Stampe și partituri

Stampe și partituri

Autor: Viorica Pop (Făgăraş)

Motto: „Scriitorul este, ca Oedip, unul dintre cei judecați. Care, însă, în loc să se disculpe, vrea să înțeleagă” (Octavian  Paler)

Anunțatul volum II din „Felurite feluri” (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2024), când poposește în mâinile cititorului, își deschide filele cu ștanțe, să se vadă cuvintele-stampe ca niște partituri așezate pe metalul realității contemporane. Toate sunt în acord cu ilustrațiile Georgianei Cotuțiu, siluete amintind de instantanee ale mișcării din desenele lui Degas.

„Împreună” (titlul primului capitol) apare din sugestia publicistului Cotuțiu de a se simți integrat în familia scriitorilor din arealul transilvan, receptivi toți la apariții editoriale, ca într-o „zicere la zicere” (Ion Gheorghe).

Prima stampă selectează fragmente dintr-un interviu acordat publicistului de către V. Fanache, cunoscut scriitor și universitar clujean, fragmente menite unei intrări în „spectacolul spiritului”, care să remonteze identitatea românească. Modelul oferit este ținutul Bistriței și al Năsăudului urcând pe Someșul Rodnei cu impulsuri din adâncimi pentru siguranța de mâine.

Celelalte stampe sunt structurate după cunoscuta viziune a publicistului, ștanțând titluri care să provoace diferite reacții ale prezumtivilor cititori și o face în stilul său, fără o regulă anume, cu „polemici cordiale”, ascultând, parcă simfonia cuvintelor lui Octavian Paler: „Căci am refuzat totdeauna să cred că ura poate întuneca inteligența, mai ales la oameni a căror meserie fiind căutarea eternității din firul de praf au descoperit cât de fragilă e inteligența noastră în fața problemelor pe care ni le pune destinul. Și m-am încăpățânat să sper că numai călăii merită să fie urâți, că, între toți ceilalți, oricând comunicarea e posibilă în limbajul obișnuit.”

Într-un limbaj obișnuit comunică și cartea „O cărămidă pentru Neamul Românesc, Mărtănuș-istorie și contemporaneitate”, de Mihaela Aionesei, pe care Cornel Cotuțiu o consideră afirmare culturală a unei moldovence trăitoare în contextul etnominoritar din județul Covasna.

Înțelegând riscul alunecării pe un metal prea mult ascuțit cu ștanțe retorice, publicistul „feluritelor feluri” nuanțează în stil gospodăresc faptele scriitoricești ale Veronicăi Orheian, autoarea „Calendarului de amurg”, despre care a scris și în primul volum, de data aceasta orientat și după zicerea că omul contemporan trăiește nu doar prin ceea ce crede el despre sine, ci și din ceea ce cred alții despre el. Descrierea sinelui cotuțian de către alții apare concretizată printr-un  grupaj din volumul „Publicistică literară” al lui Iacob Naroș, completat cu eseuri semnate de Ion Radu Zăgrean, Viorica Pop, un fel de „varietas delectat”.

Tot pe o idee a lui Octavian Paler, anume că acela care caută lumea, în sensul de cunoaștere, se regăsește pe sine și tot în acord cu desenul Georgianei Cotuțiu apare al doiea capitol, cu titlul în antiteză la primul. „De unul singur” conține o singură stampă cu instantanee care alcătuiesc o autobiografie interioară în ritmul unor efemeride căutându-l pe interlocutorul care să-i coloreze cenușiul existențial. Căutările asigură trecerea discretă de la primul impuls la emoția estetică și creează un mozaic sentimental: așezarea romantică a unui buchet  la ușa fiicei, popasuri la Anieș, nostalgii de toamnă scuturate pe mormântul prietenului Ghiță Botean, compensații culturale ca restaurarea conacului în care a locuit Matei Eminescu (fratele mai mic al Poetului), devenit prin strădania scriitorului Ioan Pintea, sediul Bibliotecii Județene Bistrița, un oficiu academic de cercetare căruia Cornel Cotuțiu îi donează „toate cărțile cu dedicație autografă”…,  „cinci saci”(!). O stare de oboseală fizică se însoțește cu sentimentul de „vanitas vanitatis” când curăță mormintele părinților și induce un fel de a filosofa pe tema dogmelor creștine, a pericolului invaziilor dictatoriale, cu  crime și distrugeri  în Ucraina, Orientul Mijlociu, care „umplu  ochii, urechile, mintea, sufletul cu strai de grozăvii incredibile”. La un moment dat, litania (cu sensul de expunere lungă, monotonă) nu mai are efect și mărturisitorul încearcă să schimbe partitura cu ritm accelerat: primește reviste românești din Madrid, alcătuiește comentarii la noi apariții editoriale, se întâlnește cu prieteni din domeniul artelor, cercetează biblioteci, ca și în primul volum, neuitând de fiecare dată să sancționeze ignoranța, anumite îngâmfări politice, apoi își verifică bioritmul pe anotimpuri și zodii, redescoperindu-și făptura prin verbele „a fi” și „a face”, ajutoarele statornice pe care contează la o alcătuire de arbore genealogic pentru destinul creației literare.

Aspecte ale lui „a face” se așază în al treilea capitol, „Fel de fel”, cu stampe imaginate  și grafic pe două dimensiuni, în unghi drept, susținut de toarta unei urechi, timpan-simbol al receptării pe verticala timpului și pe orizontala cu imaginea unul raft de bibliotecă, simbol al selectării de valori prin recunoașterea cuvântului scris. Modelul Constantin Noica îl conduce pe cititor spre stampa profesorului de limba română Cornel Cotuțiu. E, cum s-ar spune, bagheta de la catedră dirijând cu timpan ascuțit reacții care surprind. La banala întrebare a unui amic (textul parodic „Generozitatea unor cuvinte”), răspunsul surprinde anecdotic: „Ce să fac? Aștept din moment în moment să fiu arestat, fiindcă tocmai am omorât timpul”. La anecdote se ajunge și prin variante consonante sau prin ironii relativizate de adverbul „cică”: „Cică: Există vreo deosebire dintre un parlamentar și un cartof? Răspuns: Da, cartoful poate fi cultivat”.  Când bagheta face semn de intrare în  lumea antică, partitura „ubi bene, ibi patria”  devine pentru  lumea de azi a celor plecați să lucreze în Occident stare de DOR.  Liricul se intersectează cu laitmotivul „carpe diem” de la orele de limbă română, care susțin tinerețea intelectuală („Durata unui rest”) sau cu un antidot la starea de „atrofiere a exigenței pedagogice”, la micșorarea orizontului spiritual. Două portrete colective stau față în față: „elevii suficientului străveziu” și „dascălii contaminați de același flagel al nimicului” . Aici eventualul cititor ar putea da o replică a lui „cică ”: „Cum stăm cu excepțiile care întăresc regula?…”

Eventuale răspunsuri alcătuiesc ipostaze ale temei despre rolul personajului principal, „cuvântul-stampă și partitură”: fulgurații din romanul „La răsărit de Eden” al lui John Steinbeck, din relația „domn/tovarăș” (textul cu titlul omonim), din reflecții asupra solitudinii și solidarității („Doar două scrisori”). Farmecul limbii române generează energii care să scoată  metalul realității din starea lui primă și să-l introducă în starea de grație a identității limbii române.

În ultimul capitol, cu titlul subordonat unei grafici având subtilități senzuale, „Tentații prozastice ”, se disting nuanțe  ale diferențelor dintre valoare și făcătură în ecuațiile contradictorii ale preajmei și pretudindenii românești contemporane. Nu întâmplător finalul deschis al volumului publicistic  îi lasă cititorului libertatea  să așeze, drept motto pentru un prezent românesc continuu, cutia de rezonanță din Aula Academiei Române prin zicerea aforistică a Președintelui Instituției, Profesorul universitar doctor, Ioan-Aurel Pop:  „..depinde și cum tratezi când e vorba de condiții, stând în picioare ori în genunchi”. Nota bene, prezumtivule cititor!

Foto. Viorica Pop