Malaxorul 217, Cupola și cozile de topor

Malaxorul 217, Cupola și cozile de topor

Mihai Păscuţiu (Michigan, SUA)

În termeni generali, malaxorul (sau blender mai pe englezește) este un dispozitiv care macină, zdrobește, toacă mărunt tot ceea ce i se oferă spre prelucrare. Ce iese din el e o materie distrusă, o aglomerare de bucățele din care cu greu se mai recunoaște și înțelege ce reprezintă și ce a fost la început. Un utilaj puternic, intimidant, care „malaxează”, adică face terci și distruge fără discernământ ce apucă atunci când se pune în mișcare. O șandrama care trebuie operată cu mare grijă pentru a se evita accidente grave, chiar tragice.

Simbolic, se poate afirma că tot un proces de „malaxare”, are loc de mai bine de 20 de ani și în aria patrimoniului cultural și istoric românesc, cu concentrare pe intervalul de timp al perioadei interbelice și comuniste a secolului trecut. Un fel de terorism asupra culturii și istoriei care s-a abătut mai ales după emiterea, în 2015, a legii nr. 217, care lege a fost trecută pe repede înainte prin Parlament, și aprobată mai ales datorită anormalei coaliții politice între partidele PSD și PNL.

Puțin despre legea 217 – așa cum au caracterizat-o inclusiv specialiști în materie de drept și legislație, legea malaxor 217/2015 este una din cele mai ambigue și imprecis de aplicat legi care a fost emisă după revoluția din 1989. Nu intrăm aici în analize metodologice și juridice ale acestei legi, deoarece opinii ale specialiștilor în drept au fost exprimate în nenumărate ocazii în presă, dezbateri și discuții televizate, și pot fi găsite ușor pe web, inclusiv în bibliografia de la sfârșit.

Menționez doar două probleme la legea malaxor 217: Prima ar fi că se limitează la a incrimina doar o singură zonă a spectrului politic – mai precis se referă la interzicerea „organizaţiilor, simbolurilor şi faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob, etc”. Legea nu se adresează absolut deloc, nu atinge „nici cu o floare” partea opusă a spectrului politic. Cu alte cuvinte, legea ignoră complet tocmai socialismul și comunismul aduse pe tancurile sovietice, care au guvernat țara prin teroare vreme de 45 de ani, lăsând în urma lor sute de mii de crime, încarcerări, victime ale deportărilor și cooperativizării forțate, vieți și familii distruse, alte zeci, poate sute de mii de refugiați politic care au fost forțați să ia calea pribegiei în exil. Astfel că tocmai cei care au pus în practică acel sistem terorist de-a lungul a 45 de ani nu sunt deloc afectați de legea 217, și sunt lăsați în continuare în pace, unii dintre ei fiind încă în viață și bucurându-se de privilegiile sistemului, printre care și de pensiile speciale acordate cu larghețe, chiar și azi, chiar acelor călăi.

A doua problemă conexă legii malaxor este că aplicarea ei continuă să se facă persoanelor condamnate prin acele sentințe emise imediat după război de tribunalele comuniste ale poporului, în anii aceia lipsiți de orice urmă de democrație și imparțialitate legală. Astfel, legea este aplicată abuziv tot celor condamnați politic, și se incriminează la grămadă, fără nuanțe, criminali dovediți laolaltă cu cei care acum 70-80 de ani erau, de exemplu, parte din organizații de tineret de pe vremea aceea, de genul pionierilor sau UTC-ului de mai târziu. Deasemenea, legea se aplică, tot în mod exagerat, în cazuri de persoane care exprimaseră la un moment dat o opinie, care opinie este apoi extrasă din acel context istoric, înfierată cu mânie „proletară” și judecată aspru, pe baza standardelor și canoanelor lumii foarte foarte corecte politic în care trăim astăzi. Lumea de azi, care permite să dezbatem cu scepticism opinii, idei și dileme, zi de vară până-n seară. O abordare foarte diferită de lumea din urmă cu 70+ ani, încălcându-se astfel un principiu juridic fundamental. Un număr de organizații, din care cel mai mult se remarcă Institutul Elie Wiesel (IEW), au folosit legea malaxor 217 ca un veritabil bau-bau, pentru a cenzura, amputa agresiv și după bunul lor plac, tot ce li se părea neconform cu agenda și cu scopurile promovate în activitățile lor curente.

Folosindu-se de legea 217, aceste organizații monopolizează, de facto, dreptul la memorie, interzicând în același timp dreptul la memorii concurente. O lege făcută, sau lăsată intenționat să fie ambiguă, o lege greu de aplicat echitabil pe cazuri concrete, a cărui scop nedeclarat dar evident a fost de a servi ca instrument de intimidare și cenzură. E clar ca lumina zilei că țintele legii au fost și continuă să fie diverse personalități ale vieții culturale, politice și militare din perioada interbelică și ce a urmat după ea. Chiar dacă proveneau dintr-o paletă diversă de orientări politice și origini sociale, acele personalități aveau ca numitor comun patriotismul sincer, spiritul de sacrificiu pentru neam, țară, credință, tron și nu în ultimul rând, abilitatea de a intui amenințarea la care era expusă România, atunci când tăvălugul comunismului se rostogolea implacabil, sosind neinvitat din stepele Rusiei.

Legea malaxor 217 e instrumentul de care a avut nevoie și de care se folosește IEW pentru a-și promova și implementa o agendă de cenzurare a acelei perioade din istorie, de a îngreuna orice tentativă de dezbatere articulată, argumentată și rațională a ceea ce s-a întâmplat atunci. În esență, o agendă cu efect de malaxor a unei importante și valoroase moșteniri culturale și istorice, și a multor personalități emblematice care se doresc a fi eliminate din memorie.

Pe lângă efectul singular asupra unor situații specifice, activitatea de acest tip a IEW a mai dus și la instaurarea unui climat de pronunțată intimidare în rândul editurilor de presă și carte, cât și în rândul istoricilor care acum se feresc de a mai studia, dezbate și scrie despre o serie întreagă de evenimente, personalități și mișcări sociale. Totodată, riscul de a cădea sub incidența legii malaxor 217 a făcut ca mulți funcționari de primării sau alte institute publice să se conformeze rapid, fără nici un pic de demnitate, imediat ce primesc tot felul de solicitări venite cu antet guvernamental din partea IEW, prin care li se cere să schimbe nume de străzi, de școli, de poduri, etc.

Exemple despre efectele absurde și dăunătoare ale acestei legi sunt suficiente, în rândurile urmatoare aducem în prim plan doar câteva astfel de situații abuzive, în care IEW, fâlfâind și amenințând cu stindardul malaxorului 217, a intervenit agresiv în încercarea de cenzurare a operei sau memoriei unor astfel de personalități. Unele cazuri au fost remarcate și mediatizate, altele au evoluat în surdină, plutind pe sub radarul mass media, rămânând și acum cvasi-necunoscute.

Revenind la exemple, un astfel de caz este cel al scriitorului român Vintilă Horia. Născut în 1915 în orașul Segarcea, jud. Dolj, V. Horia era un eseist, filozof, jurnalist, pedagog și poet cu vederi de dreapta, fără însă a fi făcut parte din mișcarea legionară. S-a format ca un discipol al lui Nichifor Crainic, directorul revistei interbelice Gândirea. A intrat în diplomație, fiind numit într-o poziție de atașat cultural la Legaţia românească din Roma şi apoi Viena, cu puţin înainte de terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. După 23 August 1944 se refugiază in vestul Europei, unde își continuă activitatea publicistică. Scrie numeroase nuvele și romane, pentru care i-au fost decernate premii literare în Spania, Italia și Franța. Tot în Franța îi este publicat romanul „Dumnezeu s-a născut în exil”, un jurnal apocrif al poetului roman Ovidiu in timpul exilului său la Tomis, o lucrare care a fost distinsă în 1960 cu premiul Goncourt, premiu considerat pe bună dreptate a fi un echivalent francez al premiului Nobel pentru literatură, o distincție de cel mai înalt calibru internațional, cât se poate de apreciată, râvnită şi onorantă.

Cu toată această recunoaștere internațională care nu ar putea decâ onora România, și cu tot harul literar de care a dat dovadă, Vintilă Horia rămâne foarte puțin cunoscut, studiat și apreciat în țara în care s-a născut. O mare contribuție la această stare negativă de fapt a avut-o IEW, care s-a opus vehement publicării acestui autor. Tot IEW a intentat un proces pe baza legii malaxor 217, în care a cerut retragerea titlului de cetățean de onoare pe care localitatea lui natală i l-a conferit în 2015, la împlinirea unui secol de la naștere. Spre onoarea completului de judecată, la recurs acțiunea a fost respinsă iar titlul de cetățean de onoare a fost păstrat. Chiar și după această decizie, continuă să plutească un aer apăsător de teamă și intimidare când vine vorba de publicarea lucrărilor, sau chiar de o binemeritată includere a lui Vintilă Horia în programa școlară de limbă și literatură română. Prin prisma premiului Goncourt care i-a fost decernat, se poate afirma că Vintilă Horia este al doilea cel mai titrat scritor român (după Herta Müller, laureată cu premiul Nobel, și ea tot o refugiată politic anticomunistă). Își poate permite România să ignore și să îngroape în uitare opera lui Vintilă Horia, doar fiindcă așa poftește IEW?

Alt caz depre care aproape că nu se mai amintește nimic este cel al savantului profesor George Manu, descendent al unei vechi familii de boieri din Muntenia.

George Manu a fost un fizician de talie internațională, luându-și doctoratul în fizică nucleară la Sorbona, sub îndrumarea cercetătoarei Marie Curie. Deși i s-a propus atunci să rămână în Franța și sa continue activitatea de cercetare acolo, a preferat să se întoarcă în Romania, unde a și publicat primul „Tratat de fizică nucleară”, editat în 1940 sub egida Academiei Române. George Manu a prevăzut foarte bine ce se va întampla în momentul în care țara va fi ocupată de trupele sovietice, iar după sosirea acestora se implică activ în organizarea mișcării de rezistență anticomunistă.

Foto. George Manu

Odată cu instaurarea guvernului comunist a lui Petru Groza, G. Manu începe să țină un jurnal dactilografiat detailat al abuzurilor care se comiteau pe scena politică și socială din România pentru eliminarea oricărei forme de opoziție, și a arestărilor masive care au urmat. George Manu reușește să expedieze în mod clandestin acest jurnal, care ajunge în Anglia unde va fi publicat sub titlul „În spatele cortinei de fier – România sub ocupație rusească”, sub pseudonimul Testis Dacicus.  A fost însă arestat în 1948 împreună cu alte vârfuri ale intelectualității românești, judecat în „Procesul Marei Trădări Naţionale” și condamnat la 25 ani de muncă silnică și temniță grea.

Încarcerat la Aiud, în ciuda regimului extraordinar de aspru, a reușit acolo să organizeze o adevărată universitate clandestină pentru nenumărații tineri care erau întemnițați, cei mai mulți fiind studenți. La acea pseudo-universitate a transmis, prin viu grai celor care au avut norocul să împartă celula cu el, ori prin morse celor din celelalte celule, zeci şi sute de conferinţe, prelegeri ori lecţii din toate domeniile ştiinţelor umaniste: istorie, drept, geografie, filozofie, literatură, limbi străine (franceză şi engleză mai ales) etc., care erau memorate ori scrise pe pereţi, pe bucăţi de săpun, pe cioburi de sticlă, etc. şi apoi, transmise din celulă în celulă şi de la om la om. Atunci și-a câștigat porecla de „Rectorul de la Aiud” pentru toată această laborioasă activitate educativă organizată în cele mai grele condiții.

În timpul detenției a fost curtat și ofertat de emisari ai academiei sovietice de științe pentru a fi transferat în URSS și a lucra pentru ei în domeniul fizicii nucleare, în schimbul eliberării din închisoare, ofertă pe care a refuzat-o prompt. Pentru că a refuzat să facă orice compromis, este bătut și torturat sălbatic de satrapii de la Aiud, unde în final moare de TBC în anul 1961, după 13 ani de temniță grea.

Pentru meritele lui ștințifice, Academia Română urma să voteze numirea lui George Manu ca membru post-mortem al Academiei. Dar, stupoare, în data de 11 noiembrie 2011 acest lucru nu se mai întâmplă, după cum se putea vedea şi pe site-ul oficial al Academiei. Conform Raportului anual pe 2011 al IEW, între timp Academia fusese somată cu adresa oficiala nr. 618/26.10.2011 prin care se solicita „reanalizarea deciziei ca George Manu să fie desemnat membru post-mortem al Academiei Române. Acest lucru întrucât a fost membru al Mişcării Legioanare şi totodată ținându-se cont de adeziunea ideologică şi politică a sus-numitului la un partid politic de extremă dreapta”. Cine să spună sperioasei și influențabilei Academii Române că în 17 ianuarie 2000, Curtea Supremă de Justiție a României îl reabilitase pe George Manu, considerând irevocabil că acuzatiile și condamnarea pentru „uneltire contra ordinii sociale” şi rebeliune contra statului (comunist/ bolşevic) au avut un caracter strict politic, anulând astfel condamnarea!

Ca și în alte cazuri, influența IEW asupra editurilor, cât și teama și obediența acestora au făcut ca excepționalul jurnal document „În spatele cortinei de fier – România sub ocupație rusească”, pe care G. Manu l-a scris clandestin înnainte de arestare, să nu mai fie reeditat, dispărând în mod misterios și din anticariatele on-line, astfel că doar copii electronice pdf mai pot fi găsite.

Trebui menționat și cazul Mircea Vulcănescu, un filolog, filozof, publicist și economist de excepție al perioadei interbelice. A avut funcția de subsecretar de stat în ministerul de finanțe al guvernului Antonescu, poziție în care a excelat, conform și părerii specialiștilor. Asta deoarece a reușit performanța de a ține în frâu și a obliga Germania nazistă la plata în aur pentru absolut toate bunurile din România de care aveau nevoie și pe care le-au preluat pentru ducerea războiului, cum ar fi petrol, grâne, lemn, etc. Astfel că, datorită lui M. Vulcănescu, România avea la sfârșitul războiului rezerve mai mari de aur decât a avut la începutul lui. Doar că, fiind parte din guvernul Antonescu, este arestat în 1946 și condamnat la închisoare pe viață pentru crime de război. Moare în temnița Aiudului în 1952, la 48 de ani.

Foto. Mircea Vulcanescu

În anii recenți s-a încercat reabilitarea lui prin recurs în justiție, dar acțiunile nu au avut succes. Asta cu toate că tocmai superiorul lui Vulcănescu din guvernul de la acea vreme, adică ministrul de finanțe Gheron Neta, fusese achitat deja din 1999 de aceleași acuze de crime de război.

Folosindu-se de legea malaxor 217 și de condamnarea emisă de tribunalele staliniste ale poporului care încă planează asupra lui Mircea Vulcănescu, IEW a dus o luptă furibundă pentru a-i șterge memoria. După eforturi susținute, IEW și-a impus punctul de vedere în care se urmărea schimbarea numelui liceului tehnologic „Mircea Vulcănescu” din București în „Liceul Economic nr.1”. Probabil că lupta nu se va încheia aici, IEW solicitând de mult timp și îndepărtarea bustului lui Mircea Vulcănescu, aflat în momentul de față în parcul Sf. Ștefan din București.

Alt caz de pomină, care ilustrează foarte bine efectele halucinante și destructive ale legii malaxor 217 este cel al tânărului poet și jurnalist literar Ion Soreanu-Şiugariu, născut în 1914 la Băiţa, Tăuţii-Măgherăuş, jud. Maramureș. Absolvent al Liceului Gojdu din Oradea şi a Facultății de Litere şi Filosofie din București, a publicat în revistele Familia, Vremea, Universul literar, Curentul literar, Meşterul Manole, Decalogul și Revista Fundaţiilor Regale.

Foto. Ion Şiugariu

Înrolat în armata română în grad de sublocotenent, a luptat în al Doilea Război Mondial pe frontul de Vest împotriva trupelor fasciste. Viața i-a fost curmată brusc în data de 1 februarie 1945, când a căzut eroic în luptă la doar 31 de ani, secerat de gloanțe pe podul de peste râul Hron, de la intrarea în localitatea Brezno, în Slovacia.

Eroul a fost atunci decorat post mortem cu Ordinul „Coroana României cu Spade, în gradul de Cavaler”, şi cu „Panglică de Virtutea Militară”. Tot atunci, în revista sibiană Luceafărul, nr. 3-4/1945, a apărut un frumos elogiu dedicat eroului, care se încheia astfel: „…Cu moartea eroică a lui Ion Șiugariu poezia română pierde pe unul din poeții născuți, nu făcuți.”

În anul 2015, când s-au împlinit 70 de ani de la eliberarea localității lor, locuitorii din Brezno, recunoscători sacrificiului dat de armata română în lupta pentru eliberarea orașului, și impresionați de moartea poetului erou, au hotărât să denumească acel pod cu numele slt. Ion Soreanu-Şiugariu. Primăria Brezno a organizat o festivitate, pregătind inclusiv plăci comemorative cu numele lui pentru a fi montate la ambele capete ale podului. Ambasadorul Slovaciei la București a trimis o scrisoare formală Ambasadei Române din Slovacia, în care informa despre inițiativa onorantă a Primăriei Brezno.

Colac peste pupăză, cu doar o zi înainte de festivitate, Ambasada României din Slovacia se autosesizează și se opune. Trage alarma prin glasul unui funcționar lipsit de șira-spinării pe nume Radu Coantă, și le cere slovacilor să nu mai facă nimic și să anuleze inițiativa de denumire a podului cu numele poetului erou. Totul se petrecea cu puțin timp după promulgarea legii malaxor 217, iar problema era că eroul Ion Soreanu-Şiugariu ar fi fost depistat, (atenție – la peste 70 de ani de la evenimente) că ar fi avut orientări fasciste, de extremă dreaptă, pe baza analizei unui singur articol scris de poet în anul 1940.

Cu alte cuvinte, poetul își dă viața eroic în lupta antifascistă în anul 1945, dar la peste 70 de ani distanță, niște caractere de sfinctere, reprezentanți oficiali ai României, care au vrut să pară „mai catolici decât Papa”, decid subit că poetul ar fi avut orientări fasciste. La întrebările nedumerite ale slovacilor despre cauza acestei cereri bruște care friza ridicolul și ce ar putea să facă în continuare, josnicia ambasadei române este dusă pe o treaptă și mai inferioară, când tot zelosul funcționar Coantă comunică primăriei Brezno că e liberă să denumească podul cu numele oricărui alt soldat român care a căzut în zona aceea. Cu alte cuvinte, au fost suficienți morți din rândurile armatei române acolo, primăria are de unde alege, să nu se mai plângă! Altă întrebare…

Deși a fost interpelat imediat, nici guvernul de la București n-a fost mai la înălțime, iar răspunsul venit de la Bogdan Aurescu, ministrul de externe din acel moment, a fost tot unul josnic, acesta declinând cu o nepăsare fetidă să ia o decizie, declarând doar că a cerut opinia, de la cine altul decât de la IEW. Și acest caz pune încă o dată în lumină influența toxică pe care acest institut o are asupra unor oficialități din Capitală, oficialități din cale afară de inhibate, intimidate, inepte, inerte și inutile.

Sunt multe alte situații similare pentru acțiunile IEW, chiar și înainte de apariția legii malaxor 217. Astfel, IEW a manifestat o puternică opoziție față de fenomenul rezistenței armate anticomuniste și față de memoria deținuților politici și a martirilor din închisorile comuniste. A mers până acolo încât a cerut interzicerea filmului artistic „Portretul luptătorului la tinerețe”, film care ilustrează activitatea „bandei” conduse de legendarul luptător anticomunist Ion Gavrilă Ogoranu. Tot IEW a intervenit pentru înlăturarea listelor cu numele luptătorilor anticomuniști de pe frontonul monumentului „Aripi” din București, dedicat tocmai acelor luptători din rezistența armată.

Mai recent, și alte personalități cum ar fi Nichifor Crainic, Octavian Goga, Vasile Alecsandri, Nicolae Iorga, chiar și Mihai Eminescu sunt luate în colimatorul IEW de cenzurare a memoriei și operei lor.

Totuși, oricâte probleme ar avea legea malaxor 217, lucrurile stau exact ca-n vorba aceea din bătrâni: „fraier nu e ăla care cere, fraier e ăla care dă”. Cu alte cuvinte, cu toată îndârjirea de comisar cominternist de care dă dovadă, IEW nu ar avea succes în atâtea cazuri dacă nu s-ar fi găsit aferentele cozi de topor, gata să execute și să accepte tot ce li se cere, sau măcar să le cânte, servil, în strună. Acest adevărat cor de acompaniament (personaje alde A. Muraru, Demetriade, Hodor, Șandru, instituţii din zona Cotroceni, mass-media, etc) se mobilizează și aliniază, ca la un semn, cu pași mărunți și repezi, oricănd e nevoie.

Vocile și acțiunile lor, răsplătite cu 30 de arginți, se cred a fi discrete, dar ele totuși se aud, ca un cor surd și disonant al infamie. Iar gurile lor nu vor putea fi șterse decât poate cu un anumit tip de hârtie, puternic absorbantă, într-un gest similar cu cel pe care un ilustru actor (V. Rebengiuc) îl recomanda lichelelor, demult, în vremea Revoluție din 1989.

Ce s-ar putea face pentru ca această stare de abuz să înceteze? E simplu – corectarea urgentă  în Parlament a legii 217, astfel ca malaxorul să înceteze și această lege să fie aplicată corect și doar de către instanțele legale. Fără a se mai permite folosirea ei ca botniță, ca instrument de intimidare și de îngrădire a libertății cuvântului. Libertate pentru care s-a murit în Decembrie ’89.

Încheiem cu versurile poetului mărturisitor Radu Gyr din poezia Îndemn la Luptă, versuri eliminate și ele brutal la solicitarea IEW de pe placa frontală a monumentului „Aripi” din Piața Presei Libere, București. Până la reamplasarea lor acolo, le reproducem aici:

„Înfrânt nu ești atunci când sângeri,/ nici ochii când în lacrimi ți-s./ Adevăratele înfrângeri,/ sunt renunțările la vis.”

Bibliografie

• Cazul Vintilă Horia – Cristina Hermeziu, Ziarul Adevărul, 20 Ianuarie, 2016
• Cazul Horia Vintilă: O nesfârşită poveste! – Mircea Canțăr, Cuvântul Libertății, 20 Apr., 2019
• Fiica scriitorului Horia Vintilă a primit câștig de cauză în procesul cu Institutul „Elie Wiesel” – Iulia Cimpoieru, Evenimentul Zilei, 22 Ianuarie 2019
• Secretele unui mare fizician român: „Tot ce am făcut a fost pentru a distruge comunismul“. Ziarul Adevarul, 19 Martie, 2016
• Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii și versuri din închisoare- Demostene Andronescu – Editura Christiana, București, 2009, pp. 144-146
• Situatia absurdă legată de legea 217/2015 – Adrian Costea, Ziarul Adevărul, 19 August 2015
• Temele „legii antilegionare”din perspectiva eticii memoriei – Gabriel Andreescu, Noua revistă de drepturile omului
• De Ziua României – Maramureşeni la Zvolen – Graiul Maramureșului, 5 Decembrie, 2016
• Numele lui Mircea Vulcănescu, șters de pe frontispiciul unui liceu: „Acțiune talibană împotriva memoriei“– Mariana Iancu, Ziarul Adevărul, 7 Aprilie, 2023
• Mircea Vulcănescu: martir sau criminal? Bogdan Munteanu, FG Manu, , 11 Martie, 2021

Portretul luptătorului la tinereţe – Sorin Tudose, Ziarul de Vrancea, 19 Iunie, 2013

(Publicat în Curentul Internaţional, Anul XXV, Nr. 528, 2024, p.20-21)

Foto. Mihai Păscuţiu