Preotul Gheorghe Calciu – Evocare – Între realitate și mit

Preotul Gheorghe Calciu – Evocare – Între realitate și mit

Autor: Nicholas Dima (Arizona)

L-am cunoscut bine pe părintele Calciu. Am avut multe lucruri în comun. Am colaborat foarte bine şi aş putea spune că am fost prieteni. Se ştie că a executat 21 de ani de temniţe comuniste. Primii 14 ani de închisoare şi trecerea sa prin cea mai cumplită experienţa umană, zisa reeducare de la Piteşti, l-a transformat pe tânărul student medicinist Gheorghe Calciu într-un erou. Ulterior, decizia de a studia teologia şi a deveni preot, împreună cu hotărârea de a spune adevărul şi a denunţa făţărnicia comunistă, l-a transformat pe preotul Calciu într-un martir. Au urmat alţi şapte ani de închisoare, ani în care a mărturisit adevărul şi i-a ajutat şi pe alţii, în special tineri seminarişti, să-şi redobândească demnitatea şi să trăiască cu fruntea sus. Sunt puţine personalităţi care prin atitudinea lor devin repere morale şi salvează onoarea unei întregi naţiuni. Părintele Calciu a fost o asemenea personalitate.

Personal, l-am cunoscut ca om, ca preot şi că promotor al idealurilor raţionale. În acelaşi timp, cu vârsta şi experienţa mea, am devenit martorul transformării „omului” Calciu în „mitul Calciu”. Aşa se nasc eroii şi martirii! Şi noi românii avem nevoie de eroi şi martiri ca să ne consolidăm conştiinţa naţională pentru că în prezent forţele răului vor să ne rescrie istoria şi să ne mutileze sufletele.

Convingerea mea este că în aceşti ani se fac eforturi diabolice la nivel global menite să pună capăt erei creştine. Se urmăreşte a doua răstignire a lui Iisus şi uciderea Lui definitivă. Nu se va reuşi! Părintele Calciu înţelegea acest lucru şi deseori în discuţiile noastre abordam asemenea subiecte. Nu a fost singura persoană cu care am avut aceste discuţii. Părintele arhimandrid Roman Braga, cu care deasemenea am colaborat strâns, afirma: „…atât comuniştii din Est cât şi cercurile internaţionaliste din Vest vor să păstreze bisericile ca ziduri, dar nu ca spirit”. Părintele Calciu şi părintele Braga s-au luptat pentru păstrarea spiritului creştin al bisericii şi al neamului românesc…

Au trecut anii şi acum în fiecare Săptămână a Patimilor îmi amintesc cu multă nostalgie de părintele Calciu. În săptămâna mare, mica noastră biserica de lângă Washington devenea neîncăpătoare pentru mulţimea de credincioşi care venea la slujbe să-l asculte pe părintele Calciu. Părintele era un om bun şi blând de la natură, avea mereu un zâmbet angelic, şi emana înţelegere umană şi dragoste creştină. Era totuşi om care putea să şi greşească, dar întotdeauna îşi admitea greşeala. Şi îmi amintesc că la începutul fiecărei slujbe pe care o ţinea la Biserica „Sfântă Cruce” îşi cerea iertare de la enoriaşi dacă greşise cu ceva…

Îmi mai amintesc că am auzit prima oară de preotul Gheorghe Calciu când a fost arestat a doua oară. Lucram deja la Vocea Americii şi eram cunoscut în exil şi în unele cercuri politice americane. În acele condiţii, împreună cu prietenii şi cu alţi asociaţi, am făcut lobby la Washington pentru eliberarea sa din închisoare şi pentru aducerea sa în Occident. După alţi ani de suferinţe, a sosit în America şi a devenit un simbol al rezistenţei noastre. În acele împrejurări l-am cunoscut pe „omul” Calciu…

Altfel, noii veniţi în exil care au suferit în ţară şi care prin activitatea lor au reprezentat întreaga naţiune, au trecut prinţ trei etape de adaptare: Entuziasmul evadării din iad; Speranţa că venirea lor va schimba şi va transforma exilul, şi Adaptarea la o lume occidentală dură care nu corespunde cu lumea ideală pe care o anticipau. Părintele Calciu a găsit şi el în occident o lume diferită de ceea ce îşi imaginase, dar a fost primit ca un adevărat lider spiritual şi a devenit un factor de unificare a exilului. În America, părintele Calciu a întâmpinat însă şi el greutăţi de integrare într-o lume care îţi oferă totul, dar nu îţi asigură nimic. În consecinţă, un timp a trăit din donaţii şi din slujbe ocazionale. Înţeleg că la un moment dat a lucrat în construcţii. Nu cunosc episodul, dar ştiu că nu avea un post permanent şi o sursă sigură de venit pentru a-şi întreţine familia.

Foto. Pr. Gheorghe Calciu cu Nicholas Dima

În acele condiţii, Biserica „Sfânta Cruce” din Virginia, la care eu eram preşedintele consiliului parohial, l-a angajat ca preot şi astfel şi-a putut relua misiunea spirituală şi rolul de lider fără a mai avea grijă zilei de mâine. A fost o coincidenţă fericită pentru că eu eram redactor la „Vocea Americii” şi menţineam legătura cu ţara prin radio, iar părintele Calciu era susţinut de biserica noastră şi împreună promovam cauza românească. Şi am făcut acest lucru în Congresul SUA, la Departamentul de Stat şi în faţa altor foruri americane. Mărturisesc însă că ne-a avantajat şi climatul politic anti-sovietic al acelor ani. Nu a fost însă uşor. Am avut multe uşi deschise, dar am avut şi delatori care ne-au adus tot felul de acuzaţii. Şi nu ne-a fost uşor pentru că a trebuit să îmbinăm atitudinea spirituală care nu admite nici un compromis cu activitatea politică în care mai toate realizările se fac prin compromisuri.

Părintele Calciu a mai avut o mare calitate extrem de necesară în America unde bisericile nu sunt subvenţionate de guvern. Bisericile din Statele Unite şi Canada se autofinanţează şi sunt organizate, administrate şi conduse de consilii parohiale alese anual. Bunăstarea unei comunităţi religioase depinde atât de înţelepciunea preotului cât şi de calităţile celor care conduc consiliul parohial. Cu firea lui blajină, părintele Calciu s-a concentrat pe păstorire spirituală fără să renunţe însă la activităţi sociale.

Din punct de vedere politic, părintele Calciu avea totuşi o anumită inocenţă şi nu înţelegea culisele şi curentele puterii din Washington. În acest sens, a trebuit să-i prezint de multe ori realitatea americană şi limitele acţiunilor noastre, dar nici odată nu se supăra şi chiar îmi mulţumea. Apoi a venit zisa revoluţie din ’89 şi activitatea noastră s-a intensificat. Toţi ne-am aşteptat la o schimbare radicală, dar ne-am înşelat. S-au schimbat doar obiectivele şi interesele. Foştii comunişti români au rămas la putere, iar America le-a cerut noilor guvernanţi doar să schimbe numele partidului… În calitate de ziarist, eu a trebuit să mă adaptez noilor condiţii. De altfel, am fost trimis de mai multe ori ca reporter în ţară, în Basarabia, Bucovina şi prin URSS. Am fost deasemenea trimis la Alba Iulia la aniversarea de 75 de ani a unirii Transilvaniei cu ţara. S-a adaptat şi Părintele Calciu la noua situaţie, dar amândoi aveam anumite ezitări. Între timp, s-a schimbat totuşi atmosfera şi la Washington.

Departamentul de Stat a întins o mână aparent binevoitoare noii conduceri politice din ţară. Diplomaţii români acreditaţi în Statele Unite au început să ne invite la recepţiile ambasadei şi să ne facă curte. Unii dintre ei, inclusiv ambasadorii, au început să vină la slujbele bisericii noastre. La un moment dat la una din recepţii a venit în mod neanunţat un grup de diplomaţi români. I-am întâmpinat cu oarecare reticenţă, dar i-am invitat civilizat şi politicos la masă. Un timp am trăit între euforie şi confuzie. În final, ne-am adaptat noilor condiţii, dar părintele Calciu, ca şi mine şi ca mulţi alţii de altfel, am fost dezamăgiţi de ceea ce a urmat. Împărtăşeam împreună acelaşi punct de vedere: America nu a oferit ţărilor Est Europene foste comuniste un model moral de transformare social-politică şi de redresare economică. Rezultatul a fost dezamăgirea care a urmat şi care domină şi azi…

În cursul ultimilor mei ani la Washington am înfiinţat Comitetul Româno-American pentru Basarabia şi i-am cerut părintelui Calciu să devină preşedinte onorific. Pentru mine ca doctor geograf Basarabia şi Bucovina reprezintă o rană deschisă care trebuie vindecată. Părintele Calciu a acceptat imediat propunerea, fiind el însuşi un promotor al cauzei naţionale…

După alţi câţiva ani eu m-am pensionat şi am plecat ca profesor în Africa. Părintele Calciu şi-a continuat misiunea în chemarea lui Iisus până în ultimele sale zile. Părintele Calciu a suferit eroic; s-a purtat ca un martir; şi sunt convins că va deveni un mit naţional.

Notă: Nicolae Dima, Versiune a alocuţiunii ţinută la Cenaclu Mircea Eliade (Denver, Colorado) la data de 8 Aprilie 2023

Foto. Nicholas Dima