Mamdani, un primar comunist la New York?

Mamdani, un primar comunist la New York?

Autor: Alexandru Lăzescu

Succesul electoral al lui Zohran Mamdani a provocat o adevărată furtună în spațiul public din Statele Unite.

„Distribuția inegală a prosperității în capitalism este infinit de preferat distribuției egale a mizeriei în socialism. Experiența continuă să demonstreze acest lucru.” Este reacția marelui campion de șah Gary Kasparov, provenit din fosta Uniune Sovietică, la succesul lui Zohran Mamdani, un adept al curentului radical de stânga, „socialismul democratic”, la alegerile primare pentru desemnarea candidatului Partidului Democrat pentru Primăria New Yorkului. Iar cum de zeci de ani New Yorkul este un fief al Partidului Democrat, el are toate șansele să devină nu doar viitorul primar al orașului, ci și un proeminent purtător de stindard al tot mai influentului curent radical de stânga din Partidul Democrat.

La alegerile primare de la New York ale Partidului Democrat au votat un milion de oameni, mult mai mult decât de obicei, iar în final Mamdani l-a învins pe Andrew Cuomo, fost guvernator al statului New York, provenit dintr-una dintre familiile celebre din politica americană. Într-un fel, victoria lui Mamdani, aplaudată de o parte din mass-media și de numeroase personalități din spațiul cultural, poate fi comparată ca semnal, sigur, la o altă scară, cu cea a lui Donald Trump de la alegerile prezidențiale din 2016 asupra establishmentului republican. Ilustrează, cel puțin la nivelul marilor orașe de pe coaste, o deplasare semnificativă către zona radicală de stânga a Partidul Democrat. Acesta este, de fapt, și motivul pentru care succesul electoral al lui Mamdani a provocat o adevărată furtună în spațiul public din Statele Unite.

Foto. Zohran Mandani

Fenomenul este prezent și în Europa, inclusiv la noi. În numeroase țări, centrul politic este într-un declin sever, dacă nu chiar prăbușit. Sunt într-o ascensiune majoră pe de o parte stânga radicală, reprezentată de formațiuni precum cea a lui Jean Luc Melanchon, și dreapta populistă, partidul lui Marine Le Pen în Franța sau AfD în Germania. Numai că în timp ce elitele politice, intelectuale, mass-media se declară preocupate de ceea ce ele consideră pericolul reprezentat de „extrema dreaptă”, deși în multe cazuri eticheta de extremism este nejustificată, nu se discută aproape deloc despre extrema stângă, aflată, de exemplu, în Spania chiar la guvernare, prin gruparea Sumar.

În discursul său care a urmat anunțului victoriei în alegerile primare, Mamdani a anunțat că sub conducerea sa New Yorkul va respinge „fascismul lui Donald Trump”, se va opune deportării imigranților ilegali și va guverna orașul ca un model pentru Partidul Democrat. În opinia sa, guvernarea, în acest caz a Primăriei New Yorkului, trebuie să asigure „o viață demnă pentru toți”. Și asta, prin înghețarea chiriilor, un transport public gratuit, creșe gratuite, lansarea unui lanț de magazine alimentare ale Primăriei, cu prețuri controlate, plus alte programe sociale generoase finanțate prin redistribuirea bogăției, respectiv prin taxarea masivă a „bogaților”, și o abordare nouă a siguranței publice prin dirijarea unei părți a bugetului alocat forțelor de poliție către „programe comunitare”.

Perspectiva ca Mamdani, provenit dintr-o familie de imigranți indieni musulmani (mama sa este o producătoare de film de succes, iar tatăl său este profesor la Universitatea Columbia), care se pronunță pentru „globalizarea Intifadei” și declară că îl va aresta pe premierul Netanyahu dacă va veni la New York, să devină primarul New Yorkului, gazda celei mai mari comunități evreiești din diaspora, a generat o enormă emoție în rândul acesteia. Motiv pentru care o parte dintre evreii din New York se gândesc serios să se mute într-un stat republican, precum Florida. Jurnalista Melanie Phillips se întreabă dacă New Yorkul nu va deveni următorul Londonistan, la fel ca metropola din Marea Britanie, unde primarul musulman Sadiq Khan este deja la al treilea mandat.

Succesul lui Mamdani nu ar trebui însă să surprindă. Un sondaj Gallup din 2018 releva că tinerii americani cu vârste între 18 și 29 de ani preferă în proporție de 51% față de 45% socialismul capitalismului. În timp ce dintr-un alt sondaj mai recent reieșea că 28% dintre tinerii din generația GenZ au o părere favorabilă despre comunism. De aici își extrage o bună parte din sprijin Mamdani. În timp ce în cursul protestelor violente din 2020 sub stindardul Black Lives Matter au fost demolate sau mutate în spații fără vizibilitate publică statuile lui Thomas Jefferson sau George Washington, statuia lui Lenin din cartierul Fremont din Seattle a rămas neclintită. Mai mult, un jurnalist de la Seattle Times, care a scris că i se pare absurd să i se dedice o statuie grotescă de peste 5 metri unui personaj malefic care a ordonat uciderea a milioane de oameni, între care s-au aflat și membri ai familiei sale, a fost concediat.

Cum s-a ajuns aici? Este un produs al climatului academic din marile universități americane, cu suportul solid al unei bune părți din mass-media tradiționale. Cu câțiva ani în urmă, un articol din The Guardian susținea că dacă vrem să combatem schimbările climatice trebuie să avem curajul să renunțăm la capitalism și economia de piață. Îndoctrinarea ideologică marxistă din spațiul academic american a început cu decenii în urmă, încă din anii ’60, nu este un produs de dată recentă. Deja în 1987, Allan Bloom vorbea în „The Closing of the American Mind” despre relativismul moral care se instaurase în universități, devenind, scria el, o piedică în calea noțiunilor de adevăr, gândire critică și cunoaștere autentică. După căderea Zidului Berlinului, Milton Friedman spunea că ultimul loc în care mai găsești acum marxiști este în universități. Iată însă că, între timp, din universități ideologia marxistă s-a răspândit în întregul spațiu occidental în majoritatea structurilor statului, în mass-media, în corporații. După cum remarca tot Milton Friedman, „după căderea comunismului, mai toată lumea a fost de acord că acesta a fost un eșec și capitalismul a fost un succes; după care țările capitaliste au decis că au nevoie de mai mult socialism”.

Într-o discuție cu Gerard Baker, Editor-at-Large Wall Street Journal, găzduită de podcastul Free Expression al acestuia, Heather Mac Donald spunea că are sentimentul că newyorkezii au bune șanse să fie guvernați de grupul radical al studenților protestatari pro-Hamas de la Universitatea Columbia, cu trimitere nu atât la chemarea la o „globalizare a Intifadei”, ci la incredibila ignoranță juvenilă în materie de istorie și economie, de înțelegere a funcțiilor de bază ale unei administrații.

Interesant este că reverberațiile îndoctrinării ideologice din școli și universități se văd și pe platformele de inteligență artificială care ne vor modela, și încă destul de repede, o bună parte a existenței. Dacă sunt întrebate despre politicile propuse de Mamdani, le prezintă de regulă de o manieră favorabilă. Copilot-ul de la Microsoft, de pildă, ne spune că nu trebuie să cădem în greșeala de a privi „socialismul democratic” drept ceva asemănător cu comunismul practicat în fostul bloc sovietic sau în China, ci ca un curent care are în centru justiția socială, redistribuirea bogăției, preluarea controlului asupra serviciilor publice și oferirea unora dintre acestea cu titlu gratuit, politicile de combatere a schimbărilor climatice etc. Dar chiar dacă acceptăm interpretarea nuanțată furnizată de inteligența artificială, indiferent de maniera în care este definită ideologic această orientare, rezultatele politicilor ostile față de proprietatea privată, de consolidare a unui stat omnipotent au dus peste tot la o mizerie generalizată, în Zimbabwe, în Cuba sau Venezuela, după cum remarca și Gary Kasparov. La începutul secolului al XIX-lea, Argentina era una dintre cele mai prospere țări din lume. Politicile populiste ale lui Peron au transformat-o într-o țară care a ajuns, în ultimele trei decenii, la limita colapsului. La fel, în Venezuela regimul instituit de Chavez, care în timp ce îi înfiera pe bogați în discursurile sale televizate kilometrice, pe model Fidel Castro, își flutura mâna pe care trona un Rolex, regim continuat după moartea acestuia de Maduro, admirat la un moment dat nu doar de personalități din zona culturală, ca regizorul Oliver Stone, ci și de către economiști de prestigiu, unii chiar laureați ai Premiului Nobel, ca Stiglitz, a dus și acolo în ruină o țară cu enorme resurse de petrol.

În spațiul occidental, neomarxiștii au înlocuit retorica clasică care avea în centru lupta de clasă cu formate noi, în care opresiunea este descrisă în cheie rasială, religioasă, sexuală etc. Iar în afară de asta există desigur retorica clasică: „Comunismul nu a fost până acum aplicat cu adevărat”. Ideologia promovată de Zohran Mamdani, Bernie Sanders, Alexandria Ocasio-Cortez și de aripa radicală tot mai numeroasă și mai influentă în Partidul Democrat presupune preluarea controlului de către stat a celei mai mari părți a mijloacelor de producție și proprietăților, în vederea atingerii scopului, aparent nobil, de asigurare a „echității” generalizate prin redistribuire. În opinia lui Thomas Sowell, care la 95 de ani a lansat un website cu numele sugestiv http://www.factsagainstrethoric.org/, pentru a combate distorsionarea grosolană motivată ideologic a elementelor factuale asociate unor teme majore din spațiul public, New Yorkul este un excelent studiu de caz care ilustrează ce se întâmplă atunci când ideologia ignoră evidențele. Bunele intenții nu sunt suficiente, politicile trebuie judecate după rezultate, nu după scopurile, în teorie nobile, declarate. De cele mai multe ori, politicile socialiste au efecte contrare, agravând problemele pe care își propun să le rezolve. Un exemplu este criza fiscală din New York din anii ’70, când politicile sociale extinse și cheltuielile publice necontrolate au dus orașul aproape de faliment. Practic, toate politicile radicale propuse de Mamdani au fost încercate în repetate rânduri în trecut, pe tot globul, și de fiecare dată au eșuat. Motivul a fost acela că, deși sună bine pe hârtie, ignoră complet limitările introduse de natura umană.

„Atunci când o societate pedepsește succesul și subvenționează eșecul, nu este vorba doar de economie proastă, ci și de sinucidere culturală”, spune Thomas Sowell.

„Declinul cultural nu se referă la faptul dacă oamenii poartă costume sau ascultă muzică clasică. Ci dacă își asumă responsabilitatea pentru ei înșiși, dacă își onorează angajamentele, dacă prețuiesc adevărul mai mult decât confortul. Atunci când aceste obiceiuri dispar, la fel se întâmplă și cu libertatea. Pentru că libertatea necesită indivizi care se autoguvernează. Dacă oamenii nu se pot guverna singuri, guvernul o va face pentru ei. Aceasta este adevărata tragedie a declinului cultural. Nu este vorba doar de pierderea realizărilor din trecut. Este pierderea potențialului viitor”.

(Text din 8 iulie 2025)

Foto.Alexandru Lăzescu