Cum să omori un subiect bun

Cum să omori un subiect bun

Cronică de Lili Crăciun (Oradea)

(„Un ceai la capătul lumii” – de Francesc Miralles și Ángeles Doñate, Editura Humanitas, 2022, traducere de Tudora Șandru Mehedinți)

Mărturisesc, habar nu am care sunt criteriile folosite de o editură pentru a decide că ”Romanul ăsta merită tradus, ăsta, nu”. Nu știu nici măcar criteriile prin care decide ICR să traducă unii autori români, darămite pe cele ale editurilor private. Poate că autorul este celebru. Sau subiectul e wow. Poate inspiră încredere dacă cartea este autobiografică. Sau e o poveste după fapte reale. Observ că, de multe ori, sunt traduse cărți despre care unele publicații media, cunoscute în lume, au păreri pozitive.

În cazul de față a primat, probabil, faptul că subiectul cărții este o ficțiune după o poveste reală – apărută mai întâi ca un reportaj în Revista Times, 2009: Există niște stânci pe malul abrupt al Mării Japoniei care atrag mulți sinucigași. Yukio Shige, un polițist pensionar, s-a mutat într-o colibă de acolo și a încercat să salveze nefericiții ce voiau să își ia viața. Se spune că Yukio Shige ar fi scalvat de la sinucidere aproape 700 persoane. Minunat subiect! Acesta a fost motivul pentru care am achiziționat cartea.

Se cuvine să spun că Francisc Miralles, scriitor și jurnalist, colaborator la El Pais Semanal, Radioul Național Spaniol și un om care susține ateliere de dezvoltare personală în toată lumea, a descoperit reportajul, i s-a părut interesant și i-a sugerat unei prietene, Ángeles Doñate, și ea scriitoare, jurnalistă și manager de comunicare, să scrie un roman inspirat din reportaj. Ángeles Doñate a acceptat numai dacă semnau împreună iar povestea a fost transferată pe lângă niște stânci din California.

Nimic dezamăgitor până acum. Toți autorii, care scriu ficțiune după fapte reale, schimbă din arhitectura brută, cea inițială, brodează încât să dea coerență poveștii, umplu golurile dacă există, netezesc unde e prea mult sau aprind focul unde e prea puțin. Cu alte cuvinte, își pun imaginația la treabă. O fi carte după fapte reale dar e doar inspirată din. Și, mai ales, e literatură.

Scrisă la persoana I (cum au făcut doi autori să aibă o singură voce, rămâne un mister), cartea a fost o cruntă dezamăgire, așa cum n-am mai simțit de mult în materie de literatură, mai ales referindu-mă la literatura universală, tradusă în România.

Cei doi scriitori inventează un jurnalist (Toni), care ajunge la stâncile cu pricina – întrucât fratele lui lăsase cu limbă de moarte să îi împrăștie cenușa în munți – și dă peste japonezul Kosei – San de la care află, în fața multor căni de ceai, povești despre viața lui sau ale potențialilor sinucigași pe care i-a salvat. Ca să fie subiectul mai suculent, în peisajul stâncos din California apare și o femeie, Esmeralda, iar între jurnalist și ea se înfiripă o poveste de dragoste. Și cum numai în cărți sau filme se întâmplă, Esmeralda se dovedește a fi fiica lui Kosei – San. Iar finalul este de Hollywod, la rubrica „Hapy End”sau ”Siropele”: „Vrei să bei un ceai cu mine?” întreabă Toni iar Esmeralda îi răspunde: „Nu vreau să beau un ceai, Toni. Vreau să beau unul în fiecare zi, multe ceaiuri, unul după altul, vreau să beau toate ceaiurile din lume cu tine.”

La un asemenea subiect – mă refer la reportajul din Times -, cartea putea să fie o capodoperă.

După ce am terminat-o, furioasă pentru pierderea timpului, am căutat recenzii. Poate m-am grăbit cu concluziile negative, poate nu e chiar așa, mi-am spus. Or fi mai multe recenzii în revistele românești, nu știu; eu am găsit două: una exact de părerea mea (începe cu „NU CITI!”: Revista Răsfoiala), cealaltă pozitivă („Un roman tulburător…”: Revista Bookhub). Cum ar zice bunica, Dumnezeu să o ierte: Câte bordeie, atâtea obiceie.

Și pentru că mi-am spus părerea chiar la început, se cuvine să aduc și probe:

– „Bolnăvicios de rezervat cum era, nici măcar cauza morții lui nu fusese clară”, spune Toni gândindu-se la moartea fratelui lui, în timp ce conduce mașina spre locul unde avea să îi împrăștie cenușa. Mă tot întreb, de când am citit, cum poți fi ”bolnăvicios de rezervat”? Ai febră? Te dor mușchii? Simți că leșini? Palpită inima? Apoi m-am repliat (Lili, nu fi rea, poate că traducătoarea nu e foarte bună, ești abia la pagina 8) și am continuat să citesc. Totuși, n-am uitat să mă frământ cu privite la simptomele unui bolnăvicios rezervat.

– Toni oprește la o benzinărie, unde bea o bere și „două înghițituri de burbon”, apoi hotărăște că nu va conduce mai departe întrucât „m-am ridicat anevoie ca să plătesc, hotărât să dorm în mașină până îmi trece beția”. Apoi spune că băuse „ca un cazac”. Iar m-au apucat pandaliile. Nu sunt adepta niciunui strop de alcool la volan dar să scrii că te-ai ridicat anevoie și că ești beat, că îți explodează capul (îi explodează capul chiar și după ce doarme) deși ai băut o bere și două înghițituri de burbon… e prea mult. Dacă la fraza cu „bolnăvicios de rezervat” abia m-am abținut să nu sun un medic, la fraza asta cât pe ce să deranjez un prieten din Statele Unite și să-l întreb cât de mare este berea la ei și câte grame o avea o înghițitură de Burbon (Whiski). Oricum, am râs cu lacrimi citind că, după o bere și două guri de whiski, lui Toni i s-a părut că băuse „ca un cazac”.

– „E ca o străluminare ce te fulgeră pe dinăuntru” îi spune lui Toni o femeie în vârstă, Rose, vorbind despre primii ei fiori de dragoste pentru Josh, despre moartea lui și despre Kosei – San care o salvase de la sinucidere. Ce?! Străluminare? Păi sinonim e străfulgerare (un fulger puternic, intermitent). Cum ar fi să te fulgere o străfulgerare?

– Toni ajunge la stâncile preferate de sinucigași și le descrie: „Peretele de piatră de deasupra prăpastiei urcă și coboară în unghiuri regulate, ca o mandibulă inferioară plină de colți”. Unghiuri regulate = mandibulă plină de colți? A, doar dacă proprietarul mandibulei are placă fiindcă nu pot fi perfecți colții decât dacă ți-i pune un stomatolog. Era suficient să spună unghiuri.

– Ah, am uitat să vă spun că, înainte de a ajunge la mandibula cu colți perfecți (deh, unghiuri regulate), Toni trece printr-un oraș complet pustiu, de care nu auzise până atunci, dar știe el (respectiv autorii) că „Viața se oprise acolo de un sfert de veac, ca și cum toți localnicii s-ar fi hotărât să emigreze undeva, ca să se distreze” și că vânătorii din munți dispăruseră „odată cu universul tulbure de curvari și cartofori din Luckyfield”. Fără un minim indiciu, Toni afirmă că locuitorii emigraseră ca să se distreze și fuseseră cartofori și curvari. Bravo, domnilor scriitori!

– La pagina 38 Toni cade pe burtă „peste rucsac” iar acesta „se prăbușește în gol ca o greutate moartă”. Las deoparte „greutatea moartă” (iar râd) dar cum se prăbușește în gol doar rucsacul dacă se afla sub burta lui?

– Și în acest moment apare salvatorul de sinucigași, pe care autorii, prin personajul Toni, îl descriu: „Cu toate că avea fața pârlită de soare, nu m-aș fi hazardat să îi ghicesc vârsta, deși era fără îndoială bătrân și își trăise traiul”. Am două întrebări pentru autori (sau traducătoare):1. Dacă un om are fața pârlită de soare, îi poți ghici vârsta?; 2. Bătrân și „își trăise traiul”… miroase a tautologie?

– Habar nu am dacă acel reportaj din Times a fost adevărat sau nu. Dar poveștile japonezului Kosei – San îmi par de o falsitate grosolană: salvează un băiat obez (nu gras, obez) care va accepta să trăiască și pentru că fata de care era îndrăgostit („frumoasa colegă roșcată”) îl place foarte mult iar colegii care își bătuseră joc de el îi vor cere iertare. Iertați-mă și voi, dar nu cred! Sunt o pesimistă.

– Toni pornește să recupereze rucsacul, cu urna plină cu cenușa fratelui, apoi, surprins de o ploaie torențială, se adăpostește într-o peșteră unde găsește o pătură care îl primește „ca o matrice caldă”. Iarăși sunt rea însă matricea are aici sens de uter. Uter cald? O fi existând și rece. Apoi, ocrotit de pătură, cade „în puțul somnului”. Puțul somnului?! Dați-mi voie să râd din nou.

– Din peșteră urcă prăpastia, spre a ajunge la cabana lui Kosei – San și își spune că, dacă ajunge „cu orice preț acolo” este salvat. Cu orice preț înseamnă în limba română chiar și cu prețul vieții. Atunci unde e salvarea?

– Ei, dar iată că romanul celor doi autori nu e doar despre salvatorul sinucigașilor, e și o lecție de „salvați planeta”: Kosei – San are energie de la plăcile solare iar mai apoi Toni spune că e „conștient de magnitudinea problemelor globale – schimbările climatice, dispariția speciilor, foametea, suprapopularea…”.

– După expediția în peșteră, Toni își scoate de pe picioare țepi de la rugii de mure, care i se înfipseseră precum „spinii lui Cristos”. Ciudată imagine au autorii despre coroana de spini a lui Isus dacă își închipuie că erau niște amărâți de spini cum au murii. Din poveștile învățăturilor creștine am aflat că cei 42 de spini din coroana lui Isus proveneau dintr-o specie de spin târâtor de pe marginea drumurilor din Ierusalim, o plantă formată din nuiele elastice pline cu spini mari și ascuțiți. Comparația din carte e de-a dreptul tragi-comică.

– Despre o altă persoană salvată aflăm că „ochii ei erau două puțuri adânci de disperare.” La fel de disperată am fost și eu citind. Nu aveam ochii ca două puțuri (Ce-or fi avut autorii cu puțul? am regăsit cuvântul de mai multe ori în carte) dar nici bine nu-mi era. Prea multe platitudini, adjective care ucid pagină cu pagină subiectul, comparații aruncate ca nuca în petrete. Prea multe pentru ca să dau vina pe traducător.

– Când Kosei – San iese dimineața din camera lui, arată „ca o stranie vietate ce iese din vizuina ei”. Fantastică și mi se pare și descrierea de la pagina 97: „am ieșit din mașină trântind ușa și, cu capul biciuit de ploaie, am dat fuga la camionetă” (Trupul nu era biciuit de ploaie și, se pare, a rămas în mașină, doar cu capul a dat fuga). Odată cu ploaia care îi biciuie doar capul, apare în scenă Esmeralda, cu o voce „ca torsul unei pisici”. Două pagini mai încolo vocea devine „susurândă” iar fata este „radioasă”. Iar când cei doi fac sex, Toni își „vâră” mâinile pe sub chiloții ei de bumbac și dă de ”desiș”. Asta cu desișul mi s-a părut maximă!

Sunt și alte zeci de bazaconii așa zis literare: „austeritate caldă”; „ceainic de teracotă”; „suport cu lumânărică”; Kosei – San se uită cu o „expresie ștrengărească”; peștera este o gaură ca „un vierme vâscos”; Kosei – San își ațintește spre Toni „ochișorii”; vechiul Ford îl așteaptă ca „o mascotă credincioasă și decrepită” iar el conduce cu o „viteză de broască țestoasă”; iese de la magazin cu mai multe pungi „ca un amărât de cumpărător de duminică”; „tăcerea este amabilă și condescendentă”; Toni o vede pe Esmeralda cu „o claritate fantomatică”; ea pare „o păsărică în ploaie” sau „o zână cu pielea arămie din poiană”.

Dacă nu v-ați amuzat până aici, am muncit degeaba.

Tonul povestitorului este atât de nesincer, de răsuflat și plin de sirop încât sunt convinsă că cei doi au creat, de fapt, o carte de dezvoltare personală: „Citește și afli cum poți scrie prost și să te traducă editurile din alte țări”. Sau una pe placul celor care ne asurzesc în fiecare zi cu „magnitudinea problemelor globale”.

Spunea cândva un scriitor român, pe care îl prețuiesc mult, că „Viața fiecăruia e un roman. Chiar și cel mai nevolnic funcționar are o viață de roman, dacă știi s-o povestești. Dacă nu știi, e zadarnic.” (Florin Iaru). Această zădărnicie m-a însoțit pe tot parcursul cărții. Una totală, puternică, aproape fără limite. Sigur, e doar o părere subiectivă. Dacă vreți să mă contraziceți, citiți și voi cartea. Sau… dacă vreți să râdeți.

Foto. Lili Crăciun