Moldova Austriacă

Moldova Austriacă

Autor: Vasile Aioanei

„Există două realităţi a căror imensă, zdrobitoare greutate nu o simţim, dar fără de care nu putem trăi: aerul şi istoria” (Lucian Blaga)

Aceasta a fost prima denumire, pe care au dat-o austriecii teritoriului din Ţara de Sus a Moldovei, în suprafaţă de 10.443 kmp, ocupat de habsburgi în 1774, după războiul ruso-turc (1768-1774) şi tratatul de la Kuciuk Kainargi, profitând de slăbiciunea Imperiului otoman, în înţelegere secretă cu Rusia, şi prin coruperea paşilor turci de către desfrânata împărăteasă a Austriei, Maria Tereza.

La scurt timp după ce, în octombrie 1774, generalul austriac Gabriel Spleny von Mihaldy a intrat cu trupe în nord vestul Moldovei, pentru ocuparea teritoriului convenit cu turcii spre a fi cedat Austriei, mai înainte deci, de  parafarea înţelegerii care a fost oficializată la 7 mai 1775, denumirea dată regiunii nou intrată în componenţa Confederaţiei Austriece, nu le-a mai plăcut mai apoi ocupanţilor habsburgi. Ca nume comun, Moldova Austriacă, era o recunoaştere indirectă a unui rapt teritorial, amintea de Moldova lui Ştefan cel Mare, de mormântul celui mai mare domnitor al neamului românesc aflat la Mănăstirea Putna, încercuită de noile graniţe.

Au consemnat, după aceea, în delimitările cadastrale expansioniste, denumirea Grafshaff Suceawa (Comitatul Sucevei). Şi-aceasta, însă, amintea tot de Ştefan cel Mare şi de capitala voievodatului său. Habsburgii s-au uitat mai apoi, prin hrisoavele moldoveneşti şi cronicele poloneze, şi au găsit denumirea de Bucovina cea Mare, respectiv Bucovina cea Mică. În fapt, un document emis la 30 martie 1392 de Roman I Mușat, domn al Moldovei, prin care dăruiește lui Ionaș Viteazul trei sate, aflate pe apa Siretului, „în sus, până la bucovina cea mare (pădurea de fagi) pe unde se arată drumul de la Dobrinăuți…”, precum şi o prevedere din tratatul încheiat în anul 1404 de împăratul Sigismund (ultimul împărat al casei de Luxemburg, rege al Ungariei, Boemiei şi Croaţiei) cu regele Poloniei, Vladislav Iagello, în care se consemnează: „Quod sylvae majores Bukovina dictae incipiendo ab Montibus seu ab Alpibus Regis Hungariae, inter candem Terram Moldaviae, et Terram Sepenycensem situtae, penes Sereth protendendes se ad aliam sylvam minorem Bukovina dictam, usque ad fluvium Pruth, debent per medium dividi seu dimidari.” (Pădurile mai multe, denumite Bukovina cea mare, începând din Munţii sau din Alpii Regelui Ungariei […] situate între ţinutul Moldovei şi ţinutul Sepenic, întinzându-se de lângă Siret, până la râul Prut, trebuie împărţite sau împărţite pe jumătate)

Aceste consemnări vechi, găsite de cancelaria austriacă în analele istoriei regiunii, în legătură cu pădurea de fagi, consemnată şi de către dânşii ca cea mai frumoasă fiind cea dintre Vijniţa şi Cernăuţi, i-au inspirat pe ocupanţi, să denumească teritoriul furat Moldovei în 1774 – Bukowina, iar mai târziu, Herzogtum Bukowina (Ducatul Bucovinei). Restul, precum că denumirea ar proveni de la „buche”  – fag, în germană, ori „buc” însemnând acelaşi lucru în ucraineană, sunt simple speculaţii de toponime.

Ticăloşia turcilor în privinţa cedărilor de teritorii aparţinând ţărilor române (vezi cedarea Olteniei în 1718 – Austriei şi a Basarabiei în 1812 – Rusiei), pentru care ar fi trebuit de fapt, în baza tributului ce-l încasau de la domnitori moldoveni şi munteni, să le asigure integritatea frontierelor, a mers până acolo încât, după cedarea Bucovinei, doi ani mai târziu, să-l asasineze pe voievodul Moldovei, Grigore al III -lea Alexandru Ghica.

Domnitorul fusese înscăunat tot de către turci, în septembrie 1774, la presiunile împărătesei Ecaterina a II a Rusiei (în tratatul de la Kuciuk – Kainargi fiind prevăzut dreptul Rusiei de a proteja creştini ortodocşi din Imperiul otoman) voievodul moldovean fiind decapitat de către emisarul turc Kara Ahmed, la ordinul sultanului Abdul Hamid I, respectiv la solicitarea expresă a Austriei, care îi descoperiseră corespondenţa secretă cu regele Prusiei, în care cerea protecţie.

Actul de eroism al acestui domnitor martir, n-avea cum să rămână nepedepsit de Înalta Poartă, Grigore al III -lea Alexandru Ghica, fiind singurul conducător de stat din acea perioadă care s-a opus raptului teritorial numit Bucovina, după ce a încercat mai întâi să-l convingă pe sultan de ipocrizia austriecilor, care susţineau, în lipsa dovezilor, că solicită acest teritoriu „în virtutea dreptului istoric”, întrucât a  aparţinut în trecut Pocuţiei, regiune ce ar fi intrat mai târziu în componenţa provinciei Galiţia, şi pe care o stăpâneau după împărţirea Poloniei în 1772, la aceasta, de dinainte samavolnicie, Austria fiind părtaşă cu Prusia şi Rusia.

Potrivit cronicarilor turci, în toamna anului 1774, Grigore al III-lea Alexandru Ghica, îl înfruntă pe sultan cu o îndârjire fără seamăn, susţinând că, în situaţia cedării Bucovinei, „moldovenii se vor adresa unei alte puteri…” care nu putea fi alta, decât Rusia. Ecaterina a II-a însă, era cât se poate de mulţumită, după alipirea teritoriilor din estul Poloniei la Imperiul rus, ca să se mai opună şi acestei „mici înţelegeri” dintre turci şi austrieci privind modificarea graniţelor (în corespondenţa cu cancelaria rusească, austriecii susţinând că au nevoie de acest teritoriu pentru facilitarea legăturilor dintre Galiţia şi Transilvania).

Coincidenţă sau nu, domnitorul Grigore al III-lea Ghica, este asasinat la Iaşi, pe 12 octombrie 1777, în aceeaşi zi, în care, primul guvernator militar al Bucovinei, generalul Gabriel Spleny von Mihaldy, organiza la Cernăuţi depunerea jurământului de credinţă de către bucovineni, faţă de noua stăpânire habsburgică, în preambulul căreia se preciza: „Această bucată de loc a Moldovei, pe unde s-a pus hotar şi semne, împărăteşti pajure, este în stăpânirea împărăţiilor sale, crăiasa apostolicească Maria Tereza şi împărăţia sa Iosif Secundul (fiul lui Frantz Iosif) . Şi de acum înainte orice poruncă de la Poarta Otomană ori de la Divan (Scaunul Domnesc de la Iaşi), nimeni să nu cuteze a asculta, ci toate poruncile vor veni de la Măria Sa baron Spleny şi a oamenilor Măriei Sale”

Primul guvernator al Moldovei Austriece (1774-1778), Gabriel Spleny von Mihaldy, considerat de către unii istorici şi primul „reformator al acestui nord de ţară moldavă” (Ion M. Ioniţă),  prin raportul din 1778, intitulat „Descrierea districtului Bucovina” notează că în cele 226 de sate şi 52 de cătune populaţia era de circa 70.000 de locuitori, dintre care 48.000 moldoveni (români), iar 15.000, ruteni, armeni, ruşi, evrei.

Încă din primii ani de ocupaţie, „Bucovina a exercitat o atracţie deosebită pentru alte etnii, în special pentru ruteni şi evrei” (Vladimir Trebici). Aceasta, ca rod al politicii imigraţioniste „de alterare etnică[…] dusă cu tenacitate”[…] (Adrian Dinu Rachieru), de Imperiul habsburgic, ceea ce a pus la grea încercare „rezistenţa identitară” a românilor băştinaşi. Încurajarea emigrării de către administraţia austriacă a altor etnii a avut ca scop şi „…compensarea părăsirii Bucovinei, după 1775, de către o parte a populaţiei moldoveneşti, care s-a stabilit în Moldova. Acest flux de emigraţie a inclus boieri (ceea ce a avut ca efect secundar slăbirea păturii conducătoare a românilor bucovineni), o parte din cler şi foarte mulţi călugări, mai cu seamă după reducerea mănăstirilor la trei: Putna; Dragomirna şi Suceviţa”. (Ion M. Ioniţă). Dar, şi de către mulţi, foarte mulţi ţărani bucovineni, crescători de ovine, cărora habsburgii le-au pretins să se reprofileze pe creşterea de cornute mari; la Viena, carnea de vită fiind solicitată, nu cea de oaie, ca la Istambul. Şi astfel, mare parte din oierii acestui ţinut, au ales să plece cu tot cu turmele lor, în Moldova, într-o transhumanţă fără întoarcere la vechile locuri de păşunat.

Rutenii însă, au înţeles mai bine acest lucru, şi, în schimbul întinselor pământuri ale Bucovinei, primite cu titlu gratuit (valabil şi în cazul imigranţilor germani ori polonezi) au pus în practica lor agricolă şi zootehnică, pretenţiile Curţii de la Viena. În plus, rutenii erau greco-catolici, mai aproape deci de credinţa ocupanţilor, iar pentru tot ce însemna religie romano-catolică, evanghelică şi greco-catolică, însemna implicit şi facilitarea ridicării lăcaşelor de cult, din piatră, pentru că românii, nu şi-au putut construi sau reconstrui până în 1849, decât biserici din lemn.

Pământ bucovinean era de unde, majoritatea ţăranilor români, în baza aşezământului agrar al lui Grigore al III-lea Alexandru Ghica din 1774, păstrat în vigoare de austrieci, aveau majoritatea proprietăţilor în jurul oraşelor Cernăuţi, Siret, Solca, Câmpulung. Restul pământurilor aparţineau bisericilor şi boierilor. Pragmatici, în anul 1783, austriecii secularizează averile bisericilor şi mănăstirilor şi înfiinţează Fondul Bisericesc, ca din profitul acestuia să finanţeze administraţia, toate şcolile şi toate bisericile aparţinând tuturor etniilor. „Recunoscând Biserica Ortodoxă […], însuşi împăratul Iosif al II lea, a acceptat să fie Patronul Suprem al acesteia” (Ion M. Ioniţă), Peste toate acestea însă, din porunci mari împărăteşti, Biserica ortodoxă din Bucovina a intrat sub jurisdicţia Mitropoliei Karlowitz din Serbia (că doar n-aveau cum să o subordoneze Mitropoliei din Iaşi, nu?), decizie împărătească urmată de „o invazie de prelaţi sârbi” care au ocupat mai apoi cele mai importante funcţii ecleziastice, prelaţi care, ne-au făcut şi ei un „bine”: cu ocazia întocmirii certificatelor de naştere, înregistrează numele româneşti cu terminaţia, „a” sau „escu” în nume cu terminaţia în „ovici”, exemplul cel mai elocvent fiind tatăl marelui poet Eminescu, înregistrat la naştere Gheorghe Eminovici. Totodată prelaţii sârbi, aciuaţi în fruntea Bisericii ortodoxe române încurajează, prin practici neortodoxe, emigraţia ucraineană.

Anii 1786-1848, anii în care, după ce se termină administraţia militară austriacă, şi Bucovina a fost alipită provinciei Galiţia, reprezintă perioada cea mai grea pentru români. În această perioadă, românii bucovineni au fost supuşi unei triple asimilări: germană, poloneză şi ucraineană. În provincie limba oficială era germana, instituită în întreg aparatul administrativ, vorbită mai târziu în mai toate societăţile culturale pentru intelectuali şi chiar în casele acestora. „…limba germană devenind limbă de salon, dar şi limba de casă a multor intelectuali români” (Mircea Grigoroviţa), austriecii dorindu-şi înainte de toate, o germanizare spirituală a Bucovinei, ceea ce, în mare măsură au şi reuşit.

Pe timpul alipirii Bucovinei la Galiţia, are loc o adevărată invazie de etnici polonezi şi ruteni, mulţi dintre aceştia preoţi, funcţionari, învăţători, meseriaşi, astfel încât poloneza şi ucraineana ajung să fie predate în şcolile unde ponderea o reprezentau copiii românilor. Mai „sârguincioşi” decât prelaţii sârbi, galiţienii adaugă nu doar numelor româneşti terminaţia „ski” sau „vicz”, ci sunt polonizate şi ucrainizate denumirile de localităţi (ex. Cernăuţi devine Czernowitz).  [Această slavizare arbitrară de nume a servit  apoi ucrainenilor ca argument pentru a „demonstra”  caracterul slav al Bucovinei]  (Mircea Grigoroviţa)

Schimbarea ponderii românilor reprezintă însă, fenomenul cel mai dramatic. Ei scad vertiginos în statistici. Potrivit recesănintelor austriece, de la 68% cât erau românii în ponderea populaţiei în 1786, la 34% în 1910, intensitatea procesului de colonizare a Bucovinei sub tutela Galiţiei, putând fi sesizată încă de la începutul alipirii; în 11 ani, populaţia regiunii crescând cu 55%. La recensământul din 1869, Bucovina avea o populaţie de 512.000 de locuitori (207.000 români, 186.000 ruteni, 118.000 alte naţionalităţi: germani, polonezi, evrei). În perioada 1786-1910, populaţia Bucovinei a crescut de 5,2 ori  (românii de 3 ori, rutenii de 9,6 ori), cea mai spectaculoasă creştere demografică având-o însă, evreii. În 1874, erau potrivit estimărilor, circa 526 de evrei, numărul acestora ajungând în 1869 la 47.000 şi la 102.919, în 1910, o creştere deci, cu 12,9%. În Cernăuţi, în anul 1912, dintre cei 2.995 de negustori, 2.517 erau evrei şi numai 45 români; prezenţa masivă a evreilor în toate activităţile economice şi comerciale avea să constituie mai târziu substratul mişcărilor de extremă dreapta, în toată Europa. Şi legionare în România.

În epocă însă, au existat şi mari români bucovineni, care s-au făcut luntre şi punte pentru păstrarea identităţii naţionale şi cărora trebuie să le arătăm în veci, prinosul nostru de recunoştinţă. Unul dintre aceştia este boierul Vasile Balş, cărturar şi om politic, ce se bucura de aprecierea autorităţilor moldoveneşti şi austriece în aceeaşi măsură [desemnat de Grigore al III-lea Alexandru Ghica pentru supravegherea trasării graniţei, numit mai târziu şi de austrieci „conţopist aulic” (redactor) în administraţia militară, iar mai târziu, consilier al guvernatorului Karl von Enzenberg], urmat de Eudoxiu Hurmuzachi, istoric, politician austriac şi patriot român, care va crea la conacul său de la Cernăuca „centrul vieţii culturale a conaţionalilor săi” (Ion M. Ioniţă) . Principal promotor al ideilor paşoptiste, Eudoxiu Hurmuzachi îşi aduce contribuţia hotărâtoare pentru desprinderea Bucovinei din componenţa Galiţiei în anul 1848 şi constituirea ca ducat independent în cadrul Imperiului habsburgic. De notat, că premergător acestui eveniment, Eudoxiu Hurmuzachi s-a întâlnit la conacul său de la Cernăuca cu marii paşoptişti moldoveni, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza, a purtat corespondenţă cu mitropolitul Transilvaniei, Andrei Şaguna şi paşoptisul muntean Dimitrie Bolintineanu.

Eudoxiu Hurmuzachi, scoate la Cernăuţi în anul 1848, gazeta românească „Bucovina”, publicaţie politică, religioasă şi literară, funcţia de redactor şef urmând să fie ocupată în scurt timp – de nimeni altul, decât – Aron Pumnul. Şi-acesta, un înverşunat promotor al idealurilor Revoluţiei de la 1848, mai întâi în Transilvania, de unde era originar, apoi în Muntenia alături de Nicolae Bălcescu, ca mai apoi, urmărit de maghiari şi turci, să-şi găsească refugiul la moşia lui Eudoxiu Hurmuzachi.

Cărturar, lingvist, filolog şi istoric literar de excepţie, dascălul lui Eminescu de mai târziu, personalitate enciclopedică, considerat astăzi pe drept cuvânt „apostol al românismului”, Aron Pumnul, atât prin activitatea sa didactică ca profesor la Liceul cernăuţean Ober Gymnasium şi şef al catedrei de limbă şi literatură română din cadrul Universităţii Frantz Josephs Cernăuţi, prin activitatea gazetărească, ca redactor şef al revistei Bucovina, cât şi prin multiplele sale activităţi propagandistice, a contribuit decisiv la redeşteptarea sentimentului de identitate naţională a românilor bucovineni. După dispariţia sa timpurie, Mihai Eminescu, într-un articol pe care l-a publicat în 1870, în ziarul Albina din Viena, nota: …a încetat de mult de-a mai fi numai o persoană simplă. Nu mai e muritoriul slab, muritoriul plin de defecte pământeşti, nelimpezit încă de eterul opiniunei publice; – nu! el e personificarea unui principiu, sufletul – nemuritor neapărat – care a dat consistinţă şi conştiinţă naţională maselor şi a făcut din ele o naţiune.

Ca rod al mişcărilor paşoptiste din Bucovina, „la 07 septembrie 1848, Curtea de la Viena scoate şcolile primare (româneşti n.n.) de sub autoritatea Consitoriului romano-catolic din Lemberg (Lvov) şi le trece în subordinea Consistoriului ortodox din Cernăuţi” (Ion M. Ioniţă); Iar, la data de 04 martie 1849, ca să poată face faţă unor inevitabile schimbări, menite să prevină prăbuşirea imperiului, împăratul Frantz Iosif, la promulgarea noii constituţii, satisface cea mai arzătoare dorinţă a românilor bucovineni – despărţirea de Galiţia. Act juridic prin care, Bucovina devine ducat (ţară de coroană – Kronland), însuşi Frantz Iosif, luându-şi titlul de Herzog der Bukowina (duce de Bucovina), pe care şi-l adaugă celorlalte titluri imperiale. Tot din anul 1849, Bucovina are dietă proprie (cameră legislativă) formată din 30 de deputaţi aleşi pe un mandat de şase ani, ceea ce i-a permis să-şi manifeste mai bine independenţa, preşedintele Dietei fiind episcopul român Eugenie Hacman.

Românii, solicitaseră împăratului şi ieşirea Bisericii ortodoxe române de sub jurisdicţia Mitropoliei sârbe de la Karlowitz, respectiv subordonarea ei canonică Mitropoliei Transilvaniei, iar  Frantz Iosif  ar fi fost de acord şi cu aceasta. Acest ideal n-a mai putut fi însă satisfăcut datorită unor vanităţi personale ale aceluiaşi episcop Eugenie Hacman, ca s-a pus de-a băţul, cu mitropolitul Transilvaniei, Andrei Şaguna. Peste toate acestea însă, pe 09 decembrie 1862 Patenta imperială acordă Ducatului Bucovinei, stemă, reprezentând bourul moldovenesc, foarte aproape de stema Moldovei, ca o recunoaştere implicită a originii acestui ţinut, însuşi Franz Iosif, în discursul de motivare făcând referire la faptul că ţinutul Bucovinei a aparţinut în trecut, vechii Dacii şi… Moldovei lui Ştefan cel Mare.

Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Bucovina a avut loc, ceea ce istoricii denumesc ‚ „resurecţie a spiritului naţional”, notabile fiind manifestările de solidaritate naţională ce au avut loc la Putna, în anul 1871, cu prilejul împlinirii a 400 de an de la ridicarea mănăstirii, manifestări organizate de Mihai Eminescu, în comun cu Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, A.D.Xenopol, Ioan Slavici, şi unde, Ciprian Porumbescu interpretează pentru prima dată, aria muzicală „Dacia întregită”.

Mai târziu, în anul 1875, la împlinirea unui secol de la răpirea Bucovinei, studenţii români din Cernăuţi, constituiţi în Societatea Arboroasa, în frunte cu Ciprian Porumbescu în calitate de preşedinte, organizează la Iaşi şi Paris, manifestări de protest împotriva ocupaţiei habsburgice, concomitent cu publicarea în presa franceză de către Mihail Kogălniceanu, a broşurii Rapt de la Bukovine. Animaţi de acelaşi ideal naţional, mulţi români bucovineni s-au înrolat voluntari în războiul de independenţă din 1877-1878 împotriva turcilor, prima jertfă umană a războiului fiind voluntarul bucovinean, Constantin Popescu.

În plan politic, existau din păcate rivalităţi între conservatori, (în frunte cu Aurel Onciul) favorabili unei reconcilieri cu rutenii şi a obţinerii unei independenţe lărgite a Bucovinei în cadrul imperiului, şi liberali, promotori ai revenirii Bucovinei la Patria Mamă. Din fericire pentru neamul românesc, liberalii aveau să se impună, sub strălucita înrâurire a patriotului român, Iancu Flondor, cu un rol hotărâtor în Unirea Bucovinei cu Regatul României la 28 noiembrie 1918, pentru că, „nimic nu se mai putea opune voinţei românilor de a reveni în fruntariile naţionale, reparând astfel nedreptatea petrecută în urmă cu 143 de ani” (Ion M.Ioniţă)

România, implicată în prima conflagraţie mondială după doi ani de neutralitate, a reuşit după unirea din 1918 cu Basarabia, Bucovina şi Transilvania, să intre pentru prima dată în graniţele ei istorice şi naturale. Şi-aceasta, pentru că a jucat inteligent cauza naţională pe teatrele de război ale Europei, aflându-se la sfârşitul primului război mondial, în tabăra învingătorilor.

Altădată „centru de gravitaţie a principatului modav […], Bucovina a fost, este, şi va fi, centru de iradiere a ethosului românesc” […] (Adrian Dinu Rachieru). Ceea ce susţin unii istorici însă, precum că din 1775 vorbim de două identităţi separate (…din 1775 Bucovina capătă identitate proprie n.n.) nu poate fi decât un lucru absurd. Bucovina  are doar o istorie proprie de 144 de ani, altfel, Bucovina şi Moldova sunt legate între ele  din 1359, de peste patru secole de istorie comună. Ţara de Sus a Moldovei, cu ţinuturile Sucevei şi Cernăuţiului , au reprezentat încă de la început, nucleul noului stat medieval moldovenesc; primele capitale ale voievodatului au fost la Siret şi Suceava. Aici vor fi ridicate mai târziu, de către Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare şi Petru Rareş, cele mai frumoase mănăstiri, intrate astăzi în patrimoniul universal. Bucovina, spunea Mihai Eminescu „…este partea cea mai veche şi mai frumoasă a ţării noaste, raiul Moldovei, fiindcă acolo e sfânta cetate a Sucevei, scaunul domniei vechi, acolo e scaunul firesc a unui mitropolit care în rang de neatârnare era egal cu patriarhii, acolo sunt moaştele celor mai mari dintre domnitorii români, acolo doarme primul descălecat, Dragoş, îmblânzitorul de zimbri, acolo e Alexandru cel Bun, întemeietorul de legi, acolo e Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, zidul de apărare al creştinătăţii. Bucovina este pământ sfânt, a cărui apărare ne-a costa pe noi râuri de sânge, veacuri de muncă, toată inteligenţa noastră trecută, toate mişcările cele mai sfinte ale inimii noastre”

Eu unul, mă simt dator timpului şi scriu cu nostalgie aceste rânduri. Dar, haideţi, să le spunem copiilor noştri, cât mai multe despre neamul românesc. Şi despre Bucovina…

Bibliografie:

Ion Nistor, „Istoria Bucovinei”

Vasile Diacon „Bucovina în secolul XX. Istorie şi cultură”

Gabriel Spleny von Mihaldy, „Descrierea Districtului Bucovinean”

Adrian Dinu Rachieru, “Emisfere de Bucovina”

Ion M. Ioniţă, revista „Historia”

Corneliu Florea,  romanul „Risipirea”

*

Foto. Vasile Aioanei