Prin câteva muzee canadiene

Prin câteva muzee canadiene

Autor: Paulina Popescu (Kitchener, Canada)

Ce poți face într-o zi cenușie de februarie, când toți hibernăm prin case și soarele refuză să își mai arate chipul? O cură de muzee, de descoperiri, de istorie, de artă ne face bine. M-am hotărât să explorez orașul London, Ontario unde am vizitat trei muzee. A fost o excursie de o zi împlinită și rotundă.

Eldon House

Eldon House este cea mai veche rezidență din London conținând mobilierul original, obiecte de familie, cărți de valoare, fiind o adevărată capsulă a timpului. Casa impunătoare este situată pe 481 Ridout St N și este deschisă publicului de joi până duminică, de la ora 12 la ora 5 p.m., intrarea se face prin donație. O problemă este parcarea, dar este spațiu suficient vizavi. Casa a devenit un muzeu în anul 1960. A fost casa a patru generații din familia Harris și un exemplu de arhitectură Georgiană și Regency. John Harris cel care a construit casa s-a născut în Devon, Anglia, în 1782. A fost fermier în Upper Canada la sfârșitul secolului al XVIII-lea unde a intrat în marina comercială.

Proprietatea se întindea pe 45.000 metri pătrați, o parte devenind azi parcul Harris pe malul râului Thames. Casa avea una dintre cele mai frumoase grădini din zonă. La parter se pot vizita biblioteca, bucătăria, sufrageria, salonul, iar la etaj numeroase dormitoare, camera copiilor precum și camerele servitorilor. Casa a fost numită Eldon după Lord Eldon, pe care John Harris îl admira atât de mult. Lord Eldon a fost un avocat eminent și politician. În acele timpuri nu puteai numi o casă după numele tău.

Căpitanul John Harris, subofițer în Marina regală a întâlnit-o pe soția sa Amelia Ryerse în 1815, familia ei fiind constituită din canadieni renumiți și loialiști britanici. Cuplul s-a căsători în 1815 și a avut 12 copii, 10 au supraviețuit și au crescut la Eldon House. John şi familia sa au locuit în casă timp de 125 de ani. Fetele lor erau membre distinse din scena socială londoneză, măritate cu ofițeri englezi din regimentele britanice. La moartea lui John, casa a aparținut celor trei fii ai lui: John Fitzjohn, Edward William și George Becher.

Amelia a ținut un jurnal despre viața în Upper Canada timp de 25 de ani începând cu 1857. Jurnalul are valoare istorică, sociologică și literară. În 1857 John, băiatul cel mare a petrecut vara în Anglia, iar Amelia i-a scris săptămânal. Ea descrie în detalii portretul unei familii prospere din secolul al XIX-lea. Evenimentele sunt  consemnate într-un stil vioi, obiectiv, clar, asemănarea cu opera lui Jane Austen este frapantă. Deși nu a frecventat școala, ea cunoștea literatura engleză, istoria și teologia și era dotată cu o inteligență superioară.

Timp de mulți ani casa Eldon a fost un centru efervescent al vieții culturale și sociale din London.

Au trăit o viață tipică unei familiei privilegiate, opulente, trei fii au devenit avocați și fetele s-au căsătorit bine.

Familia a călătorit mult și există multe curiozități interesante din lumea întreagă. Un fiu a fost vânător pasionat și se pot admira trofee de vânătoare, arme, costume militare.

Casa conține numărate obiecte istorice. Cum pășești în casă coridorul este tapetat cu o hârtie cumpărată în Japonia în 1897 când familia a făcut turul lumii. O umbrelă adusă de familie din Africa se poate vedea la intrare. Tot aici se pot admira piciorul unui elefant și trofee, cum ar fi capul unei leoaice.

Biblioteca este un loc unde sunt lucruri fascinante din trecut, un document numit Samuel Ryerse semnat de regele George al treilea, un tablou al vasului Caroline.

Bucătăria a fost refăcută și conține obiecte de la începutul secolului al XX-lea. „Larder” este o mică cămăruță unde se găsesc vase pentru gătit din anul 1920. În bucătărie sunt 9 clopoței care erau folosiţi de stăpâni pentru a solicita ceva. În casă au fost 5 servitori. În sufragerie îți atrag privirile un bufet masiv sculptat din lemn de mahon și o cutie în care se ținea ceaiul și numai stăpâna casei avea cheia, pentru că ceaiul era foarte scump în acele timpuri.

Mi-a plăcut dormitorul roșu, o cameră spațioasă, cu un pat imens cu baldachin. Fiecare camera are câte un candelabru impunător.

Vara puteți lua un ceai în această reședință, contra cost, bineînțeles.

Muzeul London, Ontario

Muzeul a fost fondat în 1940 funcționând în cadrul Bibliotecii Publice din London până în 1980 când arhitectul Raymond Moriyama a desenat planurile clădirii  actuale. În 1989 două muzee, respectiv cel de artă și cel istorie s-au amalgamat împreună. Muzeul deține o colecție de mai mult de 5.000 lucrări și 50.000 de artefacte.

Colecția de artă conține tablouri ale lui  Lawren Harris, unul dintre fondatorii grupului celor șapte, Kent Monkman, Edward Burtynsky. În 2002,  London Health Sciences Centre  a donat muzeului colecția sa de artefacte medicale.

Accesul la muzeu este gratuit, dar se primesc donații.

Muzeul  Banting

Casa Banting este cunoscută ca fiind leagănul insulinei. În această casă impunătoare Frederick Banting s-a trezit la ora 2 dimineața pe data de 31 octombrie 1920 cu ideea genială care l-a ajutat să descopere insulina. El s-a gândit să folosească un extract din pancreasul unui câine pentru a trata diabetul. Banting a cumparat casa de pe 442 Adelaide Str pentru a locui în ea și a își deschide un cabinet medical. Pe lângă a practica medicina a lucrat ca profesor la Universitatea Western Ontario.

El s-a născut în 1891 într-o fermă în Alliston Ontario. A studiat în Toronto și după terminarea facultății s-a alăturat armatei canadiene în Primul Război Mondial și a fost trimis în Franța. Când s-a terminat războiul s-a întors în Canada și a practicat pentru timp scurt medicina în London. Banting iubea pictura, care era hobbyul lui preferat.

A fost primul canadian care a devenit profesor și cercetător științific la Universitatea din Toronto. A murit în 1941 în Newfoundland.

Frederic Banting (1891-1941) este cel mai tânăr laureat al premiului Nobel în fiziologie sau medicină, având numai 32 de ani când a primit prestigiosul premiu. A devenit un erou popular și canadianul cel mai celebru în anii 1920, fiind un om cu un simț de integritate și datorie. A mărturisit prietenilor că este foarte stresat și dacă nu reușește să descopere tratamentul pentru diabet se va sinucide.

Primul pacient tratat cu insulină a fost Leonard Thomson, un băiat de 14 ani diabetic. Medicul Frederick Grant Banting și biochimistul John J. R. Macleod au primit premiul Nobel în 1923 pentru că au descoperit insulina.

~

Referitor la acest subiect al descoperirii insulinei, se cuvine o paranteză. Nicolae Paulescu (1869-1931) a depus un brevet romănesc în 10 aprilie 1922, intitulat Pancreina și procesul de fabricație.

A studiat la Școala de Medicină din Paris până în 1900 cu Étienne Lancereaux, expert în tratarea diabetului. Întors în România a obținut un extras pancreatic în 1916 și a publicat efectele hipoglicemie în 1921, câteva luni înainte de Frederick G.Banting și echipa lui. Paulescu a scris juriului despre descoperirea lui, dar cererea fost respinsă.

Tratamentul diabetului cu insulină a fost unul dintre cele mai extraordinare progrese din medicină.

În octombrie 1923 comitetul Nobel a ales decernarea premiului Nobel în medicină lui Banting și Macleod, după ce a examinat 57 de nominalizări printre care nu figura Paulescu.

La 40 de ani de la moartea lui, în 1971, fiziologul scoţian Ian Murray a iniţiat o campanie pentru a redresa situaţia, astfel încât lui Paulescu i-au fost recunoscute meritele post-mortem de către vicepreședintele Fundației Nobel de la acea vreme în ceea ce privește descoperirea insulinei.

Cei 30 ani de muncă în laborator ai profesorului au fost furați de cei doi tineri canadieni care aveau cunoștință de munca lui Paulescu din publicațiile vremii. Cu 8 luni înainte, Paulescu publicase într-o revistă de specialitate belgiană rezultatele cercetării sale sub numele „Recherches sur le rôle du pancréas dans l’assimilation nutritive.” În 1916 pe când se afla în stadiul final al cercetării trupele germane ocupaseră Bucureștiul, iar el a trebuit să își amâne anunțarea rezultatelor.

Paulescu a scris chiar o scrisoare profesorului Banting în februarie 1923. În discursul de primire a premiului Nobel, Banting și Macleod au recunoscut contribuția lui Paulescu în descoperirea insulinei.

În 1993 Institutul Național de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice din București a primit numele lui Nicolae Paulescu.

*

Foto. Paulina Popescu