June 23, 2024

Curentul International

Curentul International Magazine

Horia Groza și plurivalența spiritului românesc

17 min read

Horia Groza și plurivalența spiritului românesc

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie (Sibiu)

 

Citind cartea lui Horia Groza, Colocvii, apărută în mod recuperator la Editura Logos din București în anul  2022, cu  un Cuvânt introductiv de Ion Dur, într-o ediție îngrijită de fiul autorului, Horia Ion Groza din California americană, prima surpriză mi-a produs-o fișa biografică a acestui intelectual român de elită, în sensul înalt al cuvântului. Horia Groza (n. 10 nov. 1910 – d. 5 aug. 1954) a fost primul dintre cei patru copii ai învățătorului Groza din comuna Păunești, jud. Bacău. (1) Școala primară o face  în Focșani, unde începe și liceul, el debutând în cls. a II-a cu poezii. Va absolvi liceul la Bacău în 1929, clasificat al doilea dintre cei 119 examinați. Admiterea la Academia de Înalte Studii Agronomice de la Herăstrău se finalizează prin intrarea cu bursă pe primul loc din cei 280  candidați.

În evoluția intelectuală a liceanului se remarcă o precocitate literară,  dovedită în cenaclul Liceului  „Regele Ferdinand” din Bacău. Sunt ani rodnici de învățătură când Horia este trimis la concursul național „Tinerimea Română” de  la București, unde este premiat chiar în prezența Majestății Sale Regele. În revista liceului „Încercări”, publică una dintre primele analize literare făcute poeziei bacoviene, iar la Bacău semnează alte texte în revista „Zări senine”, unde a debutat cu poemul Florăreasa, ca și în „Spada” din Focșani, sau în „Adevărul literar și artistic”, suplimentul ziarului bucureștean „Adevărul”. O anumită amplitudine a preocupărilor sale literare este vădită prin dublarea exercițiului  liric, de obicei cutezător, avangardist, cum cerea moda epocii, cu traducerea unor versuri din Edgar Allan Poe. Liceanul Horia Groza publică și un eseu  în franceză despre Charles Baudelaire. Formula va fi perfecționată scriind Indianismul, eseul cu care în 1930 este marcat debutul său propriu-zis în ziarul „Curentul” al vestitului Pamfil Șeicaru.

Deceniul următor  se va defini printr-o apariție explozivă a lui Horia Groza în presă, unde el semnează eseuri, critică literară, proză și versuri. Deloc întâmplător, poezia teribilistă Deschidere a lui Horia Groza este așezată de Lucian Boz pe prima pagină a revistei „Ulise”, care a fost scoasă, începând din 15 mai 1932, în 4 numere. Ne plasăm în anii 1930, când o tânără generație de scriitori români era așteptată să-și afirme voința înnoitoare. În 1932, tinerii anunță romanul Interior al lui Constantin Fântâneru, căruia M. Eliade nu-i găsește un editor. În cartea ei Tânăra generație interbelică, Edit. Vremea, 2015, Miruna Lepuș reproduce o Scrisoare deschisă d-lui Profesor I. Simionescu, care era directorul Editurii Cartea Românească, de către Mihail Sebastian. Ideea este că tinerii cred în valoarea acelui roman, care astfel va fi acceptat în ziarul „Cuvântul”, cu două fragmente. S-a atins scopul urmărit, căci Alexandru Rosetti se interesează de noua carte și o publică la Editura Cultura Națională, romanul fiind intens comentat de Camil Baltazar, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Petru Comarnescu, Simion Stolnicu, Horia Groza, Anton Holban, Lucian Boz etc. În „Ulise”, Horia Groza aprecia că într-o perioadă când din abundență sunt editați Mihail Sadoveanu și Cezar Petrescu, tânărul Fântâneru „e cel dintâi al generației noastre pătruns și lansat așa cum trebuia”, el dând după Isabel al lui Eliade „opera cea mai valabilă”  a literaturii române contemporane. Tânărul critic are, așadar, o scară axiologică precisă, iar cuvântul lui era ascultat.

Absolvent al Academiei de Înalte Studii Agronomice din București în 1934, Horia Groza activează ca redactor-șef la vol. I-IV Enciclopedia Agricolă și redactor al revistei „Pagini agrare și sociale”, în aceiași ani, 1935-1938.  El va fi doctorand în economia agrară la Sorbona, cu cercetări în Elveția la Basel. Între anii 1945 și 1949, ajunge conferențiar în învățământul superior, la Facultatea de Agronomie și la cea de Horticultură din capitală. Inginerul atinge apogeul activității sale științifice, intrând în Institutul de Cercetări Agronomice al României între 1939 și 1954, când a murit la doar 44 de ani martiric, după ce i s-a adus o acuză total falsă. (2).

Preocupările științifice în agronomie sunt dublate consecvent cu cele literar-metafizice, domeniu unde între 1930 și 1937, respectiv timp de 8 ani, „singurul critic literar al tinerei generații”, cum îl considera Mircea Eliade pe inteligentul și harnicul Horia Groza, publică 500 de texte, fie recenzii și poezii sau eseuri, dovedind o prolificitate uimitoare. În 108 zile din anul 1935 scrie vol. Colocvii. (3). La concursul  de la Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II” dedicată scriitorilor nepublicați, cartea Colocvii a lui Horia Groza  a intrat între cele 153 manuscrise, dintre care au fost selectate de către comitet 139, majoritatea versuri și doar 15 dintre ele eseuri și studii. Președintele comisiei a fost Tudor Vianu, iar între membri figurau: Camil Petrescu, Adrian Maniu, Șerban Cioculescu, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu, Mircea Eliade etc. Între lucrările reușite se numără Inimi sub săbii (1934) de Eugen Jebeleanu, Memnon (1934) de Horia Stamatu, Pe culmile disperării (1934)  de Emil Cioran etc., iar printre lucrările respinse în mod surprinzător a fost atât cartea lui Eugen Ionescu Nu, devenită celebră prin elanul înnoitor al tinerei generații, cât și Colocviile lui Horia Groza, chiar dacă prietenul său, scriitorul Dan Petrașincu, aprecia epistolar: „Eseurile tale sunt în primul rând mărturia unui cap de mare gânditor…”. (p. 303)  Refuzând să facă politică, criticul literar Horia Groza demolează, în schimb, vechile tipare de gândire estetică,  emițând în ședințele Cenaclului „Sburătorul” judecăți ce vor pune în gardă pe însuși maestrul Eugen Lovinescu, atacat chiar și el ca autor de romane și ca un critic impresionist.

Publicarea Colocviilor la Editura Logos din București în anul 2022 scoate la lumină volumul în care Horia Ion Groza, într-un gest recuperator, a concentrat, alături de conținutul vechiului volum al lui Horia Groza Colocvii cu cele 3 părți (Elemente, Colocvii, Erorile unei idei fundamentale), un calup substanțial de Eseuri de critică literară și de cultură (p. 135-282). Portretul îi va fi întregit cu Poeme (1930-1931), cele 4 poezii fiind completate cu Chemare, ca la final să citim Gânduri memorabile din scrierile lui Horia Groza. Cartea se bucură de un Cuvânt introductiv semnat cu autoritate de Ion Dur și de o postfață Despre Colocvii și activitatea eseistică și literară, unde fiul autorului plasează această producție în perioada 15 aug.-1dec. 1935, când autorul avea 25 de ani. Așadar, a existat la Horia Groza o creație pre și una post Colocvii.

În Indianism, eseul debutului din „Curentul” în 1930, ne frapează directa legătură cu actualitatea imediată, când Gandhi se adresa viceregelui Indiei cerând să împlinească doleanțele conaționalilor, care se eliberau de cotropirea engleză. Comentatorul se lasă atras de o imagine poetică, recurgând la o sugestivă metaforă a trezirii Indiei din letargie: „Adormitul de veacuri elefant indian, în păduri pline de mistere și locuri sacre, și-a scuturat muntele trupului și-a început să vadă și să umble.” (p. 137). Pornind de la disensiunile create între știință și religie, „ele privindu-se cu ochi dușmănoși de plumb”, tânărul de 20 de ani exprimă idei intuitiv: „Adevărul – acest produs comercial, care e cu atât mai greu de găsit cu cât e mai căutat – sălășluiește undeva unde noi nu-l putem bănui”. Se diferențiază două moduri de abordare a acelui traseu spre adevăr, eseistul constatând: „Omul Indiei l-a căutat în el însuși. Omul Europei l-a căutat în manifestarea atât de multiplă și de variată a faptelor naturii. Care dintre ei l-a găsit? Întrebarea prezintă limpezimi de cristal.” Eseistul român nu se nutrește din tradiția gândirii clasice, ci încearcă o explicație proprie, prezentată cu pedanterie aproape didactică, spre a concluziona că evenimentele Indiei augmentează nevoia de înfrățire a popoarelor lumii, idee umanistă, ce va fi validată mai târziu prin structuri de tip Uniunea Europeană, ca replică a Statelor Unite ale Americii.

Exerciții de abstractizare face în eseuri ca Note asupra lui Machiavelli sau Contribuții la o istorie a fericirii, așa cum a găsit-o la Maeterlinck, „acest țârcovnic al fericirii contemporane”, care „a descoperit până acum cele mai bune metode de abecedar al beatitudinii.”(p. 143).

Înainte de toate, Horia Groza a fost o voce care s-a auzit printre contemporanii săi. De aceea, ne interesează cu precădere, pe mai departe, faptul că criticul literar, dublat de publicist, prezintă un proiect mereu actual și în zilele noastre, el scriind Un sfert de oră cu scriitorii. Este un reportaj literar apărut în „Rampa“ din 25 decembrie 1931, Horia Groza comportându-se ca un reporter descins în cuiburile de creație ale câtorva scriitori consacrați. Cum i-a selectat rămâne o enigmă, întrucât nu putem stabili dacă alegerea temei Criza cărții și criza spirituală era a redacției sau a lui personală, variantă secundă pe care o credem plauzibilă, întrucât aceia erau scriitorii lumii în care el se mișca.

Astfel, la Liviu Rebreanu în birou, Groza este impresionat de mulțimea cărților, ce „atestă o puternică intelectualitate.” (p. 166). Intră în dialog cu scriitorul, care anunță apariția romanului Răscoala, terminat de mai mulți ani, însumând 700 pagini, dar care mai solicită o dificilă corectură finală. Există și  romanul Mojarul iluziilor, cu personaje ale actualității – funcționari, un scriitor, gazetari. Eroina este Liliana. Recunoaștem una dintre variantele romanului Jar, care va fi publicat în 1934, reluat în 1939, 1941, 1942 și 1944. Cea mai iubită dintre cărți, în declarația lui Rebreanu, este Adam și Eva, publicată în 1924-1925, pentru că în ea a surprins zbuciumul sufletului. Horia Groza subliniază enumerativ importanța romanelor Ion (1920) și Pădurea spânzuraților (1922), fără pretenția de a le estima literar, dar totuși o face metaforic și uimitor de succint când afirmă că acestea sunt „cărți de viață întinsă ca o spadă”. Merită să adeverim faptul că tocmai acestea au spintecat timpul cel mai cutezător.

Camil Petrescu îl fascinează pe Groza cu intelectualismul său, „purtat  ca o corabie grea de conținut pe paginile atâtor cărți…”. Discuția lor are în centru criza spiritului contemporan, soluțiile date de marele scriitor fiind stârpirea analfabetismului la români, care ar lecui criza cărții, iar cea a spiritului s-ar eradica „printr-o reașezare a valorilor intelectuale  în eternitatea lor.” Ceea ce intenționa să pregătească la fine de an 1931 Camil Petrescu nu era literatură, ci o lucrare Quiditatea esteticii teatrului. Este domeniul tematic în care scriitorul va susține teza de doctorat Modalitatea estetică a teatrului, publicată în 1937. Cartea desemnată ca definind personalitatea autorului este Danton ( 1924-1925), dar cea mai dragă dintre toate era Mioara (1926). Ca ziarist, Groza nu simte nevoia să formuleze alte opinii, mulțumit să ia temperatura momentului literar.

Ion Minulescu este întâlnit „lucrând cu febrilitate” la fostul Minister al Artelor, într-un birou cu tablouri „aproape proaste”, dar având un lemn minunat al lui Mac Constantinescu. Reporterul înregistrează un poet care îi vorbește în șarade, anunțând că pregătește un volum în proză 3 și cu Rezeda 4,  o creație unde, în mod programatic,  nu va pune nicio problemă, ca să nu supere pe cei incapabili să dezlege tainele firii. Horia Groza are modul lui de a prinde în asemenea pilule de interviu esența creației, ca aici unde despre Minulescu  afirmă că este autorul Romanțelor pentru mai târziu, adevăr atestat în posteritate. Merită să specificăm faptul că acest roman a fost digitizat în cadrul proiectului Muzeul Digital al Romanului Românesc 1901-1932, inițiat de revista „Transilvania”, organizat de Complexul Național Muzeal ASTRA și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.

În același periplu reportericesc, Cezar Petrescu îl surprinde pe tânărul Groza prin vivacitatea creatoare, declarând că are două cărți sub tipar și una în șantier. El lua ca exemple pe Tolstoi, Balzac, Daudet, Dostoievski, pe Cehov și pe Anatole France, care au scris mult, ceea ce înțelegea să facă și el. Prozatorul îi dezvăluie ritmul creației sale, căci, după încheierea unui roman, el ține să se odihnească și apoi să schimbe mediul de inspirație. Dă exemple romanul Plecat fără adresă (1931-1932), unde inginerul, care este protagonist, pare să cucerească tot ce-i oferea progresul, dar noul secol în care intrase nu avea adresă. El dorea să redea pustiul  epocii prezente. Dimpotrivă, romanul Apostol (1933), dedicat primului său învățător, are ca personaj principal un dascăl de țară. Este „un roman optimist deși începe în cea mai sumbră și ostilă atmosferă.” (p. 170). Romanul Greta Garbo (1932) se dorește un caz de  depersonalizare în stil pirandellian. În convingerea lui Cezar Petrescu niciun roman nu l-a împlinit,  din moment ce el a continuat să scrie următoarea carte. Oricare volum finalizat îl eliberează pe autorul ei. El întărește această convingere, iar profesiunea sa de credință continuă: „Drumul nostru e înainte, cărțile scrise sunt ca niște iubite moarte și pierdute…” Posteritatea îi va reproșa tocmai mulțimea romanelor scrise cu condei alert de ziarist, lipsit de suficient talent scriitoricesc.

În reportajul lui Horia Groza, profesorul Nichifor Crainic apare suprasolicitat cu conferințe în diferite orașe. Îl privește așezat între etajerele cu cărți de tradiție teologică și gândește că de aici „au plecat în zbor deschis toți îngerii literaturii noastre de după război”. Autorul dă recenta carte Țara de peste veac, urmând să poarte o discuție după lectură.

La Eugen Lovinescu  în locuința din str. Câmpineanu, unde  „au pătruns întâia dată, cu inima bătând, atâtea generații”, Horia Groza se reîntoarce cu aceeași familiaritate. Criticul laudă ieftinirea cărților prin colecții de 15 și de 25 de lei…, dar măsura este propice cărților de mici dimensiuni, întrucât celor voluminoase li se aplică patul lui Procust.  România  are preocupări culturale  “mediocre sau inegal repartizate, chiar în timpurile de mare prosperitate “ (p. 173). Intervievantul izbutește să creioneze un portret valoros al criticului: “Sub ochii mici și jucăuși ai domnului Lovinescu, față de amabilitatea domniei sale proverbiale (sic!), ascultându-i vorba domoală și curgătoare ca un fald, crești, te deschizi, îndrăznești…” Cuprins de o reală emoție, musafirul  reține cu privirea pe biroul de lucru al criticului “cele mai noi cărți, cele din urmă reviste, de la cele mai bătrâne la cele mai tinere, semn al respectului pentru maestru. Pe perete, chipul său, lucrat de Marcel Iancu…Vorba domnului Lovinescu e domoală și parfumată de un veșnic zâmbet”. (p. 172).

Când Horia Groza a conceput o „anchetă printre scriitorii noștri”, într-o selecție cu totul remarcabilă, problemele vizate erau legate de criza cărții și de cea a spiritului. Iată că acestea sunt teme și astăzi fierbinți în cultura română și cea mondială. Dintre scriitori, Liviu Rebreanu și Camil Petrescu au răspuns verbal, ceilalți în scris.

Aflăm astfel că Rebreanu semnalase într-un raport trimis Ministerului Artelor criza cărții, ce are 3 aspecte: de producție, editorial și privitor la cititori. Editurile promovează 3-4 scriitori, dar nu încurajează pe tineri. Rebreanu, cel aflat desigur printre scriitorii consacrați, ține să explice că „interesul este să se formeze generația următoare, să se păstreze nealterat entuziasmul creator al tinereții. Am propus acest remediu: pentru nuvelă, pentru poezie, pentru eseu, statul va ajuta editorul cu jumătate de sumă din cheltuieli, iar autorii cu nume format vor prefața cărțile celor tineri. “ (p. 174-175) Rebreanu avea o redutabilă experiență publică, pentru că din decembrie 1929 a fost director al Teatrului Național din București timp de un an. În 1929, la însărcinarea primului ministru, a lucrat la proiectele de organizare a Direcției Educației Poporului, al cărei conducător a devenit la începutul anului 1930. Pe 19 noiembrie 1930, în urma unor cumplite dezamăgiri înregistrate în conducerea treburilor publice, Rebreanu a demisionat din conducerea Direcției Educației Poporului. El se manifesta înainte de toată ca romancier, drept care a cumpărat o casă și o vie la Valea Mare, lângă Pitești, unde au fost scrise majoritatea cărților sale. Va reveni la începutul anului 1941 în funcția de director al Teatrului Național. Cu referire la editorul Ciornei, care are o redutabilă experiență în domeniu, Rebreanu semnalează  practica de a publica 100 de scriitori străini și doar un scriitor indigen, întrerupându-se astfel tradiția editurilor Minerva, Socec, Cartea Românească ce preferau scriitorii autohtoni. În domeniul spiritual, Rebreanu semnalează experimentele ortodoxiste, ale estetismului sau impresionismului, dar noua  formă de viață promovată de comunism se pare inacceptabilă, pentru că aduce „exercitarea dictaturii asupra conștiinței”. Este o primejdie de care nu va scăpa România, iar Horia Groza, care activase în anii 1950-1954 ca inginer-șef și director la Stațiunea Experimentală Agricolă Lovrin, Laureat al Premiului de Stat, clasa a III-a în 1952, pentru rezultate excepționale în cercetare,  va fi una dintre victimele dictaturii comuniste, murind torturat de comuniști.

Camil Petrescu apreciază că în fapt „criza cărții este endemică. Cele mai mari succese, care în străinătate ar schimba soarta scriitorului, la noi înseamnă o simplă furtună într-un castron cu apă.” (p. 175) El tânjește  după „adevărata viață literară”  de care țara duce lipsă din cauza lipsei lecturii. „Să învețe românii noștri să citească.” (p. 175). Ion Minulescu  afirmă adevărul că o criză a cărți „nu datează de azi” ci ea există „de totdeauna”. (p. 176). În școli, elevii nu   sunt îndemnați să citească scriitori contemporani, ci numai clasici, drept care plictisiți de clasici, „elevii  sfârșesc și ei prin  a deveni dușmanii tuturor cărților, atât vechi cât și noi.” (p. 177). Prețurile cărților literare depășesc posibilitățile intelectualilor. Soluția ar fi ca  statul să admită cumpărarea hârtiei din străinătate,  unde costă de 4 ori mai puțin ca în România. Librarii și editorii nu plătesc dreptul de autor decât cu procese la tribunal, care să-i forțeze. Editorii, de obicei, vând cărțile cu preț aproape dublu decât suma pe  care o dau autorului. Voiajorii comerciali, care duc cărțile în provincie, câștigă mai mult ca autorii. Tinerii scriitori marchează o „continuă ascensiune a nivelului cultural din ultimii ani.” (p. 178)

El nu recunoaște o criză spirituală a contemporanilor, pentru că de 60 de ani se merge pe aceeași linie. Cezar Petrescu atestă „o criză mondială a cărții”, ca o consecință a crizei economice mondiale, în timp ce în România niciodată nu a fost .”o prea aprinsă patimă a cititului”.  În Europa-Paris, Praga, Varșovia, Viena, Budapesta- în anul în curs desfacerea de carte a scăzut cu 50%, iar cea școlară cu 75%.  Pentru că  criza cărții este un efect, trebuie să combați cauzele. Se ia ca reper acea „douceur de vivre” dinaintea Războiului cel Mare, „în care ne-am trăit adolescența”. Un paleativ este ieftinirea cărților, scoase pe hârtie acceptabilă, cum procedează editurile franceze. În România această stratagemă a folosit-o  editorul S. Ciornei, care a creat colecția Rosidor, „cu preț accesibil tuturor pungilor. Douăzeci și cinci de lei volumul-cu cinci lei mai puțin decât un pachet de Regale.” (p.179-p.180).

Despre criza spiritului contemporan, considerată mai acută decât cea economică, inversând termenii, ea, criza spirituală, ar fi produs-o pe cea economică, aceasta fiind un corolar al crizei morale, prin care pentru confortul îndestulărilor pământești, omul și-a neglijat sufletul de la Platon și Iisus, de la Pascal și de la Kant. Eugen Lovinescu socotește că în 1930 nu este criză, ci chiar decesul cărții. Criticul detectează o „aneantizare în domeniul spiritului”. El prevede „neantul editorial… în apoteoza amurgului culturii române”. (p. 181-182)

În concluzie, vedem în Horia Groza o personalitate complexă și strălucită, cu atât mai interesantă cu cât în el s-a oglindit epoca sa. El realizează „un caleidoscop problematic în care sunt explorate statutul, alianțele și orizontul metafizic al criticii literare, mecanismul creației, cu accent pe creația artistică.” (p. 9), cum afirma Ion Dur. Demn de specificat este adevărul că Groza depășește critica estetică, pentru o critică metafizică. Deosebește literatura colectivului, înțeles ca grupare spirituală, de „literatura societății de toate zilele”, ce nu ajunge la metafizic. Oamenii se despart prin material, dar se leagă prin nevoia de spiritual. Cel ce afirmă că „Încoronarea imaginii ca final al activității creatoare este incongruentă” nu se oprea la critica estetică, ci folosea arta spre a ajunge în metafizic.

Imperioasă ne apare la început de secol al XXI-lea descoperirea adevăratului său chip și desprinderea lui Horia Groza dintre scriitorii uitați. Aceasta, pentru că el ilustrează  tipul rar al intelectualului român care s-a manifestat cu vivacitate pe multiple planuri, reușind să strălucească pentru un moment în aproape fiecare dintre ele. Dar potrivnicia vieții politice i-a tăiat aripile de albatros, ucis de mareea comunismului, care s-a manifestat dușmănos cu pleiada strălucită a intelectualității românești interbelice.

*

Note oferite de fiul autorului, Horia I. Groza

(1) Horia Groza s-a născut în comuna Păunești a județului Bacău, fiind cel mai mare din familia de patru copii a învăţătorului Nicolae Groza, devenit ulterior directorul Şcolii Domneşti din Bacău,  şi a Eugeniei Groza, din neam de preot şi învăţător.

(2) Tatăl meu a fost arestat în urma unui incident  la aria de treierat la Lovrin (a ars o căpiță de paie). A fost luat la anchetă ca director al Stațiunii, torturat și redat mort familiei în trei zile. În 1994, la 40 ani după deces, la Stațiunea Lovrin s-a pus o placă memorială și s-a desfășurat un moment festiv. La Academia de Științe Agricole și Silvice „Gh. Ionescu Șișești” (A.S.A.S.) din București s-a ținut o ședință comemorativă, fiind numit membru post mortem  al Academiei, iar la Biblioteca Municipală din București s-a făcut o ședință comemorativă literară, prezidată de Constantin Crișan, care un an mai târziu a îngrijit, împreună cu mine Horia Groza, Poezii, Cronici literare, Eseuri, Ed. Litera, 1995.

(3) Scrie lucrarea Colocvii, lucrare total nouă. Eseurile publicate anterior nu au făcut parte din ea.

*Pentru o viitoare fişă literară, câteva note informative publicate în Repere pentru un portret biografic şi intelectual semnat de Constantin Crişan în Horia Groza, Poezii, Cronici literare, Eseuri, Ed. Litera, 1995 (p.XXII):

„Nicolae Groza (1887, Panciu – 1940, Bacău), preşedintele Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Bacău, preşedintele Asociaţiei învăţătorilor din Moldova (12 ani). A înfiinţat Editura Autorilor Asociaţi pentru Manuale Didactice în Bacău… Director al Şcolii Domneşti din Bacău (al patrulea director din istoria ei, de la înfiinţarea în 1832), mai târziu Şcoala Nr.1 (de 7 ani) de Băieţi (1923-1940)… Tatăl său, Matache Groza, podgorean, a învăţat carte la Mănăstirea Neamţ şi avea  act de donaţie a unui munte din Vrancea de la Ştefan cel Mare, document  făcut în 1479 pentru fapte de arme.

Eugenia Chiru (1889, Păuneşti-1970, Bucureşti) se căsătoreşte cu Nicolae Groza în 1909.

Una din cărţile preferate ale bunicii mele era Apostol, romanul lui Cezar Petrescu, pentru că acolo se descria viaţa în sat a învăţătorului şi a preotului. Avea un album de poezii create şi dedicate ei de soţul său şi poezii de Eminescu, ea lăsând scris ca acestea să-i fie puse la cap în mormânt.

*

Foto. Anca Sîrghie 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.