Sinteza vieții unui istoric: Ioan Scurtu

Sinteza vieții unui istoric: Ioan Scurtu

Autor: Dr. Magdalena Albu (Bucureşti)

Un decupaj din viață, un decupaj din istorie, cu o arhitectură solidă, supusă legilor corectitudinii informației oferite… Așa am putea defini recentul volum „Povestiri adevărate. Memorii” al istoricului Ioan Scurtu, carte apărută, în 2022, la Editura Junimea din Iași. Avem în față una dintre cele mai importante scrieri de memorialistică ale literaturii române contemporane din primul sfert de secol XXI. Poate chiar cea mai importantă dintre ele, un exercițiu temerar al memoriei autorului, de o exactitate istoriografică necesară, practic, un soi de pedagogie a cunoașterii momentelor cronologice ale istoriei mari și a traseului personal, cum altfel decât prin lupa obiectivă a interpretării analitice și a prezentării detaliului semnificativ.

„Povestiri adevărate. Memorii” reprezintă una dintre cele mai neliteraturizate autobiografii posibile, unde partea, cu precizie matematică și finețe de chirurg descrisă de autor, compune întregul, relevându-l exact așa cum s-a întâmplat, lipsit de construcții născocite ori adăugiri irelevante. Cărți de memorii s-au mai scris și se vor mai scrie în literatura română și universală. Dacă ar fi să dăm doar câteva exemple, ne-am opri la volumele lui François-René de Chateaubriand, Lev Tosltoi, Onisifor Ghibu, Nicolae Iorga, Constantin Argentoianu, Regina Maria, Elena Văcărescu, Anna Brâncoveanu de Noailles, I.G. Duca, Martha Bibescu, Octav Onicescu, Mircea Eliade, Eugen Lovinescu, generalul Radu R. Rosetti, André Maurois, Panait Istrati, Cella Delavrancea, Valeriu Anania, Zoe Dumitrescu- Bușulenga, Pablo Neruda și atâția alții.

„Este o pură întâmplare faptul că m-am născut în ziua în care a murit marele istoric Nicolae Iorga”, mărturisește profesorul Scurtu, la începutul narațiunii sale, zi când” a fost „tăiat bradul” cel mai viguros al istoriografiei românești”. Reactivarea memoriei autorului întru conceperea unui asemenea amplu corpus livresc nu a fost declanșată de un tril de pasăre auzit într-un parc, precum i s-a întâmplat vicontelui breton Chateaubriand, ori de madeleina (fursecul în formă de scoică) înmuiată în ceai, ca în cazul lui Marcel Proust (fursec ce i-a reconstruit, brusc, în minte, scriitorului francez, atmosfera copilăriei sale de altădată, de la Combray). În situația de față, firul epic începe de la… Dochia Neamțului, ținutul străjuit de Muntele Ceahlău – „Muntele Sfânt” al geto-dacilor (I. Mitrea) -, de care „își leagă numele numeroase personalități ale spiritualității românești – Alexandru cel Bun, Grigore Ureche, Melchisedec Ștefănescu, V.A. Urechia, Constantin Mătasă, Iulian Antonescu, Dumitru Almaș, Florin Constantiniu ș.a.”, după cum menționa, într-un interviu luat autorului cărții „Povestiri adevărate. Memorii”, același prof. univ. dr. Ioan Mitrea (fost director al Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” din Bacău).

Învățătoarea Maria Adăscăliței, exigentul învățător Mancaș – leat cu tatăl autorului, Costache (Constantin) Scurtu -, Ileana Ailincăi (mama), Ghiță Adăscăliței – directorul școlii din Dochia -, moș Toader- țăranul cu patru clase primare, care „intuia perfect realitatea” – și fiul său, Petrică, bunica Profira, mătușa Milica – vânzătoare la prăvălia lui Ghiță Scurtu -, bunicii materni Maria și Ion, moș Proca – „un fel de administrator” al școlii, care, pe deasupra, îngrijea de buhaiul satului și anunța știrile noi locuitorilor Dochiei, bătând toba -, unchii Tache, Mihai și Ghiță, vaca Dumana, moș Grigore Brașoveanu, tanti Elvira, preotul Mancaș, toate aceste persoane au format, până la 14 ani, universul copilului Ioan Scurtu, care marca sărbătorile religioase de peste an alături de copii satului, juca fotbal la Pogoane, mergea la film, „cam o dată pe lună”, când sosea vestita „caravană cinematografică”, ducea văcuța la păscut, pe Movilă, unde lua cu el câte o carte de-a lui Alecsandri, Vlahuță sau Bolintineanu, se dădea, în toiul iernii, cu sania, la Jidești, se scălda, verile, în apa Cracăului Bistriței, și unde a învățat primele șapte clase. Înșirând, volitiv, aceste nume de apropiați și consăteni, ce au făcut parte din trecutul istoricului Ioan Scurtu, am putea spune, citând din memoriile, anterior menționate, ale lui Chateaubriand, că autorul cărții este „poate singurul om pe lume care ştie că aceste persoane au existat”…

Afirmăm, fără teama de a greși, faptul că profesorul Scurtu a reconstituit, în primul capitol al volumului său, acel model al „copilăriei copilului universal”, precum bine diagnosticase, cândva, George Călinescu, „Amintirile” lui Creangă, un microcosm cunoscător, din păcate al multora dintre nefericirile războiului (Al Doilea Război Mondial, n.n.), când, îndurerat de lipsa tatălui plecat pe front, băiatul Ioan a luat, într-o bună zi, o bucată de mămăligă, pe care a întins-o spre gura părintelui din tablou, glăsuindu-i acestuia, ca și cum ar fi fost prezent: „Mănâncă, tăticule, mănâncă, pentru că ți-e tare foame!”

Cu valiza de lemn cu care îi venise tatăl din război, actele necesare înscrierii, „manualele de română și de matematică, două caiete noi, stiloul și călimara cu cerneală”, rufele de schimb și merinde, tănărul absolvent de șapte clase părăsește Dochia, satul natal, alături de tată, călătorind, pentru întâia dată în viață, cu trenul, la clasa a III-a, spre Bacău, la „Școala Medie de Băieți nr. 1”, așa cum scria, „cu litere albe pe fond albastru”, la intrarea în clădire, pentru a susține examenul de admitere. „Mă aflam pentru prima dată în Bacău, o luam pe strada principală, cu blocuri noi, și multe cinematografe, poposeam în Parcul Rozelor – întins, curat și odihnitor.” Era în anul 1954 și adolescentul Ioan aflase că era „singurul din sat care reușise la liceu”, cu toate că, o dată cu apropierea începerii cursurilor liceale, 15 septembrie, Ioan simțea că, prin plecarea din Dochia, se rupea ceva din sufletul lui: „mă despărțeam de părinți, de fratele Gică, de satul în care m-am născut. Plecam de lângă animalele și păsările care-mi erau atât de dragi (…). Mi-am luat, pe rând, la revedere de la văcuța Dumana – pe care am mângâiat-o sub bărbie și am pupat-o pe botic, iar ea clipea des, simțea despărțirea și parcă-i dădeau lacrimile, pe calul Murgu l-am țesălat cu grijă, m-am prins de gâtul lui și el părea nedumerit; câinele Lăbuș dădea din coadă și sărea pe mine, parcă pentru a mă îmbrățișa; pe porcul Ghiță l-am

scărpinat pe burtă (…). Am „vizitat” găinile, rațele și gâștele (…), iar găina Moțata a venit, ca de obicei, să ciugulească boabe din palma mea.”

Așadar, cu lacrimile șiroind pe obraz, valiza de lemn și banii legați într-o batistă și puși în sân, Ioan avea să plece singur, de astă dată, cu trenul, din gara Roznov către Bacău, pentru a deveni elev, în clasa a VIII-a A, al uneia dintre școlile renumite ale orașului. Numai că, încurcate fiind Căile Domnului, transferul, în interes profesional, al fratelui său mai mare de la Combinatul de Hârtie „Steaua Roșie” din Bacău la Combinatul de Hârtie și Celuoză din Călărași, a făcut ca părinții să îl transfere pe copil la Liceul „Petru Rareș” din Piatra Neamț, în clasa a VIII-a C, unde prima întâlnire cu profesorul de Chimie Teodoreanu a fost una de neuitat, în sens negativ, însă interacțiunea cu profesorul de Istorie Aurelian Rotundu i-a „sădit în minte ideea că, dacă nu voi putea deveni scriitor, să îmbrățișez istoria”, ceea ce s-a și întâmplat, peste câțiva ani…

Orașul Piatra Neamț l-a fascinat pe liceanul Ioan, care îi realizează, peste timp, un portret extrem de bine alcătuit. Urbea va căpăta, însă, schimbări semnificative, așa cum aflăm din carte, începând cu sistematizarea din perioada 1960-1970. Revenind la memoriile lui Chateaubriand, cităm din nou, în acest sens, din creația lui bogată în semnificații subtile: „De nenumărate ori, de-atunci încoace, am făcut aceeaşi observaţie; de nenumărate ori s-au alcătuit şi s-au destrămat societăţi în jurul

meu.”

Pentru adolescentul Ioan, liceul din Piatra Neamț a presupus viața de internat ori locuitul în gazdă, socializarea de tip relativ dintre „orășeni” și „țărani” a elevilor, interacțiunea cu profesorii (Vasile Manole – la Matematică, Georgeta Pralea și Haralambie Mihăilescu, zis Har – la Limba și literatura română, Aurelian Rotundu – la Istorie, Vasile Velea – la Geografie, Ion Teodoreanu (poreclit Ceam) și Vladimir Humeni – la Fizică și Chimie, Alexandru Garabedeanu – la Bazele darwinismului, pictorița Elena Chelsoi – la Desen ș.a.), dar și excursii în împrejurimile orașului, participarea la slujbele de la Biserica Sf. Ioan Domnesc (unde se rugase și generalul Antonescu, după mărturisirea părintelui, „înainte de a da, la 22 iunie 1941, celebrul ordin: Ostași, vă ordon, treceți Prutul!”) și, ca spectator, la meciurile de fotbal de pe stadionul „Borzoghean”, ore de schi și săniuș pe Muntele Cozla, plimbări în Grădina Publică, unde, duminica, la prânz, cânta fanfara regimentului, ori, vara, pe râul Bistrița, cu plutașii imortalizați, în anul 1955, de compozitorul Filaret Barbu în opereta „Plutașul de pe Bistrița”, vizionarea de filme, în oraș, plecările, cel puțin o dată pe lună, acasă, la Dochia, dialogurile cu directorul Muzeului de Arheologie din

Piatra Neamț, Constantin Mătasă, despre descoperirea Curții Domnești din vremea lui Ștefan cel Mare (ridicate între anii 1468-1475), vizite la Casa Memorială „Calistrat Hogaș” (al cărei ghid era, pe atunci, doamna Sidonia – fiica scriitorului, pedagogului și directorului de altădată al Liceului „Petru Rareș”, Calistrat Hogaș).

„Junețea”, cum o numește autorul cărții, a fost destul de darnică și de intensă în ceea ce privește activitatea elevului Ioan Scurtu, care nu se rezuma doar la aceste aspecte enumerate în paragraful anterior. Trei laturi definitorii, am putea spune, au jucat rol important în conturarea drumului de mai târziu al ilustrului specialist în istorie: Cenaclul Literar „Slova nouă”, al cărui secretar îl numise profesorul Haralambie (Har) Mihăilescu, Teatrul din Piatra Neamț (denumit, mai târziu, în 1967, Teatrul Tineretului) – loc sacru în care a făcut cunoștință cu talentul artistic al marilor actori George Vraca și George Calboreanu și unde a fost parte a echipei de cinci elevi, portstindardul raionului la Concursul regional „Cine știe câștigă”, din ciclul „Frumusețile Patriei”, transmis, în direct, la postul national de Radio, și prezentat de regretatul profesor Mihai Florea – și, nu în ultimul rând, Concursul național organizat, cu prilejul semicentenarului Răscoalei de la 1907, de către cotidianul „Scânteia Tineretului”, unde liceanul Ioan din Dochia a participat cu o lucrare consistentă, la îndemnul profesoarei Georgeta Pralea, obținând premiul al II-lea. Însă, Cenaclul Literar „Slova nouă”, ale cărui acțiuni se desfășurau în cadrul Bibliotecii Raionale de lângă liceu, a însemnat o adevărată poartă către creație și întâlniri de neuitat cu scriitorii marcanți ai vremii: Cezar Petrescu, Petru Dumitriu, Camil Petrescu, Dan Deșliu…

Examenul de maturitate a constituit, pentru tânărul Ioan, o adevărată piatră de încercare. „Am fost ultima serie de elevi care a terminat liceul cu 10 clase, dar și prima care a dat examen de absolvire (maturitate) la șapte materii, dar, de fapt, erau 10 (…).” Cuprins de tensiunea firească a momentului și de volumul mare de informații – „aveam o singură obsesie: examenul de maturitate și, mai ales, matematica” -, liceanul își găsise un loc bine dosit, numai al său, spre a putea asimila cunoștințele în liniște: „Nu puteam învăța nici în dormitor, nici într-o sală de clasă. Mi-am găsit loc ascuns și izolat, sub scările din curtea interioară a liceului.” În trening și plin de praf, aflat la un joc de fotbal pe terenul din fața sălii de sport, este strigat să intre la examinare: „Scurtu, la examen!”, cu toate că aștepta să-i vină rândul peste două zile. „Am intrat în sală la ora 14,00 și am ieșit la 19,00”, își amintește, peste ani, profesorul Ioan Scurtu. De bucuria reușitei, pe drumul către casă, cânta și spunea poezii. „Îmi venea să strig: «Oameni buni, iată eu, băiatul lui Scurtu din Dochia, am absolvit liceul!»”…

Ioan din Dochia reușise să spargă toate barierele existente între „orășeni” și „țărani”, fiind conștient fiind că se mai încheiase un drumeag al vieții lui și că avea de mers pe altul. „Ajunsesem la un sfârșit de drum -terminasem liceul, copilăria rămânea în urmă și primisem diploma de maturitate. Aveam 16 ani și opt luni; eram decis să merg mai departe.” Dar unde?… După discuții cu familia și Dumitru Almaș (unchiul Take), conferențiar la Facultatea de Istorie a Universității din București, a rămas hotărât ca tânărul absolvent să nu meargă la Filologia ieșeană, ci la Universitatea din Capitala țării, chiar la Istorie, așa cum îi prezisese și profesorul Aurelian Rotundu, pe când învăța la „Petru Rareș”. „Dacă Take zice așa, este bine să-l asculți”, conchisese bunicul.

Și l-a ascultat. „Nu împlinisem 17 ani, scrie autorul cărții, și mă aflam, pentru prima dată, în Capitala României”, la ora cinci dimineața, cu statut, deja, schimbat. Cu alte cuvinte, candidat la examenul de admitere, pe care-l organiza Universitatea „C.I. Parhon” din București. Dochia rămăsese în urmă, la 360 de kilometri…

Cei cinci ani de studenție, petrecuți la Facultatea de Istorie, și-au pus amprenta asupra tânărului aspirant la tainele trecutului – Ioan Scurtu -, cu toate că, la început, acomodarea a fost una dificilă. Evenimentele succedate pe plan politic au condus, implicit, la un alt mod de interpretare istorică, așa încât, s-a trecut „de la rollerism spre o abordare pe bază de documente”, ceea ce reprezenta un pas benefic în cercetarea științifică din domeniul istoriografiei. „Când am devenit student, consilierii sovietici erau deja retrași, nemaifiind nevoie de avizul lor pentru fiecare prelegere (scrisă) pe care cadrul didactic respectiv urma să o predea studenților, dar, în facultate, continua să funcționeze Catedrea de Istoria URSS.”

Un spațiu relevant din cel de-al II-lea capitol al volumului este destinat de către autor profesorilor lui de la facultate, care, după cum mărturisește, i-au construit „amintiri interesante, fiecare cu stilul și personalitatea sa. Factorul politic era dominant, scrie Ioan Scurtu, și toți au trebuit să se adapteze vremurilor. Unii mi-au lăsat impresia că erau nonconformiști, alții se stăruiau să promoveze istoria pe bază de documente, iar câțiva făceau exces de zel pentru a demonstra că sunt «pe linie»”. Privind în urma timpului, îi întâlnim ca dascăli, în acei ani, pe Gheorghe Ștefan (la cursul de Istoria veche a României) sau Moș Patrulă, fost decan al facultății – „o surpriză dezagreabilă” pentru studentul începător I. Scurtu, deoarece primul profesor pe care l-a audiat nu prezenta, liber, cursul, ci îl… citea dintr-un dosar scos din geantă (o judecată simplistă a tânărului învățăcel de atunci, după cum recunoaște autorul însuși, întrucât Gh. Ștefan era „un bun arheolog”, care descoperise Cetatea antică Dinogeția și publicase, în consecință, „o amplă monografie” despre ea) -, Florentina Preda (la seminarul de Istoria veche a României), Dumitru Berciu (la cursul de Introducere în Arheologie) – cu spectaculoasa și emblematica sa decoperire

din satul Hamangia, comuna Istria (județul Tulcea), „Gânditorul de la Hamangia, devenit un adevărat simbol al civilizației antice pe pământ românesc” -, Ion Nestor (la cursurile de Istoria comunei primitive, respectiv, Etnografie) – „Vorbea liber, clar, metodic, argumentat”, susținându-și ideile, la prima vedere, „chiar în contradicție cu linia trasată de Engels”, însă, „Ulterior, am realizat că, în fond, „polemiza” cu Engels pe o problemă secundară, fără nicio relevanță politică, iar cursul său se înscria pe linia promovată de istoriografia sovietică” -, Emil Condurachi (la cursul de Istoria antică universală), „un orator exceptional”, „neîntrecut în diplomația culturală”, care ”s-a adaptat foarte rapid la noul regim”, semnând, alături de Petre Constantinescu-Iași, în februarie 1945, un „act extrem de util pentru PCR”, anume, protestul intelectualilor contra premierului Nicolae Rădescu, și devenind membru al Partidului Comunist Român din 1946 -, Achim Popescu (la seminarul de Istoria antică universală), Valeria Costăchel (Istoria URSS), cu studii fundamentale privind începutul Evului mediu românesc – o cercetătoare apreciată de Nicolae Iorga și angajată de marele nostru savant la Institutul de Istorie Universală, institut pe care, într-un act de de curaj, precum îl definește autorul volumului, l-a și condus o scurtă perioadă, după asasinarea lui Iorga și până la numirea lui Gheorghe I. Brătianu ca director, pe 1 martie 1941 -, Gheorghe Georgescu-Buzău (la partea a doua a cursului de Istoria medie a României) – la unul dintre seminariile de specializare făcute împreună cu el, studentul Ioan Scurtu avea să redacteze primul său referat conceput pe baza documentelor de arhivă -, Mauriciu Kandel (la cursul de Istoria medie universală și cel facultativ de Geografie istorică) – zis și Moș Kandel, datorită faptului că era apropiat și sfătos cu studenții -, Dumitru Almaș (la cursul de Istorie modern universală) – „bine cunoscut de profesorii de istorie, de elevi, de un public foarte larg în calitatea sa de autor de manuale școlare, de povestiri istorice, de romancier, gazetar, conferențiar la radio, participant la numeroase activități culturale și științifice etc.” -, Aurelian Sacerdoțeanu (la cursul de Științele auxiliare ale istoriei), Emil Vârtosu (la seminarul de Paleografie chirilică) – „un mare istoric, contribuțiile sale privind Revoluția de la 1821 fiind esențiale, deoarece se bazau pe documente, pe care le-a pus pentru prima dată în valoare” -, Damian P. Bogdan (la seminarul de Palografie slavo-română) – „Manualul de paleografie slavo-română, publicat de el în 1936, rămăsese cartea de referință pentru arhiviști și nu numai.” -, Vasile Hurmuz (la cursul de Istoria Contemporană a României), Iorgu Stoian (la seminarul de Epigrafie latină) – zis Bocu, „a descifrat numeroase inscripții descoperite la Tomis și Histria, pe baza cărora a publicat lucrări apreciate de specialiști” -, Radu Manolescu (titularul seminarului de Paleografie latină)… O lume devenită, la rândul ei, istorie, bine disecată de autorul volumului „Povestiri adevărate. Memorii”…

Tânărul student Scurtu alege, la sfârșitul anului al II-lea de studii universitare, să se specializeze în istoria contemporană a României, motiv pentru care, în ultimii doi ani de facultate, va participa la cursuri și seminarii adecvate cu linia aleasă.

Două puncte de lumină a spiritului au reprezentat întâlnirea, în 1958, a studentului Ioan Scurtu, la cursul facultativ de Istoria literaturii universale, cu marele profesor și cărturar Edgar Papu, care, pe întinderea unui singur semestru, i-a plimbat de la „Dante la Voltaire, de la Shakespeare la Cantemir, de la Eminescu la Esenin”. Un curs „extrem de plăcut”, o adevărată revelație asupra creației marilor valori ale culturii umanității, unde, așa cum mărturisește, peste ani, istoricul și dascălul I. Scurtu, a trait „o mare satisfacție intelectuală”. Un alt punct de lumină l-a constituit audierea a „doi renumiți dascăli de la Facultatea de Filologie” a Universității București: Tudor Vianu (ale cărui prelegeri le-a ascultat de două ori), de o „excepțională erudiție”, și George Călinescu.

Aplicațiile practice din teritoriu, foarte bine organizate de Facultatea de Istorie din Capitală, Inspectoratele școlare și Comitetele de Cultură de la acea vreme, au prilejuit grupelor de studenți vizitarea unor monumente istorice deosebite de pe cuprinsul României, precum: orașul Târgoviște – Curtea Domnească, Palatul Domnesc, Turnul Chindiei, Mănăstirea Dealu; Curtea de Argeș – Curtea Domnească, Biserica Mănăstirii, fântâna Meșterului Manole; în Vâlcea – cula de la Măldărești, mănăstirile Bistrița, Horezu, Cozia; Brașov – zidul cetății, Școala românească din Schei; Avrig – Casa memorială și mormântul lui Gheorghe Lazăr și atâtea altele. Un amănunt prețios oferit de autorul cărții, contrapunând adevărul concret propagandei eronat construite atunci, de către postul de radio Vocea Americii, este acela că: „În anii studenției mele, toate bisericile erau deschise și se puteau vizita. M-a interesat, în mod deosebit, biserica Mănăstirii Curtea de Argeș, unde știam că au fost înmormântați regii și reginele României. (…) cele patru morminte – ale lui Carol I și Ferdinand, precum și ale Elisabetei și Mariei – erau în bună stare și îngrijite. „De asemenea, se desprinde și cultul sacru de la vremea respectivă, care exista față de memoria marilor înaintași: la locul de lângă Turda, unde fusese ucis Mihai Viteazul, era ridicată o troiță; la Putna, ardea o candelă deasupra mormântului lui Ștefan cel Mare; la fel și la Iași, la locurile de veci ale lui Dimitrie Cantemir și Alexandru Ioan Cuza, ori la Mănăstirea Dealu, la mormântul lui Mihai Viteazul, iar sarcofagul cu trupul Ecaterinei Teodoroiu, aflat în centrul orașului Târgu Jiu, era bine îngrijit.

Statutul de student al Facultății de Istorie nu a însemnat pentru tânărul Scurtu doar întâlnirea cu profesorii, cursuri, seminarii, examene ori practică, ci și cunoașterea fascinantei topografii zonale a Bucureștiului (străzi, monumente etc.), întâlnirile cu condeierii Cetății din manualele școlare, la Uniunea Scriitorilor din Calea Victoriei (unde i-a văzut, „în carne și oase”, pe Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, Veronica Porumbacu, Gala Galaction, Mihail Sadoveanu sau, mai târziu, în taberele studențești, pe Victor Eftimiu) și cu regizorul Ion Popescu-Gopo, meciurile de pe stadioane și din sălile de sport, filmele prezentate în cinematografe („Zboară cocorii”, „Mizerabilii”, „Vagabondul”, „Articolul 240”, „Marile manevre” etc.), piesele din repertoriul teatrelor bucureștene („O scrisoare pierdută”, cu Alexandru

Giugaru și Costache Antoniu, „Apus de soare”, cu George Calboreanu, „Cocoșul negru” al lui Victor Eftimiu (dramaturgul i-a dat o replica memorabilă, la finele acestui spectacol, lui Dumitru Almaș: „Sunt modest, dar să se știe!”), „Livada de vișini”, cu Lucia Sturdza-Bulandra ș.a.), spectacolele de la Operetă, unde cânta Ion Dacian, Opera Română ori cele de muzică populară din cortul Circului de Stat, unde interpreta Maria Tănase alături de acordeonistul Fărâmiță Lambru ș.a.m.d), precum și prima emisiune de televiziune, din ianuarie 1958, privită la sala de lectură a Bibliotecii Facultății de Istorie, unde era instalat, într-o cutie de lemn, un televizor. Cu alte cuvinte, Ioan dorea să vadă și să cunoască ceea ce știa „doar de la radio și din cărți”, cu toate că „la Dochia, acasă, în mijlocul familiei”, se odihnea cu adevărat…

Nu i-a plăcut Istoria veche, însă, prima formă de examinare din anii studenției bucureștene a fost taman…colocviul de Istoria veche, unde primul subiect suna astfel: „Descrieți cultura mormintele cu ocru roșu.” O bulversantă și umilitoare notă de 5, primită din partea profesorului Gheorghe Ștefan. „În acel ianuarie 1958, cu un soare sticlos”, idealul de a deveni profesor parcă se spulbera, dintr-o dată, în albul lacului înghețat, pe care-l privea cu indiferență, vorbind cu sine însuși în gând… Pedantul Mauriciu Kandel era, în schimb, generos la notare. La el, a luat prima notă de 10 din istoria celor cinci ani de studenție, fapt care l-a încurajat foarte mult, stabilindu-i, de altfel, parcursul strălucit al următorilor patru ani.

Demascările din 1959, la nivel de entitate concretă (facultate, bunăoară, în cazul abordat), fie la nivel macrosocial – spre exemplu, lotul Noica-Pillat – „se înscriau într-un adevărat program vizând intimidarea intelectualilor care nu aderaseră la regim”, scrie profesorul Scurtu în volumul autobiografic. De fapt, „politica represivă și de intimidare” din primii doi ani de studenție „a alternat cu unele fapte pozitive” (organizarea la București și transmiterea la radio, în anul 1958, a primei ediții a Festivalului Internațional „George Enescu”; sărbătorirea Centenarului Unirii Principatelor Române), marcând, astfel, procesul de trecere de la „modelul sovietic de societate spre politica de independență națională, după stilul

Gheorghiu-Dej, al «pașilor mărunți» și al «prudenței maxime»”.

Practic, începând cu anul 1960, „România începea să conteze în lume”, spune autorul. În interior, cultura trăia „mutații importante”, poetul Tudor Arghezi, reabilitat după moartea lui I.V. Stalin, fiind sărbătorit, cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani, în luna mai 1960, de către „conducerea de partid și de stat”. La fel și cinematografia (este momentul când apar producții nemuritoare, precum filmul „Darclée”, semnat de Mihai Iacob, „Valurile Dunării”, pelicula lui Liviu Ciulei, „Ciulinii Bărăganului”, regizat de Louis Daquin și Gheorghe Vitanidis ș.a.) ori sportul, când Naționala de handbal masculin obține primul ei titlu de campioană mondială din istoria țării, pe 12 martie 1961, la Dortmund, în Germania. Față de atitudinea regimului de atunci în raport cu scriitorul Arghezi, profesorul Scurtu face apel la un fragment din textul domnie-sale, intitulat „Fețele comunismului. Tudor Arghezi: de la „poezia putrefacției” la Steaua Republicii Populare Române” și apărut în Revista „Historia”, numărul din august 2007: „Încercarea unor politologi sau chiar istorici de a prezenta perioada 1945-1989 ca una lineară, în care s-a aplicat, timp de patru decenii și jumătate, aceeași politică, este contrazisă de realitate.”

În „sferele înalte”, erau discutate, deja, „noile modalități de abordare a istoriei”, în 1960, apărând primul volum din „Istoria României”, „un pas înainte pe calea abordării științifice a istoriei poporului român”. Îndepărtarea lui Mihail Roller a fost de bun augur pentru reconstrucția dimensiunii istoriografice nationale, afirmația lui Dan Berindei din „Prefața” la volumul I al „Istoriei românilor” (tipărit în 2001), citat de Ioan Scurtu, venind să întărească starea de fapt a schimbărilor survenite, din această perspectivă, anume: „Roller fiind înlăturat de pe pozițiile sale de dictator al istoriografiei, a avut loc o revenire la izvoare și o treptată atenuare a pozițiilor extreme.”

Examenul de Stat l-a susținut tânărul Ioan Scurtu în sesiunea din iunie 1962, anul încheierii colectivizării agriculturii în țară. Trei probe orale și susținerea lucrării erau prevăzute pentru finalizarea studiilor, la Secția de Istoria României, pe care și-o alesese, figurând examene la Istoria României, Istoria Universală veche și medie sau modernă și contemporană (la alegerea studentului) și Socialism științific. Prin hotărârea Comisiei pentru examenul de stat, a fost declarat Diplomat universitar, în specialitatea Istoria României, cu media finală 9,50, optând, initial, să fie repartizat în cadrul Institutului Pedagogic din Bacău, pe post de asistent universitar, spre a fi mai aproape de familia din Dochia, opțiune care s-a schimbat, prin anularea repartizării și „emiterea unui nou Ordin, prin care, începând cu 15 octombrie 1962, eram încadrat la Facultatea de Istorie a Universității București”, luată fiind în calcul „îmbunătățirea structurii corpului profesoral”. După discuția oficială cu ministrul Învățământului de atunci, Ilie Murgulescu, în cabinetul acestuia, marele om de știință i-a înmânat tânărului Ioan Scurtu plicul cu noul Ordin, i-a strâns mâna și i-a urat „mult succes” în activitatea științifico-didactică de preparator suplinitor… În Secretariatul Facultății de Istorie, primele cuvinte deloc încurajatoare au venit din partea profesorului Vasile Maciu, care îi spune: „Păcat de dumneata, că ești un element bun! Puteai să faci o carieră frumoasă la Bacău, dar aici te va influența negativ unchiul dumitale, Dumitru Almaș, care nu-i nici istoric, nici scriitor. Nimic nu se va alege de capul dumitale!”

„De la copilărie la maturitate”, „Student la istorie”, „Coleg cu foștii profesori”, „Lector universitar”, „Conferențiar universitar”, „Urmărind, ca istoric, prăbușirea unui regim politic” sunt, așa cum specificam anterior, șase capitole, ce alcătuiesc mai mult decât o carte de memorialistică. Am putea spune că avem de-a face cu un manual de istorie literaturizată, unde subiectul central își creionează existența printre personaje și evenimente – individuale și de anvergură istorică -, în timpi fracturați, la anumite intervale, de sincopele vremurilor efemere, dar, după cele menționate într-un paragraf de început, avem de-a face, deopotrivă, și cu cea mai neliteraturizată autobiografie posibilă. În acest sens, citatul din Nicolae Iorga folosit de autor pe coperta a patra a lucrării sale „Viața politică din România. 1918-1944”, apărute în 1982 (o carte despre care Mircea Sântimbreanu spunea că „Editura Albatros a realizat o performanță istorică” publicând-o), devine un laitmotiv potrivit, ce închide, în sâmburele lui, esența întregului demers publicistic al lui Ioan Scurtu: „Istoria care se putea crede până acum că este o materie pe lângă celelalte, se învederează din ce în ce mai mult că este o necesitate…” Și cum să nu fie o necesitate, când avem de-a face cu un cercetător și un dascăl pentru care Istoria a însemnat Viața însăși, cu valurile, nuanțele și constantele ei inefabile cu tot, precum în versurile poetului și diplomatului sibian Aron Cotruș: „Nu m-am născut să număr stelele pe cer / Și nici stingher, Aurului să-i slujesc – argat neghiob – / Și raiuri pământești să-i cer… / Nici să subjug, / Nici să fiu rob…/ Eu m-am născut să dărui, să mă dărui.”

Cartea istoricului Scurtu se poate citi în mod cronologic, așa cum a fost scrisă, sau începând cu orice capitol vrei. Nu se întrerupe nicicum curgerea povestirii, deoarece soliditatea fiecărei diviziuni în parte a lucrării e concepută ca o construcție solitară, cu parametri definitorii specificI, diviziuni care, însă, alăturate, compun un întreg armonios și coerent, o adevărată invitație la „felii” de istorie, privite cu o foarte mare atenție.

În capitolul al III-lea al cărții, mi-a atras atenția o frază edificatoare pentru noțiunea de progres și, în general, pentru viitorime, cu toate că ea face referire la un episod particular din localitatea natală nemțeană, de după încheierea colectivizării agriculturii: „Moș Avram murise și o dată cu el a dispărut din Dochia ultima căruță trasă de boi.” La fel dispăruseră, în cimitirul de animale, amenajat pe dealul de la Botezatu, și caii sătenilor, care nu consimțiseră să fie predați la colectiv. Un semn clar de schimbare de paradigmă istorică a societății românești postbelice, dar și de cârmire a liniei Destinului, în ceea ce-l privea pe tânărul preparator suplinitor de la catedra de Istoria României – Ioan Scurtu, care avea să fie inclus, încă de la bun început, în colectivul de elaborare a istoriei Universității București, instituție de învățământ superior, ce împlinea, în 1964, 100 de ani de la înființarea sa de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza (prin decretul semnat de acesta în data de 4/16 iulie 1864), moment sărbătorit cu grandoarea-i cuvenită și „mult fast”, după cum ne spune autorul…

Încă din tinerețe, Ioan Scurtu a cercetat documente, colecții de ziare, cărți, atât în cadrul Bibliotecii Academiei Române, pe locul 10 – ultimul pe rândul din dreapta – cât și la Arhivele Statului. „Când oboseam (erau ziare mari, format P IV), mă delectam (la Biblioteca Academiei, n.n.) citind memoriile lui N. Iorga, Marius Teodorian-Carada, Ștefan Popescu-Filuță, discursurile parlamentare ale lui Armand Călinescu, cărțile lui Ștefan Zeletin, Dumitru Drăghicescu, Eugen Lovinescu, Mihail Manoilescu etc. Mi-a luat câteva luni studierea Enciclopediei României, patru volume apărute sub coordonarea lui Dimitrie Gusti.”

Întâlnirile de o clipă sau de cursă lungă fac parte din traiectoria destinică a orișicui, amprentând, mai mult sau mai puțin, universul interior al unei persoane. Poate de aceea, interacțiunea cu profesorul Constantin C. Giurescu, spre exemplu, de la începutul carierei sale didactice, a reprezentat pentru I. Scurtu o adevărată lecție: de istorie trăită și, deopotrivă, de viață, Giurescu susținând un principiu cât se poate de obiectiv întru analiza fenomenului istoriografic în sine, anume acela că „istoria trebuia scrisă și predată pe bază de documente”: „Vezi, ce a fost valabil ieri, nu mai este valabil astăzi. De aceea, trebuie să te bazezi pe documente istorice și nu pe documente oficiale. Uneori, documentele oficiale pot fi de folos pentru a promova adevărul istoric.”

Prin anii 1962-1963, comunicarea mediatică din ambele zone, de Est și de Vest, scrie Ioan Scurtu în „Memoriile” sale, începea să capete un contur concret, oarecum echilibrat, apariția pe piață, în septembrie `63, a revistei „Lumea”, alături de ziare franceze, italienești, engleze, americane și din țările socialiste, aducea, laolaltă, semnături și opinii importante ale unor Mircea Ivănescu, Cristian Popișteanu, Walter Lippmann, Art Buchwald ș.a. Reflectarea unor momente cruciale ale vremii pe plan internațional începea să se realizeze în termeni diferiți, așa precum s-a întâmplat în clipa asasinării președintelui american J. F. Kennedy, când, în numărul din 25 noiembrie 1963 al cotidianului „România liberă”, portretizarea acestuia suna astfel: un politician „înzestrat cu un înalt simț de răspundere și cu înțelegerea realistă a necesităților de a găsi soluții rezonabile în scopul evitării războiului termonuclear”. În acest sens, ”Declarația din aprilie 1964” venea să sintetizeze „noua orientare politică a României, formulând principiile ce trebuiau să stea la baza relațiilor internaționale” și pe care autorul le amintește („dreptul fiecărui popor de a-și hotărî singur soarta, respectarea suveranității și integrității teritoriale a statelor, deplinei egalități, neamestecul reciproc în treburile interne”), aducându-se, în același timp, și o critică necesară la activitatea Kominternului („Metodele greșite, amestecul în treburile interne ale partidelor comuniste au mers până la înlăturarea și schimbarea unor cadre din conducerea de partid și chiar a unor Comitete Centrale în întregul lor, impunerea din afară a unor conducători, la reprimarea unor cadre valoroase de conducere din diferite partide.”). Cu alte cuvinte, scrie profesorul Scurtu, „Declarația din aprilie 1964 a marcat un moment de cotitură în politica internă și externă a României, o întoarcere la valorile naționale, fapt pe care l-am subliniat în conferințele și dezbaterile ulterioare la care am participat”. Secretarul comisiei de redactare a acestei Declarații istorice fusese Paul Niculescu-Mizil.

Două secvențe-document, descrise cu minuție de autorul cărții, sunt reprezentate de finalul de viață al criticului literar George Călinescu, respectiv, de cel al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, președintele Consiliului de Stat, ambele petrecute în același an 1965 și aceeași lună martie. Am să redau doar tabloul călinescian, care este aidoma unui spectacol de teatru conceput de scriitorul însuși, unde evenimentele se succed rapid, într-o regie proprie, aproape poetizată. De la rolul de moderator și „participant foarte activ” la simpozionul „Arta și viața”, din octombrie 1964, desfășurat la Ateneul Român, unde G. Călinescu făcea afirmația că „nu se poate trăi fără artă și fără frumosul feminin”, autorul „Istoriei literaturii române” invită, mai apoi, în micro-universul său casnic, trupa de actori a Naționalului bucureștean, ce juca în piesa scrisă de el – „Ludovic al XIX-lea” -, spre a le arăta interpreților respectivi, cum se poate ajunge la inima spectatorilor și la „ritmul interior al personajelor”. Iată modul în care „Cele două forțe (a criticului literar și a artistului George Călinescu, n.n.) se vor armoniza în opera sa” (Eugen Lovinescu), în viața sa. Bolnav, se internează în spital: „Când sunt mâhnit ca acum, zăpada e neagră”… Ultimele sale versuri, cu iz testamentar, publicate în ”Contemporanul” – ”Obstacol invizibil” – prefigurează, cumva, dimensiunea astrală a călătoriei definitive pentru „vizionarul cu intuiții străfulgerătoare” (Pompiliu Marcea): ”Și eu desfac mari aripi în noaptea colosală / Rup gratia de fier / Voind să evadez spre ziua siderală / Dar mă lovesc de cer.” Peste puțin timp, la mijloc de martie 1965, cel care scria: „În planul poetic, Otilia este eroina mea lirică, proiecția mea în afară, o imagine lunară și feminină. Flaubertian, aș putea spune și eu:«Otilia c`est moi.»” („Contemporanul”, nr. 5, 29 ianuarie 1960)

pleacă în lumea necunoscută de Dincolo, spre a-și dormi somnul de veci, pe Aleea Scriitorilor din Cimitirul bucureștean Bellu…

„M-am numărat printre acei români care au regretat moartea lui Gheorghiu-Dej”, scrie profesorul Scurtu, „eternizarea” memoriei liderului comunist căpătând un caracter relativ, în foarte scurt timp, de la dispariția acestuia. „Ca urmare, am solicitat să fiu primit în Partidul Muncitoresc Român, dorința fiindu-mi satisfăcută în ziua de 8 mai 1965.” O dată cu cel de-al IV-lea Congres al PMR, devenit al IX-lea al Partidului Comunist Român, din perioada 19-24 iulie 1965 de la București, când, „alături de steagul PMR, s-a arborat și drapelul de stat al RPR”, „se deschidea un nou unghi de abordare a vieții politice din perioada interbelică și până în 1948”.

Nicolae Ceaușescu a fost ales secretar general al CC al PCR, iar, o lună mai târziu, la data de 21 august 1965, s-a adoptat o nouă Constituție (în locul celei anterior elaborate, din 1952), prin intermediul căreia noua denumire statală se transforma în Republica Socialistă România.

În timpul vizitei unei delagații de partid și de stat în URSS, între 3 și 11 septembrie 1965, Ioan Scurtu relatează că a descoperit, abia după anul 1989, citind stenograma acestei întâlniri, poziția lui Nicolae Ceaușescu în raport cu Tezaurul României, dat în păstrare de către guvernul regal român, în timpul Primului Război Mondial, guvernului țarist rus, expunându-i, președintelui Leonid Brejnev (uimit de chestiunea adusă în discuție de români), următoarele: „O altă problemă pe care noi am dori s-o ridicăm este problema tezaurului care se află în păstrare în Uniunea Sovietică, încă din 1917.” Secretarul general al CC al PCR de atunci a spus atunci, cu fermitate, că „Aici este vorba despre un angajament politic al Puterii Sovietice”, citându-l, menționează profesorul Scurtu, pe Vladimir Ilici Lenin, „care a scris că Rusia Sovietică va restitui tezaurul poporului român”. Argumentului susținut de Brejnev și de premierul Aleksei Kosîghin, cum că România are datorii față de URSS, reprezentantul României i-a contrapus faptul că nu este de acord cu o astfel de teorie, replicând, în mod extrem de corect, astfel: „Noi am ridicat un lucru simplu: între două guverne, a intervenit un acord semnat de miniștrii de Finanțe de atunci; aceste valori au fost date spre păstrare, nu au fost date drept gaj în contul unei datorii. După toate normele internaționale și interne, când dai cuiva să păstreze ceva, el este obligat să ți-l înapoieze”. Ca un dat al destinului, problema Tezaurului s-a reluat abia în 2003, când, vreme de 9 ani, Ioan Scurtu a devenit copreședintele Comisiei comune româno-ruse de studiere a „problemelor izvorâte din istoria relațiilor bilaterale”, inclusiv, a celei anterior menționate.

Polemica chino-sovietică a reprezentat un alt segment ce a intrat în vizorul tânărului istoric Scurtu, segment deslușit, însă, ca multe altele, după anul 1989, când stenogramele dintre Nicolae Ceaușescu și premierul Consiliului de Stat al Republicii Populare Chineze din acei ani, Zhou Enlai, au vorbit de la sine. Așadar, vizita oficială efectuată în România, în intervalul 17-23 iunie 1966, de către demnitarul chinez a scos la lumină, peste timp, multe aspecte definitorii ale politicii externe românești, sovietico-hrușcioviste și chineze, care vădeau echilibru din partea țării noastre, serioizitate și corectitudine în ceea ce privea atitudinea Chinei, revizionismul politicii duse de Nichita Hrușciov față de R. P. Chineză, până la înlăturarea acestuia din octombrie 1964, precum și încercarea de reluare a relațiilor bilaterale ruso-chineze de către tandemul Brejnev-Kosîghin. La București, Zhou Enlai i-a spus lui N. Ceaușescu, conform stenogramelor, următoarele: „noi sprijinim poziția dumneavoastră, sprijinim lupta dumneavoastră împotriva șovinismului de mare putere”. De menționat faptul că, în dialogul său cu premierul C.S. al R.P. Chineze, secretarul general al CC al PCR a specificat că România avea „relații economice și politice cu toate țările socialiste”, punctând, de asemenea, că, în interiorul CAER, „se insistă, îndeosebi, asupra unor organisme suprastatale”, situație

similară cu cea a Tratatului de la Varșovia, unde „s-au făcut propuneri de transformare, de fapt, a lui într-un organism suprastatal, îndeosebi, în domeniul coordonării politicii externe a țărilor membre și în domeniul militar”. În același timp, politica de neamestec a României în problema chino-sovietică, a determinat neacceptarea, din partea lui N. Ceaușescu, a atacării, de la București, a sovieticilor, de către oficialul chinez, un act de înaltă cultură diplomatică și echilibru în arta comunicării interțări, practic, o lecție veritabilă de diplomație, la nivel mondial, din partea României: „este dreptul lor [al liderilor sovietici] să rezolve treburile interne, judecători sunt partidul și poporul sovietic”, a spus atunci secretarul general al CC al Partidului Comunist Român.

Aceeași atiudine echidistantă față de conflictul chino-sovietic și-a afirmat-o țara noastră, scrie profesorul Scurtu, la Congresul al X-lea al PCR, din luna august 1969, când șeful delegației sovietice, Konstantin Katușev, secretar al CC al PCUS și membru al Prezidiului CC al PCUS, venise la București cu textul „Salutului Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și Mesajul CC al PCUS”, în care era atacat în mod explicit Partidul Comunist Chinez. Paul Niculescu-Mizil, secretarul cu Propaganda al CC al PCR, a considerat drept „inamical” respectivul mesaj, dar și „un act inadmisibil de dispreț față de opiniile gazdelor, un act de instigare a membrilor partidului împotriva conducerii lor”. Niculescu-Mizil i-a comunicat lui Katușev faptul că „un asemenea atac la adresa unui alt partid, mai ales cu care aveam relații de colaborare, nu poate fi rostit de la Congresul român”. Aceeași manieră corespunzătoare și fermă a adoptat-o și N. Ceaușescu, în cadrul discuțiilor, pe această temă, solicitate de oficialul URSS. O atitudine de mare demnitate și corectitudine din partea României, în raport cu ambele părți aflate în conflict, ceea ce l-a determinat pe emisarul sovietic să-și retragă frazele din discurs, referitoare la Republica Populară Chineză. Concluzia despre cele două momente istorice de la București – vizita lui Zhou Enlai (1966) și cea a lui K. Katușev (1969) -, pe care o prezintă în carte istoricul Ioan Scurtu, este aceea că, la acea vreme, „conducerea română și-a impus punctul de vedere, torpilând intențiile celor doi lideri politici de a folosi Bucureștiul ca tribună de atacuri și contestări reciproce”. De reliefat faptul că „Poziția PCR a fost recunoscută și acceptată atât de chinezi, cât și de sovietici”, universul stenogramelor de atunci, scoțând la iveală, după 1989, radiografia exactă a evenimentelor și a discutiilor purtate la nivel oficial.

Tânărul dascăl universitar și istoric Scurtu a urmărit, cu spirit critic și obiectiv de observație, evenimentele sub semnul cărora i se desfășura destinul personal și cel al tuturor semenilor săi, în România anilor de după Gheorghiu-Dej, politica externă a țării noastre căpătând o reflectare adecvată, creionată cu multă finețe în volum și completată, cu date explicative certe din stenogramele studiate începând cu 1990. Pelerinajul unic, din punct de vedere istoric, la nivel global, al liderilor lumii, care au trecut, în cadrul vizitelor oficiale efectuate, pe la București, ne-au transformat Capitala, așa cum frumos se menționează în carte, într-un „centru al diplomației mondiale”. Practic, din anul 1967, „România s-a detașat clar de politica promovată de Uniunea Sovietică și de celelalte state din Tratatul de la Varșovia prin decizii spectaculoase, cu larg ecou internațional”, stabilirea de relații diplomatice cu Republica Federală Germania reprezentând una dintre perspectivele politicii internaționale românești (vicecancelarul și ministrul de Externe al R.F.G.-ului, Willy

Brandt, a recunoscut, în premieră, în august 1967, la București, că „există două state” pe pământul german). De asemenea, refuzul țării noastre „de a accepta ruperea relațiilor diplomatice cu Israelul, considerat stat agresor în războiul din iunie cu Egiptul”, Nicolae Ceaușescu distanțându-se din nou de poziția sovietică și a statelor membre ale Tratatului de la Varșovia și susținând, la întrunirea din 9 iunie 1967 de la Moscova, drept soluție necesară și cu final concret, așezarea la masa negocierilor a Israelului și a Egiptului, punct de vedere ce i-a fost respins, motiv pentru care nu a semnat, la rândul său, „Declarația comună”, adoptată în acel moment.

Un reper important în coagularea relațiilor româno-americane pe tărâm diplomatic este data de 26 iunie 1967, președintele Consiliului de Miniștri, Ion Gheorghe Maurer, a avut „prima discuție la acest nivel din istoria relațiilor româno-americane”, cu președintele SUA, Lyndon Johnson,„care nu numai că a admis ”negocierea unor acorduri economice și culturalștiințifice între cele două state”, dar a menționat și faptul că „România s-ar putea implica în rezolvarea acestei probleme dificile”, a războiului din Vietnam (pe care Johnson îl dorea încheiat). Se înregistra tot un primat istoric, ne spune profesorul Scurtu, când „cea mai mare putere a lumii făcea o asemenea propunere regimului de la București”.

Câteva luni mai târziu, pe 19 septembrie 1967, România nota, în cartea ei de istorie, un alt succes extern, anume, alegerea celui dintâi diplomat dintr-o țară socialistă, în funcția de președinte al Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite – era vorba despre ministrul de Externe, Corneliu Mănescu (cel de-al doilea diplomat român, după Nicolae Titulescu, ales în această poziție importantă). Cu spiritul critic specific unui istoric atent, Ioan Scurtu face o paralelă între discursul titulescian, din septembrie 1930, din fața reprezentanților Societății Națiunilor, și discursul lui Mănescu, de la New York, din septembrie 1967, constatând același numitor comun al mesajului oficial dintre președintele celei de-a 11-a Adunări a Societății, românul N. Titulescu, și președintele celei de-a 22-a sesiuni a Adunării Generale a ONU, românul C. Mănescu. O deschidere de care țara noastră se bucura, oferind, la rândul ei, soluții diplomatice concrete, întru rezolvarea conflictelor grave din multe puncte ale Globului…

„Urmăream evoluțiile politice cu ochii și cu mintea tânărului interest de măsurile adoptate pe plan intern și de statutul internațional al României, dar mai ales pentru a sesiza noile abordări privind istoria românilor”, mărturisește profesorul Scurtu în carte. De aceea, vizita din luna noiembrie 1967, a ambasadorului american Averell Harriman (care i-a solicitat lui Nicolae Ceaușescu sprijinul României pentru a se ajunge la negocieri între SUA și Republica Socialistă Vietnam), precum și cea a președintelui Franței, generalul Charles de Gaulle, în perioada 14-18 mai 1968, au constituit puncte de reper semnificative în ceea ce privește politica externă a țării noastre. ”(…) la cei 78 de ani ai săi, de Gaulle era foarte viguros și vorbea liber, își amintește I. Scurtu, a spus versuri din Eminescu în limba română, s-a întâlnit cu un fost coleg al său de la Școala Specială Militară de la Saint-Cyr, generalul Ion Heruvim.” În mesajul său prietenesc, președintele francez „a evocat sprijinul pe care Franța l-a acordat Țărilor Române pentru realizarea Unirii sub Alexandru Ioan Cuza, precum și faptul că România a luptat alături de Antantă în timpul Primului Război Mondial”.

La adunarea festivă din 7 mai 1966, de la Sala Palatului, prilejuită de împlinirea a 45 de ani de la crearea Partidului Comunist Român, o oarecare deschidere privind abordarea istoriei se întrevedea: „pentru prima dată întrun document oficial, se afirma că alături de PCR au fost și alte forțe care au luptat împotriva fascismului și hitlerismului și au fost citate numele lui Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu, Grigore Iunian, Grigore Filipescu, Virgil Madgearu, Dem I. Dobrescu.” De asemenea, era subliniat rolul istoriei – „Valoarea unei istorii cu adevărat științifice constă în înfățișarea obiectivă a faptelor, în interpretarea lor justă, constituind, astfel, o oglindă a conștiinței de sine a poporului (…).” – și al istoricului, acela de a înfățișa „faptele nu după dorințele subiective ale oamenilor, nu după nevoi politice de moment, după criterii de conjunctură, ci așa cum s-au petrecut ele (…)”. Momentul aniversar a fost precedat, pe 6 mai, de evenimentul deschiderii oficiale a

Muzeului de Istorie a Partidului Comunist, a Mișcării Revoluționare și Democratice din România (fostul Muzeu de Istorie a Partidului Comunist, ce-i succedase Muzeului Lenin-Stalin), care avea bustul lui Decebal, poziționat la intrarea în clădire.

Apariția Revistei „Magazin istoric”, în aprilie 1967, sub directoratul profesorului și scriitorului Dumitru Almaș, este considerată de autor o bornă de referință în peisajul cultural-istoriografic românesc, primul ei număr prezentând o copertă color cu legenda: ”1877-1967. Cromolitografia reprezentând alegoric trecerea Dunării de către armata română” și reunind semnăturile de salut ale lui Constantin Daicoviciu, Andrei Oțetea, Ion Popescu-Puțuri, Tudor Arghezi, Emil Condurachi, George Oprescu, Mihai Berza, articolele fiind scrise de către Dumitru Almaș, Ștefan Pascu, Alexandru Piru, Romulus Vulcănescu, Dionisie Pippidi, Cristian Popișteanu, Dumitru Tudor, Mihail Guboglu. Publicația, ce ajunsese la un tiraj de 200 000 de exemplare, era solicitată și de români aflați peste graniță, precum Mircea Eliade, Ion Rațiu și Emil Cioran.

Evocarea întâlnirii cu poetul Tudor Arghezi (fost călugăr, bijutier, ceasornicar ș.a.), pe care tânărul universitar de la Facultatea de Istorie a Universității București a avut-o, în fața vilei acestuia, din strada Mărțișor, se rezumă, în cadrul volumului de memorii, la un extrem de scurt dialog cu, de astă dată, vânzătorul de cireșe Arghezi – un bărbat mic de statură, cu ochelari cu ramă groasă, „cel mai mare poet român de la Eminescu încoace”, după unii critici literari, reabilitat de sistemul politic începând cu anul 1952. „Câte kile?”, întrebă autorul „Cuvintelor potrivite”. „Un kilogram”, răspunse cumpărătorul Ioan Scurtu, care îi era și vecin. „Șase lei”, zise părintele literar al lui Zdreanță. „De ce așa de scumpe? Eu am cumpărat, ieri, cireșe cu trei lei din Piața Puișor”, articula, mirat, solicitantul. „Ca să ții minte că ai cumpărat cireșe de la Tudor Arghezi!”, se auzi, la ceas de iulie 1965, replica Maestrului, care afirmase, la un moment dat, despre propria-i copilărie, cum că a fost cea mai amară perioadă a vieții lui („N-aș mai voi să fiu o dată copil.”). Peste alți doi ani, tot la vreme de Cireșar, Poetul se muta la cele veșnice, înmormântat fiind în grădina Mărțișorului, lângă soția sa, Paraschiva, livada de pomi fructiferi, tipografia „Biletelor de papagal” și mormântul lui Zdeanță. La Ateneul Român, unde a fost depus, din ultima gardă, au făcut parte Ion Gheorghe Maurer, Chivu Stoica, Nicolae Ceaușescu ș.a. În curtea casei din spatele Șoselei Olteniței, discursul final a fost rostit de scriitorul Eugen Jebeleanu, creatorul „Surâsului Hiroshimei”…

„Am constatat că Partidul Comunist Român – care, în anii 1948-1965, s-a numit Partidul Muncitoresc Român – a avut aprecieri diferite privind istoria României și față de unii lideri: uneori, lăudați, altădată, criticați sau chiar uciși și, apoi, reabilitați”, scrie I. Scurtu. „Pentru mine, a devenit limpede că istoria trebuia scrisă pe baza documentelor istorice”, a continuat acesta. De aceea, activitatea științifică a constituit „elementul esențial din munca unui cadru didactic universitar” pentru profesorul Scurtu, cadru didactic ce „nu poate fi un transmițător de cunoștințe dobândite prin studiul lucrărilor altora, ci trebuia să fie el însuși autorul unor idei rezultate din cercetarea documentelor și să contribuie la dezvoltarea științei pe care o profesează”. Studiul la Arhivele Statului din București și din județe, la Biblioteca Academiei ș.a.m.d. reprezenta o condiție sine-qua-non în vederea alcătuirii fișelor de lucru, fișe pe baza cărora Ioan Scurtu și-a întocmit lucrarea de doctorat cu titlul „Întemeierea și activitatea Partidului Țărănesc (1918-1926)”, prilej cu care, prin intermediul directorului Ștefan Pascu, de la Institutul de Istorie, l-a cunoscut pe Zaharia Boilă (fost ziarist și parlamentar, autorul manifestului anticarlist și antilupescian A bătut ceasul”), nepotul lui Iuliu Maniu. De altfel, o serie de întâlniri i-au marcat traseul construirii tezei și memoria, toate având legătură directă cu Partidul Țărănesc (este vorba despre Ionel Pop, Dan Alecu, Ion Lepădatu, Gh. Teodorescu). Cu alte cuvinte, istoria însăși grăia prin acești reprezentanți ai trecutului, care au apărut, unul câte unul, în calea asistentului universitar Scurtu… Profesorul clujean Pompiliu Teodor nutrea speranța ca tânărul doctorand să realizeze, astfel, cu lucrarea întocmită, „o breșă în zidul istoriografic”, zid aflat, încă, sub influența ideologică rolleriană, ceea ce avea să se și întâmple în ziua de 19 aprilie 1971, o dată cu susținerea oficială a tezei, în fața unei Comisii din care făceau parte decanul Dumitru Berciu, profesorii Vasile Maciu, Ladislau Bányai, Vasile Hurmuz, M. C. Stănescu. „În acea seară de 19 aprilie 1971, se încheia încă un capitol din viața mea”, mărturisește profesorul Ioan Scurtu, la finalul celui de-al III-lea capitol al volumului său de memorii…

Numai că obținerea titlului de doctor în istorie reprezenta nu un final de etapă, ci un nou început în munca de cercetare pentru, de acum, lectorul universitar I. Scurtu (promovat în acest grad didactic pe 23 februarie 1972), „în condițiile în care activitatea științifică a cadrelor didactice mai în vârstă era, mai curând, modestă. Istorici cu renume, precum Emil Condurachi, Gheorghe Ștefan și Ion Nestor, membri ai Academiei RPR (RSR), nu aveau nicio carte publicată. Preferau să prezideze, să scrie prefețe la lucrările altora, să prezinte comunicări la reuniuni științifice internaționale”. Desigur, toată această dimensiune de cercetare-documentare și promovare a istoriei pe bază de documente trebuie analizată din perspectiva contextului politic existent. Practic, ne subliniază autorul în carte, doar vreme de șapte ani, până la la Tezele din iulie 1971, a fost posibilă o asemenea deschidere pentru specialiști, după care amprenta politico-ideologică a lăsat urme adânci: „Profesorul Constantin C. Giurescu mi-a spus că era o politică de conjunctură, pentru a demonstra sovieticilor că românii sunt ”pe linie”.”

Cum evenimentele politice se desfășurau cu o viteză inimaginabilă, politica externă a devenit temă la învățământul politic. „Din dezbaterile organizate atunci (octombrie 1980-iunie 1981, la Ministerul Educației și Învățământului, n.n.), a rezultat că politica externă promovată de Nicolae Ceaușescu se baza pe un corp diplomatic profesionist, format după 1961, când, în fruntea Ministerului de Externe, a fost numit Corneliu Mănescu și că documentele semnate de șeful Statului român erau negociate și pregătite din timp, pe durata mai multor luni și chiar ani”, un fapt real și un exemplu de profesionalism al diplomației românești a acelor ani. De altfel, continuă profesorul Scurtu, „Bucureștiul a devenit un centru al diplomației mondiale”, așa cum memționam anterior, unde și-au găsit rezolvarea problemele funciare internaționale de atunci, precum: stabilirea relațiilor diplomatice americano-chineze, bazele păcii egipteano-israeliene și a celei dintre Vietnamul de Nord și SUA, Nicolae Ceaușescu dezvoltând o serie de întâlniri cu cele mai mari personalități ale timpului, ca de exemplu, în vara anului 1969 (mai precis, intervalul 2-3 august 1969), când s-a consemnat prima vizită a unui președinte american în România – Richard Nixon. După acest episod, la cel de-al X-lea Congres al PCR, desfășurat câteva zile mai târziu, între 6 și 12 august, s-a instituit funcția de secretar general al Partidului, în care a fost ales Nicolae Ceaușescu. De asemenea, amintim

întrevederea pe care N. Ceaușescu a avut-o, la Vatican, în data de 26 mai 1973, cu Papa Paul al VI-lea, apoi, cea cu Julian Amery, ministrul Afacerilor Externe al Commonwealth-ului, din 22 iunie același an (1973) – dicuție în cadrul căreia Ceaușescu a precizat două lucruri deosebit de importante, anume că „la Ialta, s-a uitat un lucru principal, că mai trebuie întrebate și popoarele” și, de asemenea, că „s-a cedat în fața lui Hitler, nu au fost sprijinite Cehoslovacia și alte țări din Europa, care puteau constitui un obstacol în calea politicii lui Hitler”.

Președintele american Nixon, după vizita sa istorică, din România, în anul 1969, l-a invitat, la rândul său, pe omologul său român, în SUA, astfel că, în perioada 26-27 octombrie 1970, a avut loc cea dintâi vizită a unui șef de stat român pe tărâm american. Trei ani mai târziu, Richard Nixon a adresat o nouă invitație conducătorului României de a efectua o vizită oficială, astfel că, între 4 și 7 decembrie 1973, s-a desfășurat, după cum menționează Ioan Scurtu în volum, „cea mai fructuoasă vizită din întreaga istorie a relațiilor dintre România și SUA, consemnată în documentele fundamentale: Declarația comună a președintelui Republicii Socialiste România, Nicolae Ceaușescu, și președintelui Statelor Unite ale Americii, Richard Nixon, precum și Acordul de constituire a Consiliului româno-american pentru promovarea relațiilor economice.” Președintele Nixon, la dineul din 4 decembrie, a ținut să sublinieze faptul următor: „distinsul nostru oaspete din seara aceasta, dintre toți oamenii de stat din lume, a jucat unul dintre cele mai însemnate roluri ale unui om de stat de pe Glob, prin faptul că a văzut ansamblul problemelor mondiale cu care suntem confruntați și nu numai pe acelea care implicau propria sa țară (…). El a dat dovadă de înțelepciune și înțelegere și a contribuit enorm la deschiderea unor dialoguri care, altfel, ar fi rămas, poate, închise pentru totdeauna”.

În cadrul conferinței de presă, susținute în cadrul Clubului Național al Presei, în fața a peste 200 de jurnaliști, N. Ceaușescu a oferit următorul răspuns la întrebarea dacă „frumoasele sonde din România” ar ajuta Statele Unite să iasă din strâmtoare, în conjunctura iscată de criza petrolului, și anume: „Avem un program de dezvoltare a diferitelor surse de petrol, inclusiv, prospecțiuni în Marea Neagră și suntem gata să acceptăm colaborarea cu firme din Statele Unite pentru a căuta petrol. În ce privește livrarea, în momentul de față, de petrol din frumoasele sonde ale României,

cu regret trebuie să vă spun că, timp de o sută de ani, ele au livrat și Statelor Unite, încât acum nu mai pot da atâta petrol cât să satisfacă necesitățile României și ale altor state. Dacă, prin colaborarea în prospecțiuni, vom găsi petrol, fără nicio îndoială că, pe baza rezultatelor acestei colaborări, vom putea livra petrol și Statelor Unite.”

Menținerea pe un nivel foarte bun de colaborare interțări între România și SUA a reprezentat-o și vizita, pe pământ românesc, a secretarului american de Stat – Henry Kissinger -, din noiembrie 1974, când, în cadrul discuțiilor respective, s-au analizat, pe lângă problemele bilaterale firești, și cele stringente pe plan internațional (situația Taiwanului, cea europeană și politica Republicii Federale Germane, conflictul araboisraelian, rolul ONU și cel al Organizației Internaționale pentru Alimentație și Agricultură, pozițiile Chinei și URSS-ului etc.). Șeful diplomației americane, protocolar și cu echilibrul care l-a caracterizat întreaga viață, i-a menționat lui Nicolae Ceaușescu (precum citează, în carte, I. Scurtu un document din Arhiva CC al PCR) faptul că: „Ne interesează mult ideile Dumneavoastră cu privire la modalitățile concrete în care s-ar putea avansa spre o reglementare de pace și conținutul acesteia.” Vizionarismul diplomatic al președintelui român despre pericolul bipolarității politice a momentului, vizionarism apreciat de Kissinger, este valabil și astăzi, într-o lume măcinată de disensiuni similare acelei epoci, dar marcată de tehnici avansate de manipulare și atac armat, și constă în mesajul următor: „Știm că Statele Unite nu pot fi asemuite cu Germania [hitleristă], dar pericolul unei înțelegeri în doi nu este văzut cu ochi buni de toate țările din Europa, chiar și de cei mai buni aliați ai Dumneavoastră (Franța, n.a.).” Una dintre cele mai elocvente demonstrații că Bucureștiul devenise un adevărat pol al diplomației globale, după definița atentului observator critic al problematicii de ordin extern și istoriograf Ioan Scurtu…

Din același unghi de vedere referitor la succesele diplomatice ale României din anul 1974, sunt reliefate în volum toate acțiunile cu impact internațional pozitiv, inițiate, în genere, de țara noastră (acordarea de preferințe vamale generalizate României de către Piața Comună; adoptarea unanimă, de către Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, a „Declarației (inițiatorul acesteia fiind delegația română, n.a.) asupra instaurării unei noi ordini economice internaționale” – a se observa că sintagma „noua ordine mondială” este una veche -; Conferința Mondială a Populației, Conferința Asociațiilor din țările europene pentru Națiunile Unite, desfășurate la București; adoptarea, în unanimitate, la Conferința generală UNESCO a rezoluției inițiate tot de țara noastră, ce avea în vedere cooperarea europeană în domeniile educației, științei, culturii și informației).

Anul imediat următor, 1975, a fost reprezentat de vizita oficială a președintelui României în Japonia, unde s-a întâlnit cu împăratul Hirohito, apoi, de vizitele în țări latino-americane, precum Brazilia, Venezuela, Mexic; de asemenea, pe 11 iunie, s-a desfășurat, la Casa Albă, întâlnirea cu președintele SUA – Gerald Ford -, care avea să declare în mod răspicat următoarele: „Doresc ca pe durata mandatului meu să extindem relațiile stabilite de Statele Unite și România prin ”Declarația” din 1973.”, iar, pe 12 iunie, cu premierul britanic Harold Wilson, la Londra. O lună mai târziu, pe 14 iulie, au avut loc discuții cu Bruno Kreisky, cancelarul Austriei, iar, pe 26 iulie, a vizitat România primul-ministru francez – Jacques Chirac -, care „a pledat pentru „echilibrul” între blocurile militare și necesitatea ca trupele americane să fie menținute în Europa”. Președintele român, pacifist, i-a răspuns, însă, acestuia, cu fermitate, cum că „prezența oricăror trupe străine, sub orice formă, nu poate să însemne niciun plus de securitate, niciun plus de independență”.

În prezentarea personală a problematicii despre Conferința pentru Securitate Cooperare în Europa, ce a avut loc în cadrul dezbaterilor de la Ministerul Educației și Învățământului, tânărul lector universitar I. Scurtu, cu obiectivitatea, repet acest lucru, și precizia analizării faptelor și a texturilor evenimențiale, a concluzionat că: „diplomații români – pe baza mandatului primit din partea lui Nicolae Ceaușescu – au avut un rol important la această conferință, militând pentru egalitatea între state și renunțarea la abordarea de pe poziții de forță, a blocurilor militare – NATO și Tratatul de la Varșovia, pentru independență, suveranitate și neamestec în treburile interne – principii promovate de România încă din anul 1964. Având o reală capacitate de negociere, delegația română a contribuit la găsirea unor formule, acceptate în unanimitate de reprezentanții celor 35 de state.” Astfel că, la data de 1 august 1975, la Helsinki, s-a semnat Actul final al Conferinței, de către toți președinții de state și șefii de guverne din Europa, Canada și SUA, președintele României subliniind, în alocuțiunea sa, faptul realizării unei Europe unite, „bazate pe națiuni independente, pe colaborare pașnică și egală în drepturi între toate statele, fără deosebire de orânduire socială sau de mărime”. Zece principii de bază, în ceea ce privește relațiile interstatale, erau cuprinse în acest act (despre care profesorul Ioan Scurtu a spus, din anul 2005, la Simpozionul Fundației Europene „Titulescu” prilejuit de împlinirea a 30 de ani de la semnarea Actului final de la Helsinki, că a constituit „baza activității statelor occidentale de subminare a regimului politic din statele socialiste”), și anume: „egalitatea suverană, respectarea drepturilor interne, a suveranității; nerecurgerea la forță sau amenințarea cu forța; inviolabilitatea frontierelor; integritatea teritorială; reglementarea pașnică a diferendelor; neamestecul în treburile interne; respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, inclusiv, a libertății de gândire, conștiință, religie sau convingere; egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul popoarelor de a dispune de ele însele; cooperarea între state; îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor asumate, conform dreptului internațional.” Prin Actul final de la Helsinki, fiecare stat membru putea verifica dacă se respectă Drepturile Omului în statele semnatare, prin urmare, politica lui N. Ceaușescu, prin pilonul ei de rezistență (independență și neamestec în treburile interne), a devenit inaplicabilă. De la Conferința de la Helsinki, președintele american Gerald Ford a sosit într-o scurtă vizită oficială în țara noastră, onorând, astfel, invitația omologului său român, vizită desfășurată între 2 și 3 august 1975, documentele de colaborare interstatală fiind semnate în atmosfera Castelului Peleș din Sinaia…

Perimetrul de răspândire a acțiunilor diplomatice românești era unul extins, în acei ani. Ali Bhutto, primul-ministru al Pakistanului, a sosit la București, în octombrie 1975, lună în care Nicolae Ceaușescu a mers în Portugalia, pentru o întâlnire oficală cu președintele Francisco Antonio da Costa Gomes, iar, în decembrie, același an, avea să vină, în România, ministrul de Externe și vicecancelarul Republicii Federale Germane – Hans-Dietrich Genscher. Cu alte cuvinte, la finele lui 1975, dimensiunea politicii externe a țării noastre era definită de relații diplomatice cu 125 de state ale lumii și de relații comerciale cu 130, conform „Istoriei politicii externe românești în date” (coordonator Ion Calafeteanu), lucrare citată de către Ioan Scurtu în volumul său memorialistic.

Anul următor, 1976, a adus o nouă premieră istorică, am putea formula, și anume, prima vizită oficială (pe 2 august) a unui șef de stat român de după 23 august 1944, în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (Basarabia – teritoriul dintre Nistru și Prut). După Chișinău, Nicolae Ceaușescu s-a întâlnit cu Leonid Brejnev, în Crimeea, ținând să menționeze că e „greu de înțeles de ce este nevoie ca la granițele noastre să mai păstrăm sârmă ghimpată”, subiect pe care liderul sovietic l-a evitat. Ivan Bodiul, primul-secretar al CC al Partidului Comunist Moldovenesc, avea să

sosească, la rândul său, în România, în luna decembrie 1976, comunicând public faptul că R.S.S. Moldovenească e „parte indestructibilă a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste”.

Sub raport statistic, anul diplomatic 1976 avea să se încheie, așa cum menționează profesorul Scurtu, cu vizite oficiale ale președintelui român în țări precum URSS, Bulgaria, Iugoslavia, Grecia, Turcia, Republica Socialistă Armeană, Kuweit, Angola, Guinea-Bissau, dar și cu întâlniri, la București, unde Nicolae Ceaușescu i-a primit pe primul-secretar al CC al PCUS, președintele Consiliului de Miniștri al Ungariei, regale Belgiei, regele Luxemburgului, șahinșahul Iranului, președintele Senegalului, președintele Siriei ș.a.

Capitolul al IV-lea, „Lector universitar”, continuă, cronologic, prezentarea sferei de politică externă a țării noastre – una deosebit de eficientă, datorată profesionalismului desăvârșit al întregului corp diplomatic românesc -, cu șirul evenimentelor din anul 1977, când au venit, pentru convorbiri, la București, ministrul Afacerilor Externe al Indiei, președintele Cehoslovaciei, președintele Consiliului de Miniștri al Poloniei, președintele Consiliului de Stat al Republicii Democrate Germane, cancelarul Republicii Federale Germane, președintele Italiei, premierul israelian, președintele Siriei, președintele Egiptului, președintele guvernului Angolei. De asemenea, la Oradea și Debrețin, președintele României s-a întâlnit cu secretarul general al CC al Partidului Muncitoresc Socialist Ungar, a inaugurat, împreună cu președintele R.S.F. Iugoslavia, lucrările sistemului energetic și navigabil „Porțile de Fier II” și a efectuat vizite în URSS, Polonia, R.D.G., Egipt, Mauritania, Senegal, Ghana, Coasta de Fildeș, Nigeria ș.a.

Din această radiografie cuprinsă în volumul lui Ioan Scurtu, privind activitatea diplomatică intensă a României, se poate constata, empiric, acoperirea vastă a tuturor zonelor Globului prin intermediul politicii adoptate, fiecare dintre acestea fiind cu sfera ei de interese economice și necesități, foarte bine valorificate de actanții direct implicați. Interesul istoricului și pedagogului Scurtu, deopotrivă, pentru acest domeniu reprezentativ, reflectă o viziune de ansamblu a acestuia referitoare la complexitatea istoriografică în sine, pentru a oferi, de fapt, cea mai corectă definire a unei perioade anume din trecutul recent. Amănuntele statistice, punerea în valoare a mesajelor din stenogramele parcurse după 1990, cronologizarea exactă a producerii evenimentelor, practic, inventarierea acestora și identificarea actorilor politici, care le-au produs, toate segmentele anterios enunțate fac parte din arsenalul de cercetaredocumentare specific unui profesionist al Istoriei contemporane a României, așa cum este Ioan Scurtu.

1978 este considerat de către profesorul Scurtu anul în care tot acest neobosit periplu international întreprins de către președintele Ceaușescu a atins apogeul. În ultimii 13 ani, se crease, în mod concret și constant, o vizibilitate externă și o imagine favorabilă deosebit de puternică în ochii liderilor mondiali ai vremii. Amintim, în acest context, de vizita de la București a lui Moshe Dayan, ministrul de Externe al Israelului, din 3-4 aprilie 1978, care „i-a mulțumit lui Ceaușescu pentru implicarea sa în rezolvarea crizei din Orientul Apropiat”, cerându-i, totdeodată: „permisiunea să vă abordăm și în viitor pentru a vă solicita sfatul, sprijinul, părerile dumneavoastră în problemele noastre, în special, în sprijinirea procesului de pace (…).” Și, a continuat, flatant, Dayan: „Sunt profund impresionat de forța personalității dumneavoastră.”

După momentul cu Moshe Dayan, a urmat, între 12 și 17 aprilie 1978, vizita lui Nicolae Ceaușescu în SUA, la invitația președintelui de atunci – Jimmy Carter -, când a fost semnat primul acord de colaborare dintre România și o mare firmă americană (Control Data Corporation din Minneapolis), în ceea ce privește tehnica de vârf. Și Carter, la fel ca și predecesorii săi, a folosit același tip de discurs elogiativ: „Poporul Statelor Unite este onorat să aibă ca oaspete al nostru un mare conducător al unei mari țări. Influența sa pe arena internațională ca lider al României este

excepțională (…). Este un mare avantaj pentru mine, ca președinte, să am șansa de a mă consulta cu un mare lider național și international, precum este vizitatorul meu de astăzi.”

O lună mai târziu, la Beijing, în perioada 15- 20 mai 1978, conducătorul țării noastre de la acea vreme s-a întâlnit cu președintele Partidului Comunist Chinez, Hua Guofeng, despre care a discutat și faptul că președintele Jimmy Carter „a insistat în mod deosebit asupra interesului și dorinței lui de a ajunge la o normalizare a relațiilor cu Republica Populară Chineză” și că „trebuie făcute eforturi” pentru a detensiona comunicarea dintre URSS și China.

De notorietate în mentalul colectiv al populației Globului a rămas vizita președintelui român în Marea Britanie, unde, între 13 și 16 iunie 1978, s-a întâlnit cu regina Elisabeta, Nicolae Ceaușescu fiind decorat, la Palatul Buckingham, cu Ordinul monarhic Bath (distincție ce i s-a retras pe 24 decembrie 1989). Substratul economic al acestei primiri fastuoase consta în încheierea acordului cu firma BAC, privind fabricarea de avioane în România. Patru ani după acest moment festiv grandios, Ceaușescu avea să inaugureze zborul avionului ROMBAC-1-11.

După întâlnirea tradițională din Crimeea, de pe 1 august 1978, a liderului URSS, Leonid Brejnev, cu șefii statelor membre ale Tratatului de la Varșovia, s-a constatat că discuțiile cu Nicolae Ceaușescu au fost utile, dar s-au criticat „acele aspecte ale politicii române care merg împotriva cursului comun al statelor socialiste frățești”.

La reședința de vară a președintelui american Jimmy Carter, au fost semnate, în septembrie 1978, Acordurile de la Camp David (Maryland), documente „pregătite în timpul repetatelor vizite făcute la București și a discuțiilor cu Ceaușescu avute de reprezentanții Israelului, Republicii Arabe Egipt și SUA”, care au încheiat războiul egipteano-israelian. Evident, semnatarii acestor Acorduri de pace – Anwar Al-Sadat și Menahem Begin au fost răplătiți cu Premiul Nobel pentru Pace, iar Nicolae Ceaușescu, în decembrie 1989, cu un glonț în piept…

Anul 1979 a adus la București, în vizite oficiale, nume mari ale momentului, precum Akihito – prințul moștenitor al Japoniei (și viitorul împărat), Leonid Brejnev – președintele Sovietului Suprem al URSS și primsecretar al CC al PCUS, Valéry Giscard d`Estaing – președintele Franței, președinții R.S.F. Iugoslavia, Republicii Portugheze, Republicii Cipru, Republicii Guineea, premierii Republicii Elene, R.P.D. Coreene, Noii Zeelande, primul-secretar al CC al P.C. Bulgar și președintele Consiliului de Stat al Bulgariei, vicecancelarul și ministrul de Externe al R.F. Germane, miniștrii de Externe ai Chinei și Italiei etc. La rândul său, N. Ceaușescu a mers, pentru dezvoltarea reciprocă a relațiilor bilaterale, în Bulgaria, Turcia, Spania, Egipt, Siria, Libia, Angola, Burundi, Mozambic, Gabon, Sudan ș.a.

Deplasările în străinătate ale fostului președinte al României, în anul imediat următor, 1980, s-au efectuat în țări precum URSS, Iugoslavia, Bulgaria, Polonia, Franța, Suedia, Norvegia, Danemarca, predominând primirile oficiale: Kim Ir Sen – președintele R.P.D. Coreene, Hua Guofeng – premierul Chinei, Erich Honecker – președintele Consiliului de Stat al R.D. Germane, Todor Jivkov – președintele Consiliului de Stat al Bulgariei, regale Iordaniei, președintele guvernului R.S. Cehoslovace, președinții Greciei, Camerunului, Zairului, Zambiei, Mozambicului, Zimbabwe, miniștrii de Externe ai URSS, Franței, Marii Britanii, Turciei, Egiptului, Cubei, Pakistanului, Etiopiei, Guineei etc.

Pentru România, marcajul anului 1981 l-a reprezentat buna colaborare cu URSS-ul, în domeniul spatial, prin trimiterea unui om în cosmos. Astfel, la data de 14 mai, a fost lansată nava „Soiuz – 40”, de pe cosmodromul Baikonur din Kazahstan, cu românul Dorin Dumitru Prunariu și rusul Leonid Popov, la bordul său. Ulterior îndeplinirii cu succes a acestei misiuni dificile, liderul sovietic l-a decorat, la Moscova, pe Dumitru Prunariu, cu Ordinul „Erou al URSS”, iar, mai apoi, la București, președintele Ceaușescu i-a înmânat primului cosmonaut din România Ordinul „Erou al Republicii Socialiste România”.

Concluzionând, din punct de vedere statistic, aflăm din volumul istoricului Scurtu faptul că, în perioada 1965-1981, Nicolae Ceaușescu a efectuat 159 de vizite în 71 de state ale lumii, iar un număr de 64 de șefi de țări și de guverne au fost primiți, în România. Trebuie menționat că, în 1980, existau lectorate de limba, literatura și civilizația română în 36 de centre universitare din străinătate, iar, în instituțiile de învățământ superior din patrie, studiau tineri din 58 de state ale lumii, intelectualii români (profesori, cercetători, arhiviști, muzeografi, artiști ș.a.) devenind „o prezență cunoscută și apreciată la conferințe, simpozioane și alte manifestări culturalștiințifice internaționale”, așa cum stă specificat în carte. Augustul anului 1980 a însemnat pentru România încă o modalitate de recunoaștere externă a prestigiului său global, așa încât, Congresul Internațional de Științe Istorice de la București, ne spune profesorul Ioan Scurtu (pe atunci, tânăr lector universitar, cu ecusonul nr. 1909), „a fost una dintre cele mai mari reuniuni internaționale și, cu certitudine, cea mai amplă manifestare a istoricilor, găzduită vreodată de țara noastră”, reunind 2712 delegați din 67 de țări participante (Franța, China, Cuba, R.P.D. Coreeană, Nigeria, Sudan, Panama, Andora, Austria, Ungaria, Polonia ș.a.). Așadar, în perioada 10-17 august, Congresul, al cărui discurs inaugural a aparținut, în ședința de deschidere din 10 august, de la Palatul Republicii, președintelui Comitetului Român de Organizare, Mihnea Gheorghiu, a fost organizat pe trei dimensiuni: I. Mari teme; II. Metodologie; III. Secțiune cronologică. În ziua de 15 august, lectorul Ioan Scurtu a prezentat, în Aula Facultății de Drept, prelegerea cu tema „Reformele agrare din Europa în perioada dintre cele două Războaie Mondiale”, în cadrul Secțiunii Istorie Contemporană. La ședința de închidere a lucrărilor Congresului, din data de 17 august, desfășurată în Sala Mare a Palatului Republicii, a ținut un discurs fostul președinte al Comitetului Internațional de Științe Istorice, Karl Erdmann, care, mulțumind Comitetului Român de Organizare, a rugat să se transmită „mulțumiri și omagii președintelui Nicolae Ceaușescu”. Erdmann a rostit următorul mesaj, deosebit de puternic și de vibrant pentru acei ani, anume: „A fost un forum international al libertății intelectuale care ne-a fost mijlocit de Republica Socialistă România. Mulțumiri tuturor celor care au umplut de viață acest forum. Mulțumim acestei țări care a făcut posibilă această trăire.” Fostul secretar general al Comitetului, Michel François, a adăugat, la rândul său următoarele cuvinte: „La București, noi am făcut să înainteze istoria, înmulțindu-i preocupările și metodele de cercetare. Este un succes care se datorează unei organizări perfecte, neegalate până acum.” Finalul i-a aparținut noului președinte al Comitetului Internațional, polonezul Aleksandr Gieysztor, care a citit Mesajul celui de-al XV-lea Congres Internațional de Științe Istorice, ce se încheia astfel: „Nutrim ferma convingere că a face din istorie un mijloc de apropiere între popoare, de creare a unui climat de încredere și stimă reciprocă înseamnă a ne îndeplini o datorie profesională și o datorie morală în acest ceas de mare răspundere pentru destinul omenirii.”

Trebuie precizat faptul că, în august 1980, la București, au fost prezenți, așa cum precizează autorul cărții, cei mai buni istorici ai vremii: Albert Soboul și Georges Castellan din Franța, Isak Minț și Aleksandr Ciubarian din URSS, Nikolai Todorov din Bulgaria, Radu Florescu și Stephan Fischer-Galați – români stabiliți în SUA, Gligor Popi (Iugoslavia), Ránki Győrgy (Ungaria) ș.a. Concluzia lui Ioan Scurtu despre această manifestare științifică de prestigiu, organizată de țara noastră, se regăsește, ca o mărturie pentru viitor, în acest volum de memorii: „Mai presus de

propriile mele trăiri, se cuvine evidențiat faptul că în anul 1980 s-a desfășurat, pentru prima dată în România, Congresul Internațional de Științe Istorice, moment ce semnifica recunoașterea valorii istoricilor români, a capacității lor de a organiza un asemenea eveniment. După 1989, nu s-a mai pus problema ca România să găzduiască un asemenea eveniment, iar susținerea materială din partea Statului aproape că a dispărut.”

Metamorfozele sunt și nu sunt, întotdeauna, benefice. „Am observat că imaginea satului și obiceiurile oamenilor s-au schimbat. La vechea cooperativă, se vindeau mărfuri ca la oraș (…)”, scria, la finele celui de-al IV-lea capitol, Ioan Scurtu. Cireșele lui Arghezi și ochelarii lui cu ramă groasă nu se schimbaseră, dar deveniseră, acum, amintire. La fel și Moș Avram, inundațiile, cutremurul, Zaharia Boilă și multe, multe altele… „Aproape toți oamenii pe care-i cunoșteam din copilărie dispăruseră, rând pe rând…”

La 15 septembrie 1981, istoricul Scurtu a fost încadrat pe postul de conferențiar universitar. Intra nu doar într-o altă etapă a vieții sale științifice, ci și într-o perioadă dură pentru țară – este vorba despre intervalul 1982-1989 -, când presat de ceea ce se petrecea la nivel economic pe plan mondial, președintele Ceaușescu a luat decizia de „achitare înainte de termen a datoriei externe” a României. „Așadar, debutul meu în calitate de conferențiar universitar a coincis cu politica de restricții impuse de regim, fapt ce mi-a marcat existența, inclusiv, munca didactică și științifică”, mărturisește Ioan Scurtu în deschiderea capitolului V al cărții. Nu întâmplător, iminența finalului grandorii politice de altădată, când Bucureștiul contribuia la rezolvarea diferendelor majore ale Globului, era la un singur pas de a deveni certitudine… În acest sens, titlul ultimei diviziuni a lucrării memoriaistice – „Urmărind, ca istoric, prăbușirea unui regim politic” – vine ca o sinteză necesară nu a unei dezordini sistemice, pentru că nu despre entropie vorbim aici, ci despre tratamentul aplicat națiunilor mici, prin deciziile de culise ale marilor puteri dimpreună cu principalele instituții financiare ale lumii. România, desi adusese beneficii diplomatice însemnate echilibrului și păcii pe Glob, a intrat, la rândul ei, aidoma tuturor statelor socialiste europene, în torentul schimbărilor radicale de regim politic, dar și în jocul aritmeticii creșterii prețului barilului și a dobânzilor bancare. Motiv pentru care, în decembrie 1981, Nicolae Ceaușescu a decis ca „România să nu accepte amestecul în treburile sale interne a băncilor străine și să achite, într-un termen cât mai scurt, datoria externă”, privațiunile de tot felul, la nivelul populației, presupunând, evident, un efort colectiv greu de îndurat („restricțiile erau mai drastice decât cele luate în timpul participării României la cel de-Al Doilea Război Mondial”, menționează, la un moment dat, autorul, iar „nemulțumirea devenise o stare de spirit generală în România”). A fost începutul sfârșitului pentru managementul politic românesc socialist-totalitar, sub „lumina” răsăriteană, cu iz occidental, a perestroikăi și a glasnosti-ului gorbaciovist…

„Politician abil, Mitterand simțise noul curent care avea să ducă la schimbarea echilibrului de putere pe plan mondial și a urmărit să contribuie la înlăturarea lui Ceaușescu și să asigure pentru Franța o influență dominantă în România. [Este semnificativ faptul că Mitterand a fost primul șef de stat occidental care a vizitat România după 22 decembrie 1989.]”, menționează în volum Ioan Scurtu, specialist în Istoria contemporană a României. Laitmotivul propagandei anterioare de partid căzuse, definitv, o dată cu ultimul sunet de armă al Târgoviștei, dar nenumărate laitmotivuri ale altor tipuri de propagandă, mai ucigătoare decât glonțul, aveau să se nască, peste noapte, în țara noastră, din cenușa istoriei recente… Pentru poporul român, începând cu decembrie 1989, marasmul economico-educațional și cultural-identitar avea să prindă, brusc, aripi de vultur hămesit…

„Mult timp m-au obsedat cele auzite la Europa liberă: mii de morți, metri cubi de cadavre, dar și imaginile cu elicopterul alb, TAB-ul pe care se urcaseră zeci de oameni, vlăjganii care duceau pe umeri un covor furat și șoferul de troleibuz care mă îndemna să nu bifez biletul. Ca istoric, martor al acelor evenimente, mă întrebam: oare așa arată o revoluție?”, scrie profesorul Scurtu în ultimul capitol al cărții sale de memorii, o frază ce reliefează, în câteva cuvinte, un întreg mister din tulburătoarea lună a lui Undrea `89… Noua paradigmă societală, deja, se instaurase: „Nu bifa, domnule, de acum suntem liberi, nu mai este nevoie de bilet!”… A fost momentul propice, pentru profesorul Scurtu, al redactării, dimpreună cu studenții săi, a primului volum postdecembrist despre prăbușirea regimului, lucrare apărută în luna noiembrie a anului imediat următor, 1990, la Craiova, cu titlul: „Sfârșitul dictaturii. București 21-25 decembrie 1989”…

Orice carte de memorii parcurge, cronologic, etape și momente ale biografiei unei personalități, în stare să construiască sau să dărâme un templu, deja, cunoscut. Volumul de față, însă, este mai mult decât un simplu tom de amintiri întrețesute, pentru că el depășește, vizibil, limitele teritoriale, să le numim, specifice unui cadru memorialistic convențional, alcătuind, așa cum sumar am încercat să reliefăm în lucrarea prezentă, un adevărat MANUAL DE ISTORIE CONTEMPORANĂ A ROMÂNIEI, demn de a fi consultat și semnalat bibliografic, în lucrările de cercetare științifică, ce se vor redacta în viitor.

Bine structurat tematic și îmbogățit cu o multitudine de informații de arhivă extrem de relevante, acest reper livresc (al segmentului memorialistico-istoriografic) înfățisează și îmbină, pe de o parte, talentul predestinat de povestitor al autorului (din aceeași stirpe moldavă cu izvoditorul „Povestirilor istorice” – Dumitru Almaș), iar, pe de alta, forța de analiză obiectivă, de o exactitate matematică impresionantă, până la cel mai fin detaliu, a cercetătorului și pedagogului Ioan Scurtu, ilustru urmaș al întemeietorului Școlii critice a istoriografiei românești și fost director, vreme de aproape un sfert de veac al Arhivelor Statului, Dimitre Onciul, cel care avea drept crez de viață profesională studierea documentelor de arhivă întru aflarea adevărului istoric concret.

În mai 1928, după întâlnirea cu marele autor al piesei de teatru „Azilul de noapte”, scriitorul român Panait Istrati scria astfel: „Nu pe Maxim Gorki omul îl văzusem adineaori, ci povestea unei vieți care dase la iveală o lume, o lume de frumos și năzuințe”… Povestea unei vieți, necosmetizată, așa cum a fost, cu luminile și umbrele ei reale, prinsă în marele angrenaj al Istoriei, a scris-o și profesorul Ioan Scurtu.