Ochi și sfere (eseu)

Ochi și sfere (eseu)

Autor: Viorica Pop (Făgăraş)

„Ardealul, starea mea de spirit/ Cu care mă gândesc la țară,/ De parc-aș respira lumină/ Și existență milenară.” (Marin Sorescu)

I-au dat Moirele (Ursitoarele) lui Cornel Cotuțiu o putere de exercițiu asupra personajului principal din cele zece volume ale ciclului „La noi”, o  putere aflată sub semnul de conștientizare a scrisului ca act de cunoaștere  concomitentă cu atitudinea etică.

În recentul volum, „Gheare blânde”, oximoronul din titlu anticipează tehnica provocării, imaginată la lectură în cercuri rotitoare pe genunchii societății contemporane  ca pe cei ai zeiței Themis, ai Legii și ai Necesității. Ochiul critic pătrunde  și dirijează  cu metoda unei conștiințe în stare de urgență, întrucât personajul principal, LIMBA și LITERATURA ROMÂNĂ, este amenințat de realitatea imediată și riscă să devină caz clinic. E necesară o prelungire dinamică  a faptului creator, iar pentru a convinge, autorul aplică de la început metoda selectivă.

Pornește de la fragmente din revista „România literară” ca pretext pentru provocări și pentru a lua o atitudine potrivită realității. Cauza cauzelor, lipsa de reformare din temelii a învățământului, a instituțiilor, provoacă stilul pamfletar: „Nu e nevoie să ne bombardeze rușii, o facem cu o nebunească voluptate noi înșine…”, așadar nu mai e cazul să dăm vina pe alții. O explozie de invective din satira eminesciană inundă cercul „Fonfilor și flecarilor” cu toate caracteristicile tabletei ca specie literară. „La noi” (titlu împrumutat din lirica lui Ocavian Goga pentru genericul celor zece volume de publicistică), lipsește unitatea in interiorul categoriilor socio-profesionale, apar suspiciuni, curg infiltrări ideologice  demoralizatoare, un„lanț al slăbiciunilor” trunchează adevăruri,  microbi din  gândire provoacă pandemii ideologice prin cultură. Vârful de lance al pamfletului sloboade limbaj purulent, amintind de cel arghezian din tableta „Baroane”. Baronii culturii noastre ar fi ajuns, în viziunea lui Cornel Cotuțiu, „pe fușteii de care atârnă”. Expresii consacrate de către adevăratele valori  interferează cu cele inventate de vocația spontană  în tablete ca „Pandemia legislativului și executivului actual sub Cotroceni consternat”; „Trei titluri de ziar, gândite aseară”.

Foto. Cornel Cotuțiu 

Primele tablete asigură cadrul general pentru substanța cărții, în care publicistul-profesor imprimă jocul filologic prin arterele personajului principal. În sferele culturii, se rotesc trecutul și prezentul  pentru un prezent care să intuiască viitorul. Autorul ia în calcul și ideea de ecilibru, încearcă să panseze răni acute, lăsate de ghearele incompetenței, cu răul ei cuibărit în mediocritate. Ochiul pătrunde în sfera satisfacțiilor intelectuale, iar atunci când pansează răni, e conștient că rămân cicatrice sub presiunea unui timp zdrențuitor. Un articol al lui Eminescu, publicat în ziarul „Timpul” (ocombrie, 1877) sub titlul „Ce caută aceste elemente în viața publică a statului?” interacționează cu rubrica „Meditațiile unui secui”, ținută de către Nagy Attila-Mihai într-o revistă bucureșteană, al cărei titlu nu este precizat, Cornel Cotuțiu voind oare să sugereze că ideile antiromânești de aici sunt răspândite peste tot în ultima vreme? Evenimente contradictorii se suprapun (spusele analistului socio-cultural Miron Mangea) și autorul intervine  justițiar: „Important este să nu eșueze prședinția ca instituție statală”. Nu lipsește concluzia, una amar-ironică, aceea că  „de eșuați , e plin cotețul”. În tușul parodiei intră și numele proprii, scrise intenționat cu literă mică, jocul filologic iscă anecdote pe tema „ce-am semănat și ce-a răsărit”. Francezii, cu simțul lor autoironic, au dedus termenul „parlament” din două verbe :„parler”(„a vorbi”) și „mentir” („a minți”). Ce-a ieșit la noi se vede la nivelul „atâtor organisme decizionale pe Sena românească (Pardon! voiam să scriu Dâmbovița”).

Jucătorul de table(te) literare scormonește mereu provocări din „mâncărimi de neuroni”. După 200 de ani, Nicolae Filimon rămâne și azi un diagnostician al ciocoismului, un model pentru scriitorul transilvan modern, care  folosește „ritmica măciucii” în locul gestului tradițional de „a-și îndesa căciula în cap”. Subtilitățile sunt lăsate pe seama gustului  în competiția dintre „măciucă ”și „polonic”. Se intuiește oximoronul  în stilul aforistic,  reacție la limbajul  de lemn al propagandei, la populism și extremism, coborâte de pe scenă pe ulițele manipulărilor. În astfel de pagini, spiritul polemic șterge granițele dintre limbajul denotativ și cel conotativ, textele sunt proze scurte, dense în conținut, dezinvolte în expresii: „Rusia, eterna VICTIMĂ cu mâinile pătate de sângele popoarelor”; „Marea Neagră e apă vie pentru propaganda rusă”. Doar în fața artei adevărate-conchide o ziaristă din Iași, Nicoleta Dabija – există o transfigurare de sine care să distingă sacrul sub anomalia bolii și a morții.

Au citatele un anume obiectiv, sunt provocări pentru portrete, începând cu cel colectiv ca ipostază a limiteor existențiale. Pensionarii ajung „jucării stricate” (Ion Minulescu) în societatea cu norme ale inteligenței artificiale, ei coboară împiedicat din teatrul absurdului  în climatul greu respirabil al pâclei politico-ideologice de azi. Neliniștit în căutare de explicații, Cornel Cotuțiu    extinde portretul la starea de spirit a românilor: predispoziția spre cenușiul existențial, amărâciune și neliniște. Enumerațiile din sfera pesimismului primesc reacții parodice, spiritul ludic inventează „Ziua județeană a soacrelor dulci ”, replică la „Ziua Internațională a Persoanelor Vârstnice” sau la strigătura de nuntă „Soacă, soacră, poamă acră!” Cu viziune regizorală și spirit polemic e conceput mesajul din „Un recent număr rotund în cultura românească”. Întrucât cabinetele guvernamentale, instituțiile de cultură au trecut cu vederea cei 170 de ani de la nașterea lui I.L. Caragiale , Cornel Cotuțiu simulează prezența marelui dramaturg ca regizor al scenei noastre politice din deceniile posdecembriste și inventează didascalii cu personaje din comedii, adaptate „izmenelei decidente” de azi: „Zaharia Trahanache va fi noul somnoros de la Cotroceni; Agamemnon Dandanache, ministru al Afacerilor externe; Nae Cațavencu, ministru de interne; Ștefan Tipătescu, ministrul armatei; Iordache Brânzovenescu, ministrul culturii; Zoe Trahanache, ministru al sănătății; Ghiță Pristanda, ministrul transportului; Conu Leonida, ministrul pensionarilor; Tache Farfuridi, ministrul învățământului.” „Multum in parvo”,  chicotește de după cortină zeflemeaua lui Cornel Cotuțiu!…

Preluând metoda selectivă a scriitorului, descoperim conexiuni dintre cotidian și livresc, dintre anemia culturală de azi și vigoarea valorilor artistice. Castanul (din tableta cu același titlu) și Emil Cioran devin simboluri ale eternului creator, opus unui pragmatism agresiv. Aici, autorul, atent la ticăitul bombelor cu ceas, transpune relația omului cu natura în contemplația lui Emil Cioran, potrivit căreia omul simplu nu are deschidere lăuntrică pentru peisaj, idee dramatică, anticipată (după o părere proprie) în tonalitate parodică de către Ion Codru Drăgușanu (secolul al nouăsprezecelea) în „Peregrinul transilvan” prin imaginarea unui dialog spontan dintre orășeanul venit la țară să admire peisajul și Măriuța, grăbită să sape locul, ca să aibă la iarnă mămăligă.

Sub titlul „Președintele Academiei Române”, Cornel Cotuțiu așază admirativ opiniile academicianului Ioan-Aurel Pop despre programele școlare, care adâncesc  criza școlii românești, întrucât nu se bazează pe necesitățile reale.

Între „grimase” și „zâmbete”, clopoțelul școlar intră în tic-tacul demoralizator din cancelarii cu populație flotantă, iar „a descurca”, în varianta reflexivă „a te descurca”, nu mai ține seama de legea nescrisă a „celor șapte ani de acasă”, moștenită din stăbuni cu înțelesuri de cod etic pentru tânăra generație.  În spațiul sacru de la Rohia însă, Magul imprimă în conștiințe conotații profunde: „a te descurca” înseamnă „a răzbi”, sinonim cu rezistența întru cultură, cu strategia de libertate morală. Din astfel de inițieri ale lui Nicolae Steinhardt, care a răzbit în spațiul concentraționar printr-o așa rezistență , încât s-o poată eterniza în „Jurnalul fericirii”, ucenicul  este preocupat continuu  să îmbogățească portretul personajului principal din cartea sa, limba română ca identitate națională, fiindcă pe coloana vertebrală a ei apar leziuni de pervertire. Mereu conectat la evenimente, Cornel Cotuțiu reacționează. Autoritățile centrale ucrainiene au condeiul bolnav de cataractă și cu el scrijelesc pandemii ideologice, punându-și „măști râzânde” (,,Epigonii”, de Mihai Eminescu). Omenia românilor față de ucrainieni, refugiați sau rămași în țara sub bombardamente putiniste, contrastează izbitor cu hibele de caracter din legi și decrete, care amintesc de politica sovietică.

În căutarea unui echilibru, ochiul critic urmărește atent rotirea cercurilor, ca să potolească tensiuni umane și zguduiri ale naturii. Îl găsește în pământurile  sculpturilor lui Brâncuși de la Târgu-Jiu , neclintite în urma recentelor cutremure. Concluzia-argument conștientizează echilibrul – nemurirea prin artă: „Să zicem că celebrul artist român nu le-a dat voie mai mult” („Mânios din nou”) . Se asigură cu un astfel de final și trecerea la partea a doua din volum, „Alături  de domniile lor”…

Titlul, în oglindă cu cel din volumul anterior, include același mesaj, potrivit căruia există o dinamică a spiritului ca rezistență prin cultură. Roata tutelară a contemplării unește realul cu metafizicul în mărturisirea autobiografică, de la primul cuvânt al copilului ieșit în lume la cunoașterea logică și afectivă, cu puncte de sprijin în părinți, familie, familie spirituală, cu afinități în sfera culturii.

Muțenia copilului din primul an de viață este asumată, ca și în opera lui Lucian Blaga, de vibrațiiale imaginației,  prin care se iese din timpul diurn și se intră în cel ritualic. Cuvântul de intrare e rostit primul -„mama”-, corolar cu ultimul,  numele fiului, șoptit de mamă la trecerea în transcedent.  Pe ritm de colind și în mirosul înrășinat de la bradul de Crăciun, ghearele sărăciei din anii stalinismului nu mai au cum să rănească mâinile mamei împodobind bradul doar cu mere, cu zahăr cubic, învelit în staniol, cu lumânări pe jumătate topite de la un an la altul . Miracolul are vibrații în imaginația scriitorului de mai târziu și memoria afectivă îmblânzește agitații, tensiuni chiar și în  claustrarea dintre pereții apartamentului din cauza pandemiei. Detaliul colorează monotonii: o firavă rază de soare pătrunde prin geamul de la baie, uitat ( sau lăsat deschis înadins) și „se nuntește” cu un cactus de pe măsuță, transfigurând reacțiile pamfletarului în  meditație de „carpe diem”. Cititorul se poate întreba dacă nu cumva în acest detaliu   nu se întrezărește  misterul „nunților necesare”, în care omul de la catedră se va fi pătruns pentru a limpezi  afinități cu poezia lui Ion Barbu. „Carpe diem” e motivul ochiului lăuntric, e merindea supraviețuirii printre măștile de carnaval contemporan („Carantina și soarele”). Frica o anulează acele medicinale din exclamația unei tinere doctorițe, imagine oximoronică , având subtilități  de proză modernă, în viziune ludică: „Uite ce vlăjgan de 85 de ani!” Efecte asemănătoare se obțin din interviul acordat de către cel mai vârtnic participant la o festivitate (autorul) celor mai tineri participanți. În viziunea lui Cornel Cotuțiu, scormonirea în neliniști existențiale are o conotație aparte, de „gheare necesare” pentru dobândirea de cunoștințe prin experiențe cu provocări de tot felul. Experiențele îmbogățesc și îi dau dreptul vârstnicului să-și învingă teama de sfârșit, să pătrundă în contemplare  („Dau două veri pe-o iarnă”)și, prin ea , în trăirea metafizică , în care timpul nu se mai rotește cu anotimpuri, ci cu libertate interioară, blândă cu toate rănile provocate de suferință. Determinatul din titlu, substantivul „gheare” și determinantul său oximoronic, adjectivul „blânde”, intră împreună în sfera semantică prin cea estetică  și asigură dinamica rotirii de pe circumferințele stilului denotativ al publicistulu spre interiorul conotativ, în care se încifrează mesajul, viziunea prozatorului, concretizată de ipostaze ale implicării active, cu Legea (atitudinea etică) și cu Necesitatea înregistrării seismelor naturale și umane. Simțul artistic îmblânzește atitudini afectate prin  selectare de expresii din sfera competițiilor, selectează paragrafe argumentative pentru a contura portrete, neuroni neastâmpărați circulă cromatic prin negrul existențial, scot griul din lâncezeală și purifică în alb lucios. Un umor involuntar are efecte de amuzament prin joc de cuvinte („Pola, Figa și după…”).

În rotire intră tradiția și tendințele de pervertire („Un prezent de-acum …40 de ani”). Preambulul ar putea trimite imaginația de cititor  cu ani în urmă , la ritualurile descrise de către Dimitrie Cantemir („Descriptio Moldaviae”) sau de către Simion Florea Marian („Nunta la români”, „Înmormântarea la români”). Atmosfera  de la nunta de azi  e aceeași peste tot, burlescul , carnavalul îmbibat de alcool, fum și grotesc frizează absurdul. Sub semnul incertitudinii („Și de-o fi să mor”, titlu mioritic) stă destinul românului, fărămițat de relativul cotidian: „Cumva o fi-se zice sibilinic pe Valea Bârgăului – că niciodată n-a fost  să nu fie nicicum”.

Apar în radiograferi  sfere destinate cunoștinței și recunoștinței: portretul prieteniei cu scriitorul Horia Bădescu, portetul faptic al lui Ion M. Bodoș din Transcarpatia („România Mică”), portretul colectiv din redacția revistei băimărene, „Nord Literar”. Publicații mai noi („Certitudinea”) urmăresc seismele prezentului prin fibra românilor de pretutindeni. Sub sigiliul  „Județul Rebreanu-Coșbuc”, ochiul critic separă autenticul de făcătură, compune imaginea condiției autorului aflat în neliniștea căutării de urme ale divinului creator: opiniile despre Ion Radu Zăgreanu („Un curriculum vitae”), despre Menuț Maximinian („Enunțare și urme”) și, extinzând arealul spiritual, despre Irina Petraș („O aniversare de grație”) ori despre Săluc Hortvat („O carte cu texte piezișe”). Cheia sporului se așază emblematic pe portativul de certitudini, deși se mai văd urme sângerii ale ghearelor în tușul tiparului  de la revista „Sud-Vest” din Odesa, găzduită acum la Iași.

Toate sferele se rotesc ACASĂ, unele prin ochii-bulboane din matca Prutului, a Tisei, din valurile Dunării. Memoria afectivă e a rădăcinilor românești, toposul românesc e sfera identității neamului, ACASĂ e biserica rezistenței în vâltori, creația e rostul existenței în fior de eternitate. Cornel Cotuțiu își lasă prin toate Sinele deschis împrietenirii cititorilor cu creația sa.

Foto. Viorica Pop