Există viaţă după Ion Iliescu?

Există viaţă după Ion Iliescu?

Autor: G.R.

„Omul care a adus minerii” la Bucureşti a închis ochii. Definitiv.

Mulţi dau impresia că se bucură. Tâmp, ca majoritatea bucuriilor gloatei. Aşa „trebuie”, ca să fii în rând cu ceilalţi.

Dar ce se întâmplă cu acei oameni care nu agreează, de principiu, să fie „în rând”? Ei nu vor să dea jos de pe soclu „statuia lui Saddam”, cu frânghiile, într-un hei-rup colectiv.

Nu vor să facă asta de frică. De frica ridicolului, pentru că istoria este nemiloasă când vine vorba de caraghioslâc. În general, exaltaţii sunt primii care, după un timp, se înghesuie să pună la loc „statuia lui Saddam”. A se vedea acelaşi lucru şi în cazul lui Ceauşescu.

Da, putem spune că Ion Iliescu a fost nociv pentru România vreme de vreo şase ani, decisivi de altfel. Adică până la „alternanţa la putere” a CDR, în noiembrie 1996. Ceea ce a urmat de atunci a fost materializarea proverbului românesc „fiecare pasăre pe limba ei piere”. Implantarea „în sistem” a oamenilor vechiului regim nu este cauza eşecului guvernării CDR şi nu îl justifică nici parţial.

Istoria, crudă şi rece, va reţine cam atât în deptul fotografiei zâmbitoare a celui alintat de gospodine „nea Nelu”: primul preşedinte al României după evenimentele din decembrie 1989, cel care a realizat tranziţia de la comunism la democraţie. Punct! În perioada „domniei” sale, România n-a pierut teritorii şi nici nu a fost implicată în vreun război. Ce-i drept, nici n-a recuperat vreun teritoriu anexat şi a fost la un pas de un război civil, la începutul anilor `90…

Totuşi, Ion Iliescu s-a priceput „la închis ochii”, dar nu în maniera dorită de cei care i-au tot cântat „prohodul” şi care astăzi se bucură de „trecerea sa în nefiinţă” (ca să amintim o expresie preferată de comunişti).

Primul preşedinte postdecembrist nu şi-a asumat riscuri şi a jucat inteligent, pentru cariera sa politică, fiecare carte oferită de contextul istoric. Mai întâi s-a asigurat că URSS, fie ea şi în agonie, nu-l va transforma într-o „victimă colaterală” a aşa-zisei revoluţii. A semnat un tratat de „prietenie şi bună vecinătate”, cu foarte puţină vreme înainte de prăbuşirea „imperiului roşu”. Exact atunci când altcineva s-ar fi gândit, mai degrabă, la recuperarea teritoriilor româneşti anexate – Basarabia, nordul Bucovinei şi Ținutul Herţa.

Văzând norul de praf ce s-a ridicat după sfărâmarea „uriaşului cu picioare de lut”, Ion Iliescu şi-a asigurat controlul total în interiorul statului român, eliminându-şi din scenă, treptat şi „profesionist”, potenţialii rivali. În paranteză fie spus, din acest punct de vedere, Emil Constantinescu a fost un dar divin (pardon, al naturii!) pentru carnivorul politic Ion Iliescu.

Regimul Ceauşescu îi asigurase, prin îndobitocirea populaţiei, perpetuarea la putere, pentru mulţi ani. Românii nu ştiau cu ce se mănâncă „libertatea” şi aveau frici adânc sădite în cei 45 de ani de represiune. Inclusiv frica de bătaie.

Ion Iliescu chiar a fost votat cu inima şi cu lacrimi în ochi de majoritatea covârşitoare a românilor ieşiţi din bezna ceauşistă. Da, trebuie s-o recunoaştem, mulţi dintre părinţii hipsterilor de azi i-au urât cu pasiune pe Ion Raţiu şi pe Corneliu Coposu. „Iliescu apare, soarele răsare!”, se striga pe străzi, în vreme ce lumea cerea „linişte” la prima Mineriadă. „IMGB face ordine!” şi românii cuminţi îi scuipau pe „drogaţii” din Piaţa Universităţii.

Ei bine, s-a făcut linişte, s-a schimbat şi puterea, dar mai înainte s-a convenit (în 1995, la Snagov), de către toate partidele parlamentare, „direcţia Europa şi NATO”.

Ion Iliescu a închis ochii la „acumularea sălbatică de capital”, practic la devalizarea economică a României. A avut iscusinţa de a lăsa „la liber” Kentul, bananele şi valuta, ceea ce a făcut, pentru muritorul hămesit, greu observabilă situaţia generală a ţării.

Între timp, oameni pe care nu-i vom şti niciodată au pus mâna pe creanţele statului român, însuşindu-şi-le. Adică pe banii datoraţi R.S.R. de către ţări precum Libia.

În faţă au fost împinse „măştile de ceară”. Oameni de afaceri care striveau top-urile revistelor economice, care vorbeau şi încă mai vorbesc cu emfază şi care nu sunt, de fapt, decât „măşti”…

La fel şi în politică. Corupţii „au luptat” cu corupţia şi au câştigat alegeri. Au lăsat în paragină învăţământul pentru a le creşte bazinul electoral. Deştepţii oricum pleacă…

S-au făcut averi inimaginabile, peste noapte, dintr-o mişcare de pix. Oamenii au deprins „mersul” noii orânduiri şi s-au adaptat: te descurci, cum poţi, iar dacă nu, pleci. Graniţele sunt deschise şi aşa am ajuns să numărăm români în toate colţurile lumii. Peste cinci milioane, oficial. Încă se pleacă – nouă pe oră, zic unii. Sfârşit. De aici încolo, se pare că ultimii sting lumina.

În fond, de ce te-ai putea bucura de moartea lui Ion Iliescu? Din cauza morţilor din decembrie 1989? Din cauza mineriadelor? Sau din cauză că a lăsat moştenire o clasă politică de scursuri morale care îngroapă, literalmente, România?

Pentru toate acestea şi pentru multe altele, Ion Iliescu NU este singurul vinovat. Ion Iliescu este vina fiecăruia dintre noi. Am repetat greşeala şi după ieşirea lui din scenă, ani la rând. Aşadar, Dumnezeu să-l ierte!