„Omul Davos” – ediţia 2024

„Omul Davos” – ediţia 2024

Autor: Alexandru Lăzescu

Show-ul anual de la Davos ilustrează perfect un fenomen descris de Thomas Sowell: „în ultimele trei decenii Occidentul a renunţat la ceea ce mergea bine în favoarea a ceea ce suna bine”.

Dacă e să căutăm un fir roşu care leagă reuniunile WEF de la Davos din ultimii ani acela e că prăpastia dintre participanţi, politicieni, corporatişti, ONG-işti, „experţi”, ce se declară profund preocupaţi de binele umanităţii şi de soarta planetei, şi restul publicului s-a lărgit în continuu. E aproape imposibil să mai găseşti vreun comentariu favorabil în relatările despre Davos. Din acest punct de vedere lucrurile nu s-au schimbat semnificativ, ca atmosferă, faţă de anul trecut când scriam şi atunci despre „ecartul dintre opulenţa reuniunii şi mesajele transmise populaţiei din spaţiul occidental, pentru că în afara acestuia mai nimeni nu le ia în serios, şi căreia i se cere să-şi schimbe radical stilul de viaţă fie pentru a «salva planeta», fie pentru a «lupta cu pandemia» care a alimentat acuza de ipocrizie la adresa participanţilor”.

Cea mai mare parte a participanţilor la de acum obişnuitele reuniuni anuale inventate de Klaus Schwab în 1971 se încadrează în descrierea făcută de Samuel Huntington într-un eseu din 2004. „Omul Davos”, scria atunci Huntington, „are puţin apetit pentru loialitatea naţională, vede graniţele naţionale ca pe nişte obstacole care, din fericire, dispar şi vede guvernele naţionale ca nişte reziduuri din trecut a căror singură funcţie utilă este de a facilita operaţiunile globale ale elitei din care face parte”. Nimic nu pare să se fi schimbat semnificativ din acest punct de vedere în ultimele două decenii. Cu excepţia creşterii masive în intensitate a ostilităţii publicului occidental faţă de „globalişti” şi o agendă Davos devenită tot mai radicală în ambiţiile ei de remodelare a existenţei noastre cotidiene.

Plus faptul că tema impactului Inteligenţei Artificiale a fost unul dintre capetele de afiş ale reuniunii. În acest context a făcut multă vâlvă faptul că în cursul unui dialog cu Fareed Zakaria de la CNN, Sam Altman, CEO-ul companiei Open AI care a creat celebrul program Chat GPT, nu a fost în stare să ofere un răspuns convingător atunci când a fost întrebat care ar fi competenţele umane care nu ar putea fi replicate de Inteligenţa Artificială. Semn că multe locuri de muncă, cu precădere din categoria „gulerelor albe”, riscă să dispară în anii următori în ciuda asigurărilor liniştitoare ca altele noi vor fi create. La care se adaugă implicaţiile cu multe semne de întrebare din zona tehnologiilor militare.

O problemă majoră recurentă legată de reuniunile de la Davos, scrie Politico, este aceea că mulţimea de participanţi celebri şi presupus străluciţi nu reuşesc decât rareori să emită idei în mod real interesante. „Nu este vorba de faptul că observaţiile şi argumentele sunt deosebit de proaste, deşi este rar să auzi ceva surprinzător de inteligent. Doar că participanţii la aceste conferinţe tind să aibă expertiză într-un singur domeniu, iar forumuri precum WEF le dau posibilitatea să-şi spună opiniile şi să judece evenimente foarte departe de ariile lor de expertiză profesională.”

Dincolo de faptul că participanţii la WEF ne asigură de bunele lor intenţii, ce rămâne totuşi după reuniuni precum cea din acest an? Există totuşi un fir roşu al discursurilor: taxe mai mari şi, mai ales, pledoaria pentru un stat tot mai extins şi atotputernic şi tot mai multe reglementări. Viziunea de tip Davos favorizează birocraţia guvernamentală şi cea din instituţiile transnaţionale şi marile corporaţii care, prin amplul sistem de lobby, de pe ambele maluri ale Atlanticului, îşi poate proteja şi impune interesele. Marele perdant fiind companiile mici şi mijlocii. Tot atâtea motive pentru care „globaliştii” de la Davos sunt adesea priviţi cu suspiciune.

Când e vorba de reglementări UE stă foarte bine, nu lasă nici un domeniu la voia întâmplării, de la Inteligenţa Artificială la „combaterea dezinformării online”. Ori, aceste excese ale Bruxelles-ului, criticate recent de preşedintele MEDEF, cea mai importantă asociaţie patronală din Franţa, nu face decât să afecteze semnificativ competitivitatea globală a companiilor europene.

Nu înseamnă neapărat că provocările legate de impactul economic şi etic al Inteligenţei Artificiale sau dezinformarea nu constituie subiecte preocupante, dar, în primul caz o Europă sever rămasă în urmă în plan tehnologic are puţine şanse să fie luată în serios, iar în al doilea caz există temeri serioase că noul mod de operare, cu noi autorităţi naţionale vigilente, va cenzura punctelor de vedere care se abat de la „linia oficială” în cazul subiectelor sensibile. Am văzut ce s-a întâmplat în timpul pandemiei când au fost blocate opinii avizate privind politicile de urmat sau efectele secundare ale vaccinurilor care ulterior s-au dovedit cât se poate de valide. „Dacă lumea a învăţat ceva din panica de la Covid, este că toţi cei care văd în provocările de sănătate publică o oportunitate de a reorganiza societatea nu sunt de încredere”, scrie James Freeman în WSJ. Or, şi anul acesta am avut parte la Davos de o mulţime de sugestii pe această linie.

Pentru „elitele globaliste”, aşa cum le descriu criticii lor, curentele populiste, reprezentate de personaje ca Geert Wilders sau Donald Trump reprezintă cu siguranţă o ameninţare. De unde şi coalizarea întregului aparat al statului, aşa numitul „deep state”, împotriva lor. În realitate, nici aceştia, deşi criticile lor sunt adesea justificate, nu au în cele mai multe cazuri soluţii miraculoase. Excesele globalizării sunt reale şi disruptive, în sensul rău. Dar şi renunţarea cvasi-completă la comerţul global e profund destructivă, s-a văzut asta în istorie. La fel, promovarea mioapă a izolaţionismului în Statele Unite de către personaje influente ca Tucker Carlson poate fi şi aceasta dezastruoasă în contextul marilor turbulenţe geopolitice ale momentului.

La fel, în Europa ar trebui să ne îngrijoreze retorica pro-Putin şi anti-americană a AfD-ului german sau a noului partid german radical de stânga al Sarei Wagenchnet. Soluţia la radicalismul cultural toxic adoptat de o bună parte a elitelor occidentale nu este în nici un caz îmbrăţişarea autocraţiei brutale moscovite care face paradă de conservatorism. Lumea a mai trecut prin izolaţionism şi un pacifism naiv, am mai văzut asta înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, şi ştim ce s-a întâmplat! Însă, pe de altă parte, e o crasă şi periculoasă fugă de realitate să ignori cauzele reale ale nemulţumirilor populaţiei, migraţia, politicile radicale de gen, transgenderismul, excesivele politici climatice nesustenabile, punând simplist, din păcate cu o largă susţinere mediatică, ascensiunea populismului exclusiv pe seama dezinformării ruseşti.

Ursula von der Leyen a ţinut şi ea să ne transmită de la Davos că dezinformarea (mai precis şi mai cuprinzător, în engleză, se vorbeşte, cu nuanţe şi grade, despre „disinformation”, „misinformation” şi „malinformation”), urmată îndeaproape de polarizarea din societate, reprezintă o ameninţare mai mare pentru comunitatea globală decât războaiele, pericolul nuclear sau schimbările climatice. Ar fi fost cu siguranţă o idee bună dacă Preşedinta Comisiei Europene ar fi ţinut cont de declaraţiile recente ale lui Grant Shapps, secretarul britanic al apărării, care a spus că lumea trece de la starea postbelică la cea prebelică sau de cele ale unui alt coleg din structurile transatlantice, din Bruxelles, amiralul olandez Rob Bauer, preşedintele Comitetului Militar al şefilor naţionali din ţările NATO, care a avertizat că alianţa trebuie să fie „în alertă roşie roşie pentru război” şi „să se aştepte la neprevăzut”. „Plăcile tectonice ale puterii se deplasează”, a adăugat el. „Şi ca urmare ne confruntăm cu cea mai periculoasă lume din ultimele decenii.”

E drept, în ceea ce priveşte polarizarea din societate, clivajul dintre elite şi restul populaţiei, Ursula von der Leyen are dreptate să fie îngrijorată. Numai că asta nu e de folos atunci când, pe de altă parte, refuzi să recunoşti rolul covârşitor jucat de elite în această direcţie. „Propaganda «fake» rusă şi încercările chinezeşti de a influenţa opinia americană sunt probleme reale, dar oamenii nu îşi pierd încrederea în liderii lor pentru că dezinformarea le-a zăpăcit minţile”, scrie Walter Russell Mead de la Davos pentru Wall Street Journal. „Ei îşi pierd încrederea pentru că simt că abordarea establishment-ului faţă de principalele probleme ale zilei nu funcţionează.”

O impresie întărită de show-uri precum cel în care o femeie „shaman” şi-a făcut apariţia pe scenă la Davos pentru un ritual în faţa unui panel din care făcea parte şi Kristalina Georgieva, directorul FMI, care s-a arătat „corect încântată” de acest „exerciţiu de competenţă cross-culturală”, în aplauzele asistenţei. După cum observa sociologul britanic Matthew Goodwin este vorba de gesturi obligatorii prin care se marchează aderenţa la opţiunile culturale radicale ale elitei globale. Din aceeaşi arie tematică cu ESG-ul corporatist şi conceptul DEI, cu largă aplicabilitate instituţională, prin care „omul de la Davos” vrea să transmită celorlalţi mesajul superiorităţii sale morale şi a faptului că se află ferm „de partea bună a istoriei”.

Numai că, de pildă, o corporaţie ca Boeing, care de o bună bucată de vreme care se laudă cu performanţele sale în materie de politici de incluziune şi diversitate traversează o criză serioasă după ce o uşă a unui avion 737 Max 9 a explodat în timpul unui zbor Alaska Airlines din 5 ianuarie. Incidentul va fi investigat de FAA, agenţia responsabilă pentru securitatea aviaţiei, care tocmai a precizat, în lumina preocupării sale constante pentru promovarea diversităţii şi incluziunii, că va avea grijă să repare faptul că „persoanele cu dizabilităţi mentale şi fizice «severe» sunt cele mai slab reprezentate în cadrul forţei de muncă federale”, problemă pe care este hotărâtă să o remedieze. Ceea ce l-a făcut pe Elon Musk să se întrebe retoric pe Twitter (X): „Vreţi să zburaţi într-un avion construit de unii care au dat prioritate politicii de angajare DEI în detrimentul siguranţei voastre?”

O notabilă excepţie în acest cor a constituit-o noul preşedinte al Argentinei, Javier Milei, care în intervenţia sa de la Forumul Economic Mondial a avertizat că lumea occidentală e în pericol pentru că „liderii acesteia au abandonat modelul bazat pe libertate în favoarea unor diferite versiuni a ceea ce numim colectivism”. Adăugând că rezultatul „experimentelor colectiviste” a fost întotdeauna socialismul şi sărăcia. Astfel de vorbe îl fac desigur cât se poate de antipatic pe Milei în colectivitatea „oamenilor Davos” care îl etichetează „clovn” de extremă dreapta.

Intervenţia sa a făcut însă multă vâlvă, printre cei care au remarcat-o şi apreciat-o numărându-se persoane ca istoricul Niall Ferguson, pentru că a reprezentat o ruptură totală cu platitudinile obişnuite de la Davos, scrie The Spectator. „Milei a optat pentru o apărare tranşantă a capitalismului bazat pe piaţa liberă – singurul sistem, a spus el, care este cu adevărat «de dorit din punct de vedere moral» datorită rezultatelor sale dovedite pentru oameni.” Săptămânalul britanic observă că Milei atrage atenţia asupra unui aspect de regulă puţin discutat: ascensiunea iliberalismului economic în spaţiul occidental. „Refuzul politicienilor de a recunoaşte rolul pe care deciziile interne l-au jucat, de exemplu, în criza inflaţiei şi în spirala datoriilor, evidenţiază modul în care pericolele economice serioase pentru societatea occidentală nu sunt doar ignorate, ci adesea ascunse în mod deliberat sub preş.” Ceea ce a spus preşedintele argentinian la Davos nu face decât să confirme o observaţie a lui Thomas Sowell care descria sintetic procesul continuu de degradare din spaţiul occidental în plan politic, economic, cultural: „în ultimele trei decenii Occidentul a renunţat la ceea ce mergea bine în favoarea a ceea ce suna bine”.

Pentru mulţi Davosul a devenit locul malefic în care cabala mondială pune la punct o mare conspiraţie. Pentru alţii ca autorul articolului din Politico sau pentru Walter Russel Mead este doar proba vie a incompetenţei unor elite mondiale complet depăşite de situaţie. Cei prezenţi, mai ales în ultimii ani, la acest pelerinaj anual s-au dovedit complet incapabili să răspundă enormelor provocări mondiale din prezent altfel decât cu platitudini de genul nevoii pentru „partenariate globale şi cooperare” despre care nici Tony Blinken nu a scăpat prilejul să pomenească, într-un dialog cu Tom Friedman de la The New York Times.

Problema e ce urmăresc şi ce fac cei absenţi de la „marea reuniune” de la Davos. De exemplu miliţiile Houthis, care au dat peste cap o parte semnificativă din comerţul mondial care se derula prin Canalul Suez, Hamas-ul, Hezbollah-ul, Iranul sau Coreea de Nord. Toţi aceştia, dar şi alţi „actori globali” nu se arată deloc doritori să devină părţi interesate într-o astfel de viziune generoasă. Ce să mai vorbim de un alt absent semnificativ, Rusia lui Vladimir Putin, care are evident şi ea cu totul alte priorităţi. În principal aceea de a lichida, alături de China şi cel puţin de o parte dintre ţările din BRICS, actuala ordine mondială, şi de a o înlocui cu ceva mult mai convenabil, noi reguli şi noi sfere de influenţă, de exemplu în Europa.

China a fost însă prezentă la Davos. Premierul Li Qiang, care a venit în fruntea unei mari delegaţii, a vorbit şi el frumos despre deschidere şi cooperare şi a prezentat chiar o strategie în cinci puncte pentru „recâştigarea încrederii globale”, tema reuniunii din acest an. O temă care de fapt a devenit în ultima perioadă una recurentă, semn că îndemnurile emise de la Forumul Economic Mondial cad în gol. Numai că la mii de kilometri distanţă, în Marea Chinei de Sud, o altă rută de mare importanţă strategică pentru comerţul global, vasele militare ale Beijingului agresează cu tunuri cu apă navele filipineze, ca parte a strategiei sale de a monopoliza controlul asupra întregii regiuni, inclusiv prin încorporarea Taiwanului, ca punct final. Retorica chineză de la Davos, care face trimitere la cooperarea internaţională, intră în contradicţie cu ignorarea deciziei Curţii Permanente de Arbitraj de la Haga privind „zona de identificare aerieană” extinsă instituită unilateral de China în arealul Mării Chinei de Sud, decizie pe care a Beijingul a caracterizat-o în 2016 drept „o hârtie bună de aruncat la coş”.

„Tema reuniunii, «Reconstituirea încrederii», recunoaște că ceva nu a mers bine”, mai scria Walter Russell Mead. „Însă, aceasta nu este, în esență, o criză de încredere. Este o criză de competență. De ce s-ar aștepta alegătorii ca o «clasă de experți», care s-a înșelat atât de mult timp în privința Rusiei, Chinei, Iranului și Covidului, să știe cum să facă față unei provocări atât de dificile și cu multiple fațete precum tranziția energetică? De ce ar avea încredere în politicienii europeni și americani, care eșuează atât de lamentabil în gestionarea migrației ilegale masive, să gestioneze ascensiunea inteligenței artificiale? «Împăratul nu are haine!» este strigătul populiștilor de pretutindeni. Pentru a contracara acest mesaj «omul de la Davos» nu are nevoie de consultanți de imagine și de specialiști în dezinformare. El ar trebui doar să se îmbrace.”

Foto. Alexandru Lăzescu