Tinereţe rebelă

Tinereţe rebelă

Autor: pr. Cătălin Constantin Lungu (Montreal)

Înainte de a povesti  o frumoasă amintire, trebuie să fac o scurtă ,,cateheză” pentru a fi înțeles. De multe ori, simt nevoia de a scrie, mă așez la masa de lucru și-mi asum o responsabilitate pentru tot ce scriu. Evit, pe cât pot, să-mi șlefuiesc frazele sau cuvintele, pentru a nu pica în așa zisul blocaj al scrisului. E drept că școala teologică m-a învățat să am o conduită morală, apoi am luat exemplu de la mentorii mei, care mi-au fost duhovnici. Ca preot, vrând-nevrând, trebuia să mă încadrez într-un șablon. Și astfel s-au înrădăcinat în mine anumite principii. Personal, am detestat și totdeauna voi detesta să mă izolez în „turnul de fildeș”. Cu toate că am văzut asta la mulți colegi de breaslă care, din păcate, au adoptat statutul de „ocnaș la domiciliu”.

Un alt gând care mă apasă, atunci când scriu, este grija că mâine mă vor citi copiii mei, poimâine – viitorii mei nepoți. E firesc să mă gândesc ce vor crede ei, și cititorii mei, despre mine. Uneori, mă opresc și mă întreb dacă ar trebui să scriu sau nu, pentru că știu că mulți vor citi.

Ciudat este că amintirile mele năstrușnice care poate pentru unii sunt inconfortabile, pentru mine acum devin extrem de confortabile să le povestesc. Însă indiferent din ce pătură socială va fi cititorul meu, n-aș vrea ca el să facă parte din gloata oamenilor „mignoni în gândire”. Și, la urma urmei, nu numai eu, ci toți am fost obraznici în copilărie, cu excepția lui Adam, că doar el avut o copilărie eșuată, fusese creat fără a avea copilăria la activ. Dacă privim în ansamblu la nebuniile tinereții noastre, vedem că ele au fost extrem de frumoase. Eu când le privesc pe ale mele, care, probabil, pentru mulți par cam deochiate, pentru mine, privindu-le acum, mi se par excepțional de artistice și nu regret că le-am făcut. Nu au fost răutăți, căci nimănui nu am făcut rău, ele au fost obrăznicii năstrușnice. În adolescență, am fost rebel, ba chiar foarte, pentru un tânăr care, destul de verde, se încadrase pe calea preoției. Când ești tânăr, mai merge să fii rebel, oamenii te vor înțelege și mulți vor spune: e tânăr, își trăiește clipa vieții. Apoi, bineînțeles, „step by step”, te maturizezi. Atunci când, pur și simplu, refuzi să crești și să te transformi într-un adult, devii stupid. Ei bine, cam toate nebuniile mele au fost hazlii, pentru că nu mi-a plăcut niciodată fața omului trist. Când omul zace în tristețe, boala ori depresia îi dă târcoale. Noi, oamenii, avem nevoie să ne hrănim și cu zâmbete, cu o vorbă, cu o glumă sau chiar și cu o distracție. De aceea, cu tot riscul, am să vă povestesc o altă nebunie de a mea pe care mi-a amintit-o chiar filmul „21 de Rubini”, regizat de amicul meu, părintele Ciprian Mega.

Am avut și eu un coleg pe care-l chema Ciofu, iar numele lui de botez era Petrică. Un tânăr inteligent, care dăduse admitere la seminar mai mult la insistența părinților. Mai înainte de a vă povesti amintirea cu el, vreau să vă spun ceva despre seminar. Până la începutul anilor ’90, admiterea la seminar se dădea după prima treaptă de liceu. Era o instituție de învățământ cu durata de cinci ani, recunoscută numai de biserică. Mulți dintre cei ce dădeau admitere erau la a doua, a treia sau chiar la a patra încercare. Alții, între timp, pentru siguranța viitorului, absolveau o școală de meserii sau continuau liceul la zi ori la seral, iar la sfârșitul fiecărui an, încercau, dând examen de admitere la seminar. În fiecare an, la admitere, erau câte 14 sau chiar peste 15 pe un loc. Era foarte grea admiterea și eu dădusem admitere de două ori. Așa că mai toți seminariștii erau destul de vlăjgani. Abia după anii ’90, seminarul teologic a fost transformat în seminar teologic liceal și recunoscut de ministerul învățământului. În acea perioadă, unii dintre seminariști, care deja aveam 11 sau 12 clase de liceu, ne-am trezit că mai facem încă o dată liceul, din clasa a IX-a. Eu, la începutul anului trei, am plecat prin transfer cu binecuvântarea directoratului și a Mitropoliei, în Grecia, unde seminarul era trei ani. După ce m-am întors, mi-am continuat ultimul an de liceu la seral și mi-am dat bacalaureatul, apoi am mers la facultate. Despre Petrică am aflat mai târziu că terminase seminarul și-și dăduse bacalaureatul, dar urmase altă facultate, fapt pentru care nu se mai făcuse preot. Ce-i drept, nici nu-și dorea. Ei bine, la începutul anului doi de seminar, într-una din zile, pe când ne pregăteam să ieșim la făcut prezența, parintele pedagog șef, mai tinerel la vârstă, venea spre clasa noastră. Eu eram pe hol cu un coleg, iar dânsul se oprește în fața mea și întreabă:

-Măi băieți, spuneți repede care este inițiala elevului Ciofu, că am uitat să o trec și nu mă mai întorc la cancelarie acuma.

Inițiala corectă era I., de la Ion, dar eu, ca să nu tac, zic…

-Te, părinte, Te este, că pe taică-său Teodor îl cheamă.

În vremea aceea, încă se mai practica modelul comunist de a folosi inițiala între nume și prenume. Inițiala era prima literă de la prenumele tatălui. Nu durează nici 10 minute și toți eram adunați în formă de careu în fața școlii. Ieșiseră câțiva preoți profesori, printre care și părintele director.

Preotul cu lista rămâne pe cele două trepte de la intrarea în școală. Și începe prezența, citind fiecare nume, cu o voce tare și puțin silabisită. Ajunge și la colegul cu nume de neuitat, și strigă:

-Ciofu Te Petrică!

Toți am început să râdem în hohote. Părintele director se întoarce către părintele, noul cadru didactic:

-Bă, I bă I, nu Te, că te trimit eu pe tine acuma undeva!

Foto. Pr. Cătălin Constantin Lungu