Risipirea bucovinenilor

Risipirea bucovinenilor

Autor: Vasile Aioanei

„Bucovina va fi de-a pururi o durere pentru noi” (Mihai Eminescu)

Fugar în anii ’80, în timpul regimului comunist din România, după ce trece prin lagărul de la Trieste şi reuşeşte să ajungă cât mai departe în lumea liberă, medicul bistriţean Dumitru Pădeanu, simte nevoia, acolo printre străini, ca pentru a-şi umple viaţa şi dorul de acasă, să scrie despre ce a lăsat în urmă, despre ţara lui.

Este sfătuit de către mai vechii reprezentanţi ai diasporei române canadiene (în fapt, de către cei care i-au şi întins o mână de ajutor pentru a se integra mai bine şi mai repede în Lumea Nouă), dacă tot se apucă de scris, să o facă sub pseudonim literar. Că e mai bine aşa, mai ales dacă, a spus ceva până atunci împotriva regimului comunist de unde a evadat, ori va dori să spună, pentru că mâna lungă a securităţii îl poate ajunge oriunde.

Aşa devine, medicul Dumitru Pădeanu, romancierul Corneliu Florea, pseudonim pe care şi l-a ales după prenumele părinţilor şi cu care se identifică întru totul până la sfârşitul vieţii. Foarte puţini dintre cei care l-au cunoscut şi i-au citit opera, au mai avut după aceea curiozitatea să ştie şi cum se numeşte autorul în actele de stare civilă. Iar după ce, prin Crucea Roşie Internaţională, reuşeşte să-şi aducă pe tărâm canadian şi fiul, pe care îl lăsase în România cu mare risc şi emoţie pentru a-şi asigura propria fugă, Corneliu Florea s-a putut concentra mai bine pe scris.

Impresionat cu precădere, de greutăţile prin care au trecut primii emigranţi români canadieni, mulţi dintre aceştia veniţi din Bucovina aflată sub stăpânire austriacă, începe să le pună pe hârtie povestea, ca până la urmă să descrie în această încântătoare cronică „Risipirea” destinul întregii Bucovine. Şi nu oricum. Cutremurat de tragica istorie a acestui ţinut, rupt din trupul Moldovei în anul 1774 în baza unei abjecte înţelegeri între imperiile vecine, Corneliu Florea ajunge să se identifice cu soarta Bucovinei şi în cele din urmă, după cum mărturiseşte, să-i pară rău că nu este el însuşi bucovinean.

De aceea, pentru a-i consemna cât mai bine cronica, citeşte mai întâi tot ce s-a scris până la dânsul despre Bucovina, despre acest colţ de Moldova, pentru fiecare pagină scrisă, fiindu-i necesare pentru alte zece pagini citite. Şi-aceasta pentru respectarea adevărului istoric, adevăr pe care-l rosteşte aşa cum a fost, tranşant şi cu sinceritate […] istoria trebuie ştiută şi povestită semenilor ca o poveste adevărată…

Departe de ţara lui, Corneliu Florea nu şi-a uitat rădăcinile, a rămas român printr-o adevărată vocaţie. Ceea ce nu se poate spune despre toţi românii din diaspora, aflaţi la prima, la a două sau la a câta generaţie or fi, mulţi dintre aceştia nemaiidentificându-se cu neamul românesc. Mai mult, parcă le-ar fi ruşine că sunt români sau că au descendenţă românească, şi prin tot ceea ce fac, caută să-şi ascundă apartenenţa la acest neam.

Corneliu Florea dedică cronica bucovineană Risipirea (apărută la editura Aletheia 2012), primilor români canadieni, mare parte emigraţi din Bucovina. Celor care, pentru a reuşi să supravieţuiască în preria nord-americană, a trebuit pentru început să-şi sape bordeie în pământ şi, până să-şi încropească gospodării, au construit mai întâi o biserică, păstrându-şi cu sfinţenie fiinţa naţională, entitatea românească. Dar nu numai lor, ci şi românilor bucovineni care mai târziu, au fost deportaţi în Siberia ori încarceraţi şi supuşi în Ucraina […].

Foto. Dr. Dumitru Pădeanu/Corneliu Florea (1939-2022)

Canadian prin adopţie, Corneliu Florea spune patetic în cronica sa despre Bucovina, că are o istorie încărcată, ardentă: pe de o parte de cotropire, asuprire şi risipire, iar pe de altă parte, povestea Bucovinei este o încrâncenare […] pentru păstrarea şi afirmarea fiinţei româneşti…

Consemnând toate acestea cu date istorice şi statistici găsite în alte scrieri despre Bucovina, referitoare la încurajarea emigrării masive în Bucovina de către habsburgi, a ucrainenilor şi evreilor, autorul deplânge în întreaga scriere, soarta românilor autohtoni. Profund implicat emoţional la fiecare cuvânt pus pe hârtie, Corneliu Florea, rescrie cronica acestui ţinut făcând o pertinentă analogie cu invadarea de către europeni a teritoriilor din Lumea Nouă stăpânite în trecut de amerindieni.

Autorul, surprinde magnific în romanul său starea de spirit la nivelul comunităţilor din Bucovina, ce premerg fenomenului imigrării în Canada, când multă lume a luat lungul drum al speranţelor. Emigrare de care s-au ocupat evreii, plăţiţi regeşte de către emisari ai coroanei britanice pentru fiecare familie de români pe care reuşeau să o convingă să plece peste ocean. Veniţi în Bucovina doar cu hainele de pe ei, bucurându-se de proverbiala ospitalitate românească, ajunseseră în acea perioadă să-i vândă pe români, asemenea şefilor de trib de pe coasta de vest a Africii la încărcarea vapoarelor cu sclavi ce aveau să trudească pe plantaţii. Tot în Lumea Nouă.

Mai mult, despre evrei, autorul mai arată cât de duplicitari erau în desfăşurarea evenimentelor din timpul Primului Război Mondial şi celui de-Al Doilea Război Mondial, când Bucovina era pe rând cucerită de ruşi şi mai apoi eliberată de austrieci, de armata română şi ocupată iarăşi de ruşi, trecând repede de partea puterii de ocupaţie, pentru că, vezi Doamne, au fost victimele celorlalţi: ..i-au aşteptat pentru că aveau promisiunea că tovarăşul Stalin le va face o republică socialistă sovietică evreiască între Prut şi Bug […] din acest motiv când a intrat armata roşie în Bucovina, şi-au arătat cealaltă faţă, belicoasă, dispreţuitoare şi agresivă faţă de armata română în retragere.

Să plece sau să nu plece? Această dilemă o trăiau bucovinenii ce începuseră să nu mai creadă poveştile unora despre Ţara Făgăduinţei. Primii români ajunşi acolo reuşiseră să trimită scrisori, din care rezulta că da, se dădea pământ în împărăţia englezească […] câte 40 de fălci în pustietate, însă le era greu pentru că nu aveau şi vite cu care să lucreze pământul, iar acolo era pustiu şi frig cum se auzea că ar mai fi în Siberia rusească. Şi că mulţi, poate, s-ar fi întors, dar le era şi mai grea revenirea acasă.

Cum să-ţi dea pământ degeaba? se tot întrebau bucovinenii, când ei ştiau că pentru a avea pământ sau pământ mai mult, trebuie munceşti şi să-l cumperi! Pentru ca tot ei să-şi răspundă: la fel cum se dă pământ şi în împărăţia austriacă coloniştilor ce doreau să se stabilească în Bucovina, pentru a crea acel mozaic etnic dorit de habsburgi menit a-i subjuga mai bine pe români. Mai mult şi mai mult însă, românii plecau pentru că …Bucovina noastră s-a umplut de străini[…] lumea se schimbă şi se amestecă, acum mai mult ca niciodată.  Românii […] cu lacrimi în ochi şi rugăciuni în minte, de la geamurile trenurilor şi printre stâlpii de telegraf de-a lungul drumului de fier,  priveau cum le rămâne în urmă Bucovina. Dar toate acestea nu le întrecea bucuria de a fi ajuns vii pe pământul canadian, la capătul lumii, şi bucuria de a se reîntâlni cu ceilalţi români ajunşi mai devreme acolo, unde aveau să înceapă temerara lor muncă de pionierat.

Romanul „Risipirea” […] această reînviere literară a destinului Bucovinei, reconstituie prin documentarea asiduă a autorului, o realitate aşa cum a fost, respectând adevărul istoric şi informaţiile concrete găsite în analele istoriografice, căpătând astfel valoarea unei cărţi de referinţă. Consemnarea întocmai a succesiunii evenimentelor, a numelor şi prenumelor reale ale personajelor îi conferă scrierii valoarea de excelentă cronică a unor evenimente istorice autentice.

Cartea este asemenea unui letopiseţ, care începe la 1774, când Ţara de Sus a Moldovei a fost tocmită de cele trei imperii. Am dorit să scriu despre bucovineni o conică cuprinzătoare, cât mai cuprinzătoare[…] găsim în auctorial, şi relatări absolut impresionante mai departe în volumul lui Corneliu Florea, despre colţul acesta de Moldova, învederând viaţa şi felul de a fi al bucovinenilor, tăcuţi şi aspri, care plâng după ce fetele li se mărită şi muncesc mai cu spor după aceea ca să refacă la loc pământurile date zestre, şi asta fiincă pământurile şi pădurile erau adevăratele averi: cu cât ai mai mult pământ şi pădure, cu atât este mai puternică familia.

Respectând întru totul adevărul istoric, Corneliu Florea face un recurs la istorie, descriind cu cifre şi date exacte contextului istoric, adevăratele împrejurări şi cauze pentru care a fost răpită Bucovina. Despre modul cum au procedat la trasarea noilor graniţe emisarii Imperiului Habsburgic, trimişi inclusiv pentru testarea stărilor de spirit din rândul moldovenilor ce urmau să intre sub stăpânire austriacă. Descrie ca nimeni altul, martiriul lui Grigore Alexandru al III lea Ghica voievod, care a plătit cu capul împotrivirea de a nu fi ciuntit teritoriul Moldovei, cum ruşii şi turcii şi-au luat darurile de la habsburgi în negoţiul cu pământ românesc, cum au fost corupţi inclusuv generali ruşi pentru a nu se împotrivi la stabilirea noilor frontiere dintre cele două imperii.

Corneliu Florea descrie mai apoi începuturile administrării riguroase austriece, corectă şi severă cum nu mai văzuse această parte de lume, recensământul, pentru ca austriecii să ştie şi pe câte impozite pot conta. Cartografierea Ţării de Sus a Moldovei devenită Bukenland-ul habsburgic avea să reliefeze noilor stăpâni, ponderea familiilor moldoveneşti în totalul populaţiei Bucovinei, registratorii austrieci consemnând: limba obştească a ţării este limba moldovenească, ce se compune dintr-o latină stricată. Moldoveni care, până la unirea cu Patria Mamă din 1918, aveau să ajungă minoritari în ţara lor.

În spiritul obiectivităţii ce-l caracterizează, Corneliu Florea prezintă administrarea austriacă din Bucovina cu bune şi rele. Saltul economic pe care l-a avut această parte de ţară prin aducerea de către ocupanţi a unui val de meseriaşi (Imperiul Habsburgic fiind incontestabil mult mai dezvoltat economic şi cultural decât cel Otoman), fondarea a peste şaptezeci de noi aşezări ş.a. Acestea însă, cu şcoală şi biserică catolică, greco-catolică ori evanghelică, pentru prezervarea identităţii şi confesiunii coloniştilor.

Românilor nu le-a fost interzis ortodoxismul, însă, nici nu au fost lăsaţi să-şi manifeste credinţa în plenitudinea ei. Cancelaria austriacă, la scurt timp după ce a luat în stăpânire acest ţinut, a redus numărul mănăstirilor ortodoxe româneşti, de la şapte la trei. Mai rău decât atât, Episcopia Rădăuţilor – cea mai veche din Moldova, a fost scoasă de sub jurisdicţia Mitropoliei Iaşi şi transferată jurisdicţiei Mitropoliei din Karlowitz – Serbia, iar scaunul episcopal i-a fost mutat la Cernăuţi, devenit capitala Bucovinei.

O soartă asemănătoare au avut şi şcolile în limba română. La sosirea austriecilor, învăţământul primar fusese introdus încă de pe vremea lui Grigore Ghica în întreaga Moldovă. Aflăm că funcţionau în această parte de ţară şcoli triviale pe lângă parohiile Suceava, Rădăuţi, Cernăuţi şi Câmpulung. Prioritar a fost mai apoi dezvoltarea învăţământului în limbile coloniştilor, în principal în limba germană ce s-a dorit, şi în mare parte s-a reuşit, să devină lingua franca pentru Bucovina, pentru homo bucovinensis, creat cu tenacitate imperială, ca ducatul (cum avea să fie denumit mai târziu) să intre şi să rămână în spiritualitatea germană.

Constatăm că cea mai grea perioadă pentru românii bucovineni a fost între anii 1786–1848, când Bucovina a fost alipită Galiţiei, perioadă în care românii, în faţa exodului masiv de ruteni, evrei şi polonezi au trebuit să facă faţă unei triple asimilări, în şcolile moldoveneşti, ajungând să predea învătători ruteni şi polonezi, iar în administraţie, singura limbă vorbită era germana.

Scrisă ca o spovedanie, cronica Risipirea este o naraţiune care capătă substanţă încă de la primele rânduri. O pledoarie susţinută cu patos şi cu acurateţe, care captivează şi care ne aminteşte că Bucovina, un diamant din stema lui Ştefan cel Mare […] este Raiul în care ne-a aşezat Dumnezeu.

Drept pentru care, acum, când „naţionalismul ucrainean este în erupţie […] cele două jumătăţi de Bucovină trebuie să comunice” (A.D. Rachieru)… şi să comunice în limba română…

Foto. Vasile Aioanei