Guvernul „proeuropean” și libertatea economică

Guvernul „proeuropean” și libertatea economică

Autor: Alexandru Lăzescu

Și România, și UE au nevoie de reforme radicale, inspirate poate de cele întreprinse de președintele argentinian Javier Milei; numai că acestea sunt improbabile, exceptând evoluții de o gravitate extremă.

„Cum ar fi fost în decembrie 1989 să iasă Emil Bobu, membru al CC al PCR, acolit al lui Ceaușescu, și alți prieteni de-ai lor, să spună: «am înțeles mesajul trimis de oameni către noi» și să-i asigure că se vor aduna la CC al PCR să vadă cum trebuie procedat pe mai departe?”, scrie pe blogul său Lucian Croitoru, consilierul președintelui BNR, Mugur Isărescu. În opinia sa, chiar și la 35 de ani distanță românii nu au avut din ce alege, au avut la dispoziție doar niște „construcții politice artificiale – după chipul și asemănarea Sistemului”, cele două având în comun în principal adversitatea față de liberalismul economic.

Ori, fără libertate economică nu poți avea cu adevărat libertate politică, un lucru care se uită mult prea ușor. Nu întâmplător diferența majoră dintre regimurile totalitare comuniste și cele autoritare de dreapta este că în timp ce ultimele permit de regulă o oarecare libertate economică, chiar dacă favorizează propria clientelă politică, primele monopolizează complet spațiul economic. După cum știm foarte bine din perioada comunistă, practic, cu foarte mici excepții, nimeni nu putea exista în afara statului. Acesta îți stabilea locul de muncă, cu posibilități destul de limitate de a-l schimba. Tot statul hotăra, prin planuri cincinale, ce anume și în ce cantități se produce în țară.

Evident situația e diferită astăzi, dar atitudinea clasei politice în ansamblu este, dacă nu ostilă, așa cum zice Lucian Croitoru, în orice caz foarte puțin interesată de provocările, de problemele antreprenorului român care, spre deosebire de corporațiile multinaționale, nu are nici resursele și nici know how-ul să navigheze în medii mai puțin prietenoase. Favorizați sunt în general doar cei care au acces clientelar la bani publici sau beneficiază de licențe sau permise speciale.

În discursul public sunt aproape absente referirile la stimularea liberei inițiative, la politici stimulative pentru mediul antreprenorial. De regulă acesta se axează pe chestiuni legate de pensii, salarii, categorii defavorizate. Sigur că și acestea sunt importante, dar fără un mediu de afaceri sănătos de unde poți alimenta bugetul? Nu poți să te bazezi, așa cum facem acum, în principal pe împrumuturi. Chiar și atunci când apar grave probleme structurale, guvernul pare incapabil, din cauza unor interese subterane sau poate doar din indolență, să încerce să le remedieze. Spre exemplu, deși în ponderea deficitului comercial, care anul trecut a ajuns la peste 30 miliarde de euro, industria chimică reprezenta peste 42% (importăm peste 65% din îngrășăminte), de ani de zile nu au existat nici un fel de preocupări pe această temă. În urmă cu trei decenii, în România existau 11 combinate de îngrășăminte chimice. În prezent mai sunt în funcțiune doar două, Azomureș și CIC Năvodari.

E adevărat, există în destule situații reglementări sau constrângeri impuse de la Bruxelles, cum ar fi cele inspirate de „politicile climatice” care au făcut ca UE să aibă cel mai ridicat preț al energiei de pe planetă, motiv pentru care tot mai multe companii se mută în America sau în China (ca BASF). Dar alte țări, ca Polonia de pildă, au reușit totuși să se descurce semnificativ mai bine decât noi în ciuda acelorași piedici.

Există o tendință majoră în Europa, și în parte și în America, de creștere a rolului statului, de implicare a acestuia în tot mai multe aspecte ale vieții economice și sociale. Cu o birocrație enormă care sufocă inițiativa, cum este și cea de la Bruxelles, după cum recunoștea și ultimul Consiliu European de la Budapesta. Iar lucrurile sunt cu atât mai îngrijorătoare în condițiile severei crize economice care ne așteaptă. Dovadă, ultimele măsuri severe de austeritate luate în ciuda faptului că guvernul se află, până în martie, sub presiunea alegerilor prezidențiale întrerupte.

Criza are în mare trei cauze principale. Prima este dezmățul bugetar din acest an electoral, acoperit de împrumuri de 235 miliarde de lei (o parte pentru plata dobânzilor de la creditele anterioare). Este apoi o criză structurală veche de decenii, o combinație de factori: un mediu economic neprietenos, cu salarii consistent mai mari la anumite categorii de bugetari în comparație cu cele din mediul privat (salariul mediu de la bugetari este cu 12% mai mare, asta fără să luăm în calcul sporurile și alte beneficii), lipsa libertății economice autentice care afectează inițiativele antreprenoriale de care vorbește Lucian Croitoru, o administrație supradimensionată și ineficientă, o realitate demografică deprimantă (numărul pensionarilor îl depășește pe cel al populației active), o lipsă crasă de viziune politică, influența subterană a serviciilor secrete, utilizarea justiției pentru tranșarea unor mize politice sau de afaceri.

Dacă ne uităm în urmă cu 2-3 decenii constatăm că clasa politică de atunci era ca nivel general mult peste cea de acum. Adăugați la asta frustrările provocate de inechitățile flagrante din societate. De pildă în justiție, salariile judecătorilor și procurorilor variază între 15 și 25 de mii lei/ lună, în timp ce actualul președinte al Curții Constituționale, o instituție aflată în centrul atenției generale în ultimele săptămâni, are un venit anual de 1,1 milioane lei (doar diferitele sporuri, precum cele pentru „risc și suprasolicitare neuropsihică”, „păstrarea confidențialității” sau „condiții vătămătoare”, ajung la 16,500 lei lunar). Sunt sume competitive, dacă nu chiar mai mari, prin comparație cu cele din multe țări din Vest.

În fine, al treilea factor, și acesta tot de natură structurală, deci foarte greu de depanat, este suita de crize din Uniunea Europeană. O combinație de crize politice, ultimele cele din Franța și Germania, declin economic și tehnologic (UE a rămas mult în urma Statelor Unite și a Chinei în privința tehnologiilor de vârf, precum Inteligența Artificială). În 2007, anul în care România adera la Uniunea Europeană, PIB-ul pe cap de locuitor al Statelor Unite era cu aproximativ 50% mai mare în raport cu cel din UE. Acum, la 17 ani distanță, este dublu. Între factorii care influențează decalajul sunt productivitatea mai ridicată în Statele Unite, o piață internă mai omogenă, investiții mai mari în cercetare și dezvoltare, reglementări și o birocrație mai reduse. Ori, România este profund afectată de ceea ce se întâmplă pe continent, mai ales în Germania unde problemele grave cu care se confruntă de pildă industria auto au reverberații serioase și la noi. Nu e clar dacă aceste influențe sunt luate în calcul pentru prognozele economice de la noi așa că situația ar putea arăta chiar mai rău în viitor.

E greu de crezut că autointitulatul „guvern proeuropean” va fi o soluție reală, pe termen lung pentru criza politică din România și va fi capabil să reformeze administrația și economia țării așa cum își propune. Anularea alegerilor prezidențiale din rațiuni pe zi ce trece tot mai puțin convingătoare nu a făcut decât să amplifice nemulțumirile, chiar furia populației. E adevărat, este la fel de greu de crezut că opoziția „suveranistă” sau Călin Georgescu dețin soluții miraculoase la îndemână. Însă pur și simplu mulți alegători vor altceva.

Ceea ce vedem în România nu are trebui însă să ne mire. Un cunoscut comentator de la CNN, Fareed Zakaria, vorbea în ultima sa carte despre „vremuri revoluționare”. Asistăm la o adevărată prăbușire a încrederii în politicieni, în instituțiile din țară și din afară, în UE, în ONU și agențiile sale, în Organizația Mondială a Sănătății, în mass-media. Chestiune valabilă pentru România și în mare parte pentru majoritatea țărilor din Europa, dar și pentru America.

Iar aceasta nu este doar o criză de încredere. Este și o evidentă criză de competență, scria acum aproape un an cunoscutul analist de politică externă american, Walter Russel Mead, prezent la Davos. „De ce s-ar aștepta alegătorii ca o «clasă de experți» care s-a înșelat atât de mult timp cu privire la Rusia, China, Iran și Covid să știe cum să facă față unei provocări atât de dificile și de multifațetate precum tranziția energetică? De ce ar avea încredere în politicienii europeni și americani, care eșuează atât de lamentabil în gestionarea migrației ilegale masive, pentru a gestiona provocările Inteligenței Artificiale?”

Probabil mulți se întreabă dacă sunt posibile în România reformele substanțiale promise și de noul guvern. E riscant să fii optimist. Și nu doar din cauza mediului economic precar de la noi și din UE. În general astfel de reforme radicale sunt posibile atunci când „ajunge cuțitul la os”. Cum s-a întâmplat în Argentina unde inflația lunară ajunsese la 25%, existau 13 cursuri de schimb USD – Pesos, și visteria țării era practic goală. Era rezultatul unor politici de decenii de populism peronist practicat de succesive guvernări socialiste corupte, întrerupte, pe scurte perioade, de unele de dreapta care nu au reușit să schimbe mare lucru.

În urmă cu un an a câștigat însă alegerile Javier Milei, un economist liberal libertarian care, spunea el în discursul ținut în fața Adunării Generale ONU, „nu a avut niciodată ambiția de a deveni politician și care a fost onorat cu funcția de președinte al Republicii Argentina”. Cu același prilej, Javier Milei ținea să observe în fața unei audiențe, probabil nu prea încântate, la fel ca și cea de la Davos unde președintele argentinian fusese de asemenea prezent, că „suntem la sfârșitul unui ciclu”. „Colectivismul și postările morale ale agendei woke s-au ciocnit de realitate și nu mai au soluții credibile de oferit la problemele reale ale lumii.” „Agenda 2030, deși bine intenționată în obiectivele sale, nu este altceva decât un program guvernamental supranațional cu o tentă socialistă.”

Reformele radicale întreprinse de Milei privite ironic de cei mai mulți la început au avut însă succes și au reverberații globale. A redus cu 30% aparatul administrativ, a redus inflația de la 25% la 3% lunar, a restabilit echilibrul fiscal. În interviul acordat în luna noiembrie săptămânalului britanic The Economist care îl descrie drept un „revoluționar al pieței libere”, Milei își expune credința fundamentală, aceea că „orice restricție asupra liberei întreprinderi împinge societatea spre socialism” așa că „orice poate face pentru a elimina intervenția statului, va face”. Este în bună măsură și ceea ce își propune, probabil de o manieră mai puțin dramatică, având în vedere contextul american, și Donald Trump.

Va avea ecou și în Europa experimentul radical al lui Milei din Argentina. Foarte probabil nu, deși Christian Lindner, fostul ministru de finanțe german din guvernul Scholz, crede că de ceva asemănător ar avea nevoie și țara sa. Doar o criză cu adevărat masivă ar putea înfrânge opoziția imensului aparat birocratic de la Bruxelles și a establishment-ului european. Însă dacă lucrurile continuă pe această linie mai devreme sau mai târziu s-ar putea totuși ajunge și în acest punct.

PS: Acesta este ultimul meu editorial pentru „Ziarul de Iași”. După mai bine de trei decenii mă despart de cotidianul care a continuat la nivelul Iașului aventura publicistică a „Monitorului”, devenit la un moment dat cel mai important grup de presă locală din țară, aventură începută pe 27 mai 1991. Le sunt recunoscător și le mulțumesc cititorilor care m-au însoțit pe tot acest drum. Voi continua să fiu prezent în spațiul publicistic din țară, în special în paginile revistei „22” și cele ale „Newsweek România”, chiar dacă nu cu aceeași periodicitate. Și sigur, iau în calcul și alte potențiale proiecte media.

(Articol scris în data de 30 decembrie 2024, n.n.)

Foto. Alexandru Lăzescu