Germania și Austria amenințau cu războiul România în ziua de 28 iunie 1883, când Mihai Eminescu a fost declarat oficial „nebun”!

Germania și Austria amenințau cu războiul România în ziua de 28 iunie 1883, când Mihai Eminescu a fost declarat oficial „nebun”!

Autor: Ionuţ Ţene (Cluj-Napoca)

Despre „nebunia” lui Mihai Eminescu, declarată la comanda autorităților, istoriografia românească nu și-a spus ultimul cuvânt. Coincidența declarării „nebuniei” lui Eminescu, chiar în ziua de 28 iunie 1883, când Germania amenința cu declararea războiului, iar Austro-Ungaria rupea relațiile cu România, nu putea fi, desigur, o simplă coincidență. Mihai Eminescu a fost o victimă a sistemului politic de alianțe al Regelui Carol I cu Germania și Imperiul Austro-Ungar.

În 1986, Gheorghe Eminescu, nepotul lui Mihai Eminescu, i-a dăruit o serie de scrisori poetului Laurian Stănchescu, pe care să le publice la momentul potrivit: „Ai să trăiești mai mult decât mine și poate că ai să poți într-o zi să le faci cunoscute. Adevărul trebuie aflat odată și odată”. După 30 de ani, Laurian Stănchescu a avut curajul să publice aceste scrisori într-o carte excepțională la o editură din Chișinău: „Mihai Eminescu – un Dumnezeu rănit”. Cartea este o mărturie despre schingiuirile la care a fost supus de către o subțire elită politică de la București, în cârdășie cu interesele antiromânești ale austriecilor și germanilor. „Da, mi-a fost teamă ca lumea să nu reacționeze negativ, să nu discrediteze pe marele Eminescu care, așa cum se poate citi din scrisori, a suferit ca Hristos pe cruce”, a mărturisit poetul Laurian Stănchescu. „Nu cred că românul, care-l iubește pe acel Eminescu frumos din fotografia de la 19 ani, care-i iubește lirica, este pregătit să cunoască un Eminescu bătut cu frânghii ude la Mănăstirea Neamțului, un Eminescu persecutat, un Eminescu căruia i s-au inventat boli pentru a-l scoate din circuitul public”, a declarat pentru Q Magazine Laurian Stănchescu. Mihai Eminescu a fost bătut cu bestialitate de torționarii plătiți de către agenții secreți la sanatoriul de la Mănăstirea Neamț: „Eminescu s-a luptat cu două imperii – cel austro-ungar și cel german – și cu țara lui. Cum puteai decredibiliza un jurnalist de forță, patriot și naționalist, un ghimpe în coasta conducătorilor de atunci, dacă nu declarându-l nebun și bolnav de sifilis?

A fost maniera prin care au încercat să-l îndoaie, recurgând evident la modalități care înfioară: băi și injecții cu mercur, bătăi, înfometare, umilință. Se știe că la Mănăstirea Neamț, Eminescu a fost internat între 9 noiembrie 1886 și 9 aprilie 1887, fiind tratat rudimentar cu găleți de apă aruncate în cap, cu cufundări în putină și cu bătăi cu frânghia udă”, a declarat Laurian Stănchescu.

Mihai Eminescu a plătit cu sănătatea și libertatea pentru că a dezvăluit tratatul secret între Regele Carol I și imperiile austro-ungar și german, care transforma România într-o subcolonie în vederea extorcării de bogății și trădării românilor din Ardeal. Poetul a plătit și pentru că milita în Societatea secretă „Carpații”, care se organiza să lupte cu arma în mână pentru eliberarea Transilvaniei de sub stăpânirea austriacă, fapt ce i-a atras Poetului Național ura casei domnitoare și a serviciilor secrete de la Viena și Berlin. Acestea au pus la cale compromiterea și chiar uciderea civilă a poetului Mihai Eminescu.

Startul odioasei conspirații a fost dat de P.P. Carp, junimist și „progresist”, prin mesajul transmis lui Titu Maiorescu: „Mai potoliți-l pe Eminescu!”. Comanda a fost executată la data de 23 iunie 1883. De conspirație n-au fost străini nici Regele României, nici serviciile secrete – române și străine. Recitarea poeziei „Doina” la începutul lunii iunie 1883, la Iași, a pus capac nemulțumirilor elitei politice dâmbovițene, subordonate intereselor austriece și germane. Comanda lui Petre Carp de la Viena a fost executată întocmai de „amicii” din țară, pe 28 iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani. Petre Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianță (Austro-Ungaria, Germania și Italia), care, de altfel, a și fost încheiat pe 18/30 octombrie 1883.

Reputatul eminescolog, profesorul Nae Georgescu, lămurește în mai multe studii în ce context a avut loc internarea forțată a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?”, scrie Nae Georgescu. „În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-și revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureștiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriți. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în București pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din București în 1883. Întemeiază Tribuna în 1884. În jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Condiția semnării tratatului era, deci, amorțirea vocii pentru Ardeal în București. Directiva de sus s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.”

28 iunie 1883 este o zi în care se petrec mai multe evenimente interesante. Austro-Ungaria rupe relațiile diplomatice cu România timp de 48 de ore, desigur, până la arestarea lui Mihai Eminescu și lichidarea Societății „Carpații”, care lupta pentru eliberarea românilor din Ardeal cu arma în mână. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismarck, îi trimite Regelui Carol I o telegramă prin care amenință România cu războiul. La București au loc descinderi și percheziții simultane la sediile mai multor organizații care luptau pentru Ardeal, printre care și Societatea „Carpații”, în care activa Eminescu. Este închis ziarul L’Independance Roumaine, iar directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din țară. La fel și Zamfir C. Arbore. Societatea „Carpații” este pur și simplu desființată, în urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare. O parte din militanții pentru Ardeal se dezic de ideile lor și își trădează confrații, pentru a-și salva propria piele. Printre ei se află președinții Societății „Carpații”, dar și Ocășanu și Siderescu, membri în conducerea aceleași societăți, precum și Grigore Ventura, ziarist la L’Independance Roumaine, același pe care Caragiale l-a ridiculizat în personajul Rică Venturiano. În semn de slugărnicie, aceștia se vor implica plini de zel în acțiunea de internare forțată a lui Eminescu.

Nu este de mirare că Mihai Eminescu, ca ideolog al Societății „Carpații”, era constant urmărit atât de poliția și serviciile secrete românești, cât și de cele austro-ungare. În anturajul său erau infiltrați mai mulți informatori, printre care se număra și Ocășanu de la Societatea „Carpații”. Eminescu, redactor de top la ziarul Timpul, a făcut propunerea ca studenții transilvăneni de naționalitate română, care frecventau instituțiile de învățământ din România pentru a se instrui, să fie puși să acționeze în timpul vacanței în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcția unei „Dacii Mari”. Această notă a dus, în final, la desființarea Societății „Carpații”.

În ziua fatidică de 28 iunie 1883, Mihai Eminescu era conștient că este urmărit și în mijlocul unei conspirații pentru a fi „ucis” civil. Nu întâmplător, Mihai Eminescu se duce în aceeași zi la restaurantul Capșa în speranța de a semnala abuzurile guvernului unor diplomați, în special ambasadorului SUA, Eugene Schuyler, pe care îl cunoștea personal și care era un fervent apărător al drepturilor omului. Ambasadorul american era un prieten al românilor și susținea drepturile românilor din Ardeal, dar știa și că un alt român, Gheorghe Pomuț, a negociat ca Alaska să treacă de la Rusia țaristă la SUA. Arhivele austriece sunt generoase în a oferi rapoarte și note informative, în care agenții austro-ungari sau germani îl monitorizau pe Eminescu și-l prelucrau la autorități și, mai ales, în anturajul Regelui Carol I.

Bismarck, turbat de nervi, telegrafia, după recitarea poeziei „Doina” la Iași pe 6 iunie 1883, că declară război Regatului României dacă nu se aduc reparații. Presa din Ungaria cerea imperativ ca România să fie cucerită urgent cu armele și anexată la Austro-Ungaria. În corespondența privată a Regelui Carol I, descifrată și editată de dl Sorin Cristescu („Carol I – Corespondența privată 1878-1912“, Editura Tritonic, București), avem scrisorile Regelui din preajma lui 28 iunie 1883, către ilustrul său tată sau către alte persoane din familie, din care extragem câteva pasaje privitoare la presă: „Semnificația infamă care s-a dat cuvântărilor ținute la festivitățile de la Iași și comentariile despre prezența lui Brialmont arată cât de departe poate duce libertatea presei, fiind în stare să implice țara într-un conflict primejdios cu vecinii. În ziarele românești și austro-ungare domnește la ora actuală o așa de uriașă iritare că ne-am putea teme de o explozie”; „Dacă tonul presei românești este extrem de regretabil, cel al ungurilor a ajuns la limita nerușinării, aceștia cer cu o nemaiauzită nerușinare pur și simplu anexiunea noastră. În Germania, din nefericire, nu intră ziare scrise în limba maghiară, care aici sunt foarte răspândite, altminteri românii ar fi tratați cu mai multă indulgență. Germanii iubesc banii românești, dar se năpustesc cu lovituri de bâtă asupra țării”, afirmă Regele în scrisoarea din 28 iunie/10 iulie 1883 către Karl Anton de Hohenzollern, tatăl său.

Pe 28 iunie 1883, raporturile diplomatice ale Regatului României cu Puterile Centrale erau dezastruoase din cauza poetului și jurnalistului Mihai Eminescu. El trebuia altfel declarat „nebun” pentru a fi pe plac noilor aliați. După ce Eminescu a fost internat la „casa de nebuni” și anihilat civil, Regele Carol I și liderii politici români din 1883 au semnat alianța cu Puterile Centrale, ce însemna o garanție împotriva unei amenințări țariste, dar și o asigurare a existenței sale. Aderarea României la sistemul Triplei Alianțe, sub forma Tratatului secret defensiv cu Austro-Ungaria din 18 octombrie 1883, la care s-a alăturat, în aceeași zi, și Germania, a fost determinată de politica activă a Imperiului Țarist în sud-estul Europei, iar pentru asta Mihai Eminescu trebuia făcut să tacă, adică să fie declarat „nebun” și condamnat la „moarte civilă”, printr-un diagnostic și tratament greșit sau intenționat de medicii plătiți de către guvernul aflat în slujba intereselor aliaților austro-germani.

Istoriografia română trebuie să spună odată adevărul despre aceste evenimente și despre sacrificiul pe care l-a făcut Mihai Eminescu. Faptele și destinul poetului sunt o parte esențială a istoriei naționale și ilustrează nu doar conflictul dintre ideologiile politice și culturale ale vremii, ci și repercusiunile acestora asupra individului, în special asupra celor care îndrăznesc să conteste status quo-ul. Eminescu rămâne un simbol al luptei pentru libertate și dreptate, iar lupta sa împotriva sistemului corupt și opresiv de atunci este un exemplu de curaj și determinare. Crearea conștiinței naționale românești, promovarea culturii și limba română, toate acestea au fost punctele centrale ale operei lui Eminescu, iar consacrarea sa în panteonul literaturii române este dovada că vocea sa a reușit să străpungă pereții întunericului și să inspire generații întregi. Astfel, Mihai Eminescu rămâne nu doar un poet de mare valoare, ci și un simbol al integrității și al luptei pentru adevăr într-o epocă marcată de nedreptăți. Este datoria noastră să ne amintim de contribuția sa și să ne asigurăm că puterea cuvintelor și a ideilor continuă să lumineze calea națiunii noastre.

Foto. Ionuţ Ţene