 mai 1981, Dumitru Prunariu își începea „excursia” către stele, „excursie” care avea să dureze 7 zile, 20 de ore, 42 de minute, perioadă în care a zburat în jurul pământului cu o viteză de 28.500 km pe oră, la o altitudine medie de 350 km, la bordul navetei spațiale Soyuz- 40 și al stației orbitale Saliut-6.

Astfel, Dumitru Dorin Prunariu – acesta este numele lui complet – intră în istorie, România devenind în anul 1981, cea de-a XI- a țară care a trimis un om în Cosmos. Pentru Dumitru Prunariu, acele momente unice au fost încununarea și rezultatul unor ani lungi de muncă asiduă și de eforturi extraordinare depuse, care de foarte multe ori depășeau limitile condiției umane.

Dumitru Prunariu spunea, la revenire pe Terra, că: „În cosmos, universul tău apropiat nu mai este reprezentat de casă, stradă, vecini, ci de însăşi planeta natală”

Dumitru Prunariu se poate mândri cu faptul că din aproximativ șase miliarde de pământeni, el este unul dintre cei 520 de pământeni, care a reușit să stea de „vorbă” cu… stelele.

Acum, general maior în rezervă, Prunariu este președintele Asociației Exploratorilor Spațiului Cosmic – singură asociație profesională a cosmonauților, cu 350 membri din 37 de ţări, și, între 2010-2012, deține și funcția de președinte al Comitetului ONU pentru Explorarea Paşnică a Spațiului Extraatmosferic.

Recent am avut deosebita plăcere și onoare să stau de vorba cu concitadinul meu (mă laud și eu că am ceva în comun cu Dumitru Prunariu – orașul Brașov) şi în urma acestui dialog am aflat lucruri foarte interesante, pe care eu, unul, nu le știam, și pe care vi le împărtășesc în rândurile de mai jos:

– Stimate domunule Dumitru Prunariu, ați fost al 103-lea pământean care a ajuns în spațiu, iar România a noua țara care își promova capacitatea științifică în spațiu prin intermediul unui cosmonaut propriu. Spuneți-mi, va rog, cum a ajuns Dumitru Prunariu să fie selecționat să zboare alături de Leonid Popov la bordul naveiA Soyuz-40?

– Am fost selecţionat în calitatea de candidat cosmonaut în 1977, când îmi efectuam stagiul militar la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă Aviaţie din Bacău. Iniţial, am aplicat voluntar pentru a face parte din grupul de candidaţi doar pentru câteva avantaje minore: plăcerea de a fi transportat de un avion militar, un set de analize medicale complete, şi, nu în ultimul rând, bucuria de a-mi revedea soţia care era încă studentă la Bucureşti.

Apoi am înţeles că lucrurile îmbracă o dezvoltare mai profundă, mai serioasă, iar raportarea mea a devenit una corespunzătoare. Am început să aflu tot mai multe despre acest domeniu de activitate, care este diferit de aviaţie, şi am devenit pasionat de el.

Astfel, am ajuns să fiu selecţionat în primul grup de candidaţi cosmonauţi români şi am reuşit să rămân între cei doi care au efectuat pregătirea completă pentru a zbura în spaţiul cosmic, în Centrul de Pregătire a Cosmonauţilor „Iuri Gagarin”, de lângă Moscova. În momentul în care am ajuns în „orăşelul cosmonauţilor” şi am început pregătirea pentru zborul cosmic, vedeam nivelul colegilor noştri rusi care aveau deja în spate cel putin trei ani de pregătire susţinută şi mă gândeam că va fi foarte greu să-i ajung din urmă.

Am beneficiat însă de un program foarte riguros şi gândit sistematic, în cadrul căruia am abordat fiecare fază de pregătire într-un mod ştiinţific, bine determinat şi chiar particularizat pe fiecare individ.

Astfel, am ajuns la nişte performanţe deosebite atât în cunoaşterea tehnologiei spaţiale, a navei cosmice şi a echipamentelor, cat și al aparatelor care o dotează, a corelării informaţiilor la nivelul ei.

Vă rog să mă credeţi că într-o navă cosmică sunt foarte multe echipamente care furnizează simultan o mulţime de informaţii pe care trebuie să le corelezi şi să tragi concluzii oportune, obiective. După trei ani de pregătire, recomandat de rezultatele obţinute, am fost selecţionat ca principal candidat pentru a reprezenta România pentru prima dată în spaţiul extraatmosferic.

– Aţi petrecut aproape 8 zile in spaţiu. Cum arată o zi spaţiala? Care era programul zilnic la peste 350 de km distantă de Terra?

– O zi la bordul staţiei cosmice orbitale este ca o zi obişnuită de activitate într-un laborator ştiinţific pe pământ.

Noi lucram după un program de 24 de ore, după care funcţiona ciclul nostru biologic. Pe la 11 seara după ceas acopeream hublourile, stingeam lumina, se făcea întuneric în navă şi dormeam 8 ore, indiferent de lumina, sau întunericul de afară. Ne trezeam de obicei pe la 7, uneori chiar 8 dimineața, descopeream hublourile, aprindeam lămpile din interior şi pentru noi începea ziua de lucru.

Sunt posturi de lucru, sunt echipamente, sunt aparate ştiinţifice în funcţiune, urmăreşti înregistrările şi interpretezi datele. După o scurtă pauză de prânz, continui activitatea, uneori până seara târziu, în funcţie de cât de complex este experimentul. Inainte de culcare ai ceva timp la dispoziţie. Comunicatiile cu cei de la sol constituiau o problema atunci pentru ca trebuiau facute numai in niste ferestre de timp foarte bine delimitate. Acum există conexiune video, există posibilitatea de a comunica cu solul permanent, există posibilitatea de a comunica cu prietenii pe internet – în cadrul zborului nostru nu beneficiam de aşa ceva. Eu, atunci când aveam timp liber, mă plasam în faţa unuia dintre hublouri şi priveam pământul. Este foarte interesant să vezi ceea ce se petrece la nivelul solului, la nivelul unui continent întreg dintr-o singură privire, live, într-un timp real. Cred că m-aş reîntoarce în spaţiul cosmic măcar pentru a mai admira încă odată pământul de acolo, de sus.

Cât despre mese, acestea erau prestabilite, normale, singura diferită, fiind senzaţia de saţietate. Acolo mâncarea ajungea în stomac, dar plutea în interiorul lui, fără “să cadă” pe pereţi; la primele două mese, simţeam că mâncarea îmi rămânea în gât, înghiteam şi o simţeam tot acolo.

– Cum se acomodează corpul uman la lipsa de gravitaţie in spaţiu? In cât timp se face adaptarea la noua stare de imponderabilitate?

– La început este superb, dar încetul cu încetul încep să apară modificări în organism, iar primele senzaţii de disconfort se simt cam după una-două ore de zbor. Lipsa gravitației duce la perturbarea funcţiilor normale ale organismului. În primul rând, se modifică circulaţia sangvină în spaţiul cosmic. Nu mai există presiunea hidrostatică, atracţia sângelui spre partea de jos a corpului, iar prin natura funcţionării lui el să fie uniform distribuit în organism aşa cum se întâmpla în condiţii normale, pentru orice om. Acolo, în cosmos, dispărând presiunea hidrostatică, organismul are o reacţie de pompare a sângelui în partea superioară a corpului, practic, de la mijloc în sus simţeai o suprapresiune, chiar dureri de cap, mucoasele erau inflamate, iar în partea de jos ajungeai să îti fie frig la picioare pentru că alimentarea cu sânge era deficitară. În momentul în care ajungi în această situaţie, organismul are o reacţie inversă la noi stimuli, caută să se adapteze la noile condiţii. Numai că, adaptarea nu se face imediat, se face în câteva zile, astfel încât abia în a treia, a patra zi de zbor cosmic am început să ne resimţim normal şi să avem senzaţia că totul este bine ca echilibru interior în corpul nostru. Dacă la început sângele îti venea în cap, aveai automat senzaţia că stai cu capul în jos. Deci orice poziţie aveai în interiorul navei cosmice, organismul nostru, creierul nostru ne transmitea informaţia că noi stăm cu capul în jos şi că toate celelalte obiecte sunt altfel distribuite în jurul nostru. Din ziua a treia de zbor cosmic aveam impresia că stăm orizontal, ca şi când am sta într-un pat, iar abia prin a patra, a cincea zi, am avut senzaţia că stăm în sfârşit vertical, în picioare, deci, sângele avea din nou o distribuţiei uniformă în organism, în condiţii de imponderabilitate. In imponderabilitate nu mai simţi greutatea capului având impresia că nu-l mai ai. Apar perturbaţii vestibulare, nu trebuie să te mişti foarte rapid că organismul, nemaiavând reacţia gravitaţiei, nu ştie exact spre ce te orientezi, care ar putea fi josul şi susul, care sus nu mai există, de fapt, în spaţiul cosmic. Apar o serie de senzaţii false, tocmai provocate de această lipsă a gravitaţiei. Apar modificări în structura osoasă, organismul nu își mai poartă propria greutate, coloana vertebrală se alungeşte puţin, ai dureri în coloana vertebrală. Există şi alte percepții mai speciale datorate radiaţiilor cosmice care, “lovind” retina și nervul optic, te fac să vezi cu ochii deschişi stele de diferite culori apărând și dispărând din fața ochilor. Toate aceste stări, cauzate de imponderabilitate, nu pot fi simulate la sol. Când revii pe Pământ toate aceste efecte se petrec în sens invers.

– Ceva întâmplări hazlii pe parcursul celor aproape 8 zile de imponderabilitate?

Într-una din după-amieze, într-o pauză fiind, şi destul de obosit, efectiv am închis ochii şi am adormit preţ de 10-15 minute. În condiţii de imponderabilitate, în poziţia de relaxare maximă a muşchilor, iei poziţia fătului. Colegii mi-au povestit ulterior că s-au jucat cu mine, împingându-mă uşor de la unul la altul (rade).

– Cum v-aţi readaptat la condiţile normale de pe Terra? Am înţeles, că după aterizare, tranziţia către greutatea normala este destul de durerosă?

– După adaptarea la imponderabilitate, readaptarea la condiţiile normale terestre constituie un efort şi mai mare pentru organism. Se consideră că organismul este complet readaptat terestru după tot atâta timp cât a durat zborul cosmic. Aşadar noi, abia după vreo 8 zile am fost complet readaptaţi la condiţiile Terrei. Prima reacţie după coborâre este de prăbuşire, muşchii nu te mai ascultă, aparatul vestibular este puternic perturbat şi cum întorceam puţin capul, aveam impresia că se răstoarnă Pământul cu noi. Incet, încet îți revii și organismul își amintește definitiv de condițiile de gravitație în care s-a nascut și a cescut până la zborul cosmic.

– Când credeţi ca un alt român va reuşi performanţa d-voastră?

– România poate da sute de cosmonauţi, important este să aibă cine să îi trimită în spaţiul cosmic. Marea problemă nu este că nu există candidaţi cosmonauţi, ci că există o mare criză de lansatoare în spaţiul cosmic. Naveta spaţială americană nu mai zboară. Toate navetele americane vor fi donate muzeelor, iar pentru un anumit număr de ani americanii vor zbura cu nave ruseşti Soyuz. În perioada în care am zburat eu, în 1981, nimeni nu s-ar fi gândit că din competiţia aceea acerbă din perioada Războiului Rece se va ajunge la o colaborare atât de dezvoltată încât americanii să îsi trimită oamenii în cosmos cu nave ruseşti. O altă ţară care are capacitatea de a trimite oameni în cosmos, şi a făcut-o începând cu 2003, este China, care are sisteme proprii. Pe 20 septembrie 2011 a lansat primul modul al unei staţii cosmice şi a anunţat că în 2020 va aduce primele mostre de sol lunar în regim automat şi pregăteşte un program spaţial de anvergură. Principala problemă care trebuie depășită când se convine asupra unui program spațial internațional este una politică şi apoi economică. Deci, România, pentru a selecţiona şi a trimite un nou cosmonaut în spaţiu are nevoie de o legătură foarte strânsă cu cine trimite în spaţiul cosmic şi de o colaborare economică şi ştiinţifică pentru a putea încadra acel cosmonaut într-un program. În momentul de faţă, nu vreau să fac alte comentarii legate de relaţiile noastre internaţionale, dar singura noastră şansă de a participa la o selecţie de cosmonauţi este în cadrul Agenţiei Spaţiale Europene unde, ca membri cu drepturi depline, avem dreptul de a participa. Aici, o ultimă fază de selecţie s-a încheiat în 2009. Din 8400 de candidaţi au fost aleşi şase, care urmează un curs de pregătire complet, specializări, apoi urmează să stea la coadă după alte detaşamente de cosmonauţi selectaţi anterior şi cosmonauţii care sunt deja cu experienţă, trimişi să efectueze experimente complexe. Aşadar, cei care au fost selectaţi în 2009 vor zbura în spaţiul cosmic după 12-15 ani. Dacă România va participă la o nouă fază de selecţie, aceasta ar putea fi peste trei, patru sau cinci ani. Nu s-a stabilit termenul deoarece rândul Europei de a avea un cosmonaut la bordul unui Soyuz nu vine prea des. Dacă, să zicem peste 4 ani va fi selecţionat un cosmonaut român, peste vreo 20 de ani ar avea şansa să zboare în spaţiu.

– După aproape 8 zile petrecute in spaţiu, viziunea d-voastră vis-a-vis de Planeta Terra a suferit ceva schimbări?

– Dimensiunea fizică a pământului o percepi uşor, o vezi, o măsori, este evidentă, dar în acelaşi timp conştientizezi că pământul este unic pentru omenire, conştientizezi faptul că acest pământ reprezintă unica sursă de viaţă pentru noi şi că omenirea ar trebui să se raporteze puţin altfel la pământ.

Poate că mulţi politicieni ar trebui să zboare în spaţiul cosmic pentru a lua decizii oportune, raţionale vizavi de problemele globului terestru. Probabil că multe neplăceri pe care le avem acum datorită perturbării unor procese terestre la nivel global, nu ar fi existat dacă oamenii ar fi înţeles ce reprezintă acest pământ pentru omenire şi ce se întâmplă cu el dacă îl afectăm în diferite zone.

Toate acestea reprezintă nişte precepte şi nişte raportări morale la pământ diferite faţă de cele concret fizice, observabile. Toti cosmonautii au inteles ce reprezinta acest pamant pentru noi si s-au intors mult mai responsabili si mai devotati unor activitati care sa constientizeze lumea asupra importantei protejarii globului terestru.

– Când credeţi ca omenirea va cuceri Planeta Marte? Când va fi posibilă o amarsizare?

– O oportunitate de amarsizare din punct de vedere al conjuncturii planetelor este in 2031. Nu ştiu dacă întreprinzătorii cosmici (guvernele in acest caz) vor fi pregătite să trimită oameni. Problema nu este tehnologia folosită, ci condiţiile cosmice cărora un echipaj uman ar trebui sa le faca faţa un timp atât de ăndelungat departe de câmpurile de protecţie terestre. Este vorba mai ales de nivelul de radiaţii interplanetar care este diferit de cel din preajma Terrei. Nu se riscă să trimiți oameni sănatoşi şi să-i aduci înapoi cu afecţiuni, irecuperabili poate. Se fac încă studii.

– Ştiu că aveţi doi baieţi. Vă moştenesc “microbul” cosmic?

– Corect. Am doi fii. Cel mic (34 de ani) lucrează în domeniul relaţiilor publice și comunicării în cadrul unei companii private, cel mare (36 de ani) a moştenit microbul zborului şi după ce a fost sportiv, campion naţional la acrobaţie aeriană, comandant de aeroclub, apoi inspector de zbor în cadrul Autoritaţii Aeronautice Civile Romane, acum este pilot comercial, comandant în cadrul companiei TAROM.

– Planuri de viitor?

– Planuri de viitor? Sunt încă tânăr. Anul acesta împlinesc doar 61 de ani (râde).Voi continua activitatea cosmică, mai ales pe cea internaţională.

Vă mulţumesc foarte mult pentru acest interviu și vă doresc multă putere de muncă în continuare. Prin oameni ca d-voastră, România are numai de caştigat.

Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA