June 25, 2024

Curentul International

Curentul International Magazine

Faraonul, redutabilul roman istoric al lui Boleslaw Prus

9 min read

Faraonul, redutabilul roman istoric al lui Boleslaw Prus

Autor: George Petrovai

 

Despre Boleslaw Prus (pseudonimul literar al lui Alexander Glowacki)  și despre excepționala sa operă, inclusiv romanul Faraonul, am scris în anul 2007 amplul studiu Boleslaw Prus – corifeu între corifeii literaturii polone, în care, printre altele, făceam următoarele afirmații:

1) Că marele scriitor „s-a născut pe data de 20 august 1845 într-o familie de nobili scăpătaţi din orăşelul Hrubieszów, regiunea Lublin, şi că de foarte tânăr a cunoscut pe propria piele gheara nemiloasă a lipsurilor materiale, din pricina cărora  el va fi nevoit să abandoneze Facultatea de fizică şi matematică din Varşovia după doi ani de la înscriere, adică în anul 1868”;

2) Că este considerat „cel mai iscusit zugrav al timpului său”, „cea mai importantă figură a literaturii polone din secolul al XIX-lea” și „o voce distinctă” în literatura universală, deși întreaga lui viață s-a luptat din greu cu lipsurile materiale și cu agorafobia, boală cauzată la numai 16 ani de rănile cu care s-a ales în încleștările cu trupele țariste, precum și de perioada de întemnițare pentru participarea sa la insurecție;

3) Că „a scris Faraonul îmboldit de dorinţa de-a demonstra pe viu cum trebuie gândit şi elaborat un roman istoric, căci se ştie că, după publicarea în 1883 a romanului Prin foc şi sabie, prima parte a trilogiei lui Sienkiewicz, el i-a consacrat o cronică în care dezvăluia gravele abateri săvârşite de autor de la adevărul istoric”, astfel dovedind „ că romanul istoric nu este pentru el un impediment în reflectarea corespondenţelor cu realităţile din vremea sa (edificatoare în acest sens este analogia dintre nemţi şi aprigii cămătari fenicieni), ori în înfăţişarea deznădejdii celor oprimaţi  (memorabila scenă cu ţăranul rob ce-şi blestemă zilele după ce soldaţii îi astupă canalul la care trudise zece ani şi pe care soldaţii îl găsesc spânzurat la întoarcerea din aplicaţia militară), deși „singura lui călătorie în străinătate (anul 1895) are loc pe ruta Elveţia-Germania-Franţa, deci lui B. Prus nici măcar nu i-a trecut prin cap să procedeze aidoma lui Gustave Flaubert, care, o ştim prea bine, înainte de-a scrie romanul Salammbô s-a documentat temeinic în nordul Africii”.

Tot acolo menționez că, în pofida impresionantei documentări „în ceea ce priveşte religia şi obiceiurile Egiptului faraonic, moartea cu faimoasele ei umbre şi procesul de îmbălsămare al faraonului Ramses al XII-lea, armata şi administraţia, alimentaţia şi îmbrăcămintea, precum şi amplele comentarii despre piramide, Sfinx şi Labirintul cel cu 3000 de încăperi, despre perioada de glorie a Egiptului, oraşe, interioare, străini stabiliţi în Egipt (fenicieni, greci, evrei) şi despre complicata politică externă a egiptenilor, îndeosebi în raport cu belicoşii şi imprevizibilii asirieni”, lectura – grație stilului elegant, exprimării fără cusur, echilibrului interior și magistralei dozări a efectelor – nu are „ câtuşi de puţin de suferit la capitolul atractivitate, chiar atunci când în fluxul cărţii sunt inserate pasaje menţionate de autor ca fiind autentice din, să zicem, Textele sarcofagelor”, fapt pentru care Faraonul are „tot ce trebuie unei cărți pentru a fi considerată mare”.

După această generoasă introducere, poate că unii cititori se vor întreba ce anume m-a îndemnat să scriu din nou despre romanul lui B. Prus, carte deja analizată (e drept, cam expeditiv) în articolul mai sus amintit și din care am extras citatele.

Pentru că eu nu numai că citesc operele referențiale din cultura universală, dar caut să le și recitesc (unele de mai multe ori), totodată să le compar, adică pun în practică înțeleptul sfat chinezesc: „A citi pentru întâia oară o carte este ca și cum ți-ai face un nou prieten; a reciti o carte este precum te-ai întâlni cu un vechi prieten”…

Mă rog, astfel am procedat de la bun început, nepovățuit de cineva la acest capitol (habar n-aveam la vremea respectivă de existența spusei chinezești!), timpul și uitarea alimentată de el obligându-mă să iau aminte la două lucruri fundamentale  în ceea ce privește eficiența lecturii și sporul cultural-spiritual: (a) Cunoștințele și informațiile acumulate în pripă, ba chiar și cele însușite prin lectură temeinică, nu numai că sunt amarnic debilizate și distorsionate de uitare, inevitabila reacție a creierului la neîncetatul bombardament informațional (firește, am în vedere uitarea neprovocată de vreo boală), dar timpul le trimite pe cele mai multe, rând pe rând și cu implacabilă autoritate funcțională, în „magazia de vechituri” a subconștientului, de unde creierul activ și sănătos extrage, prin miraculosul proces al (re)amintirii/anamnezei, ceea ce conferă rațiunii coerență și vigoare; (b) Departe de a fi pierdere de vreme, recitirea cărților referențiale din literatura universală îi oferă cititorului însetat de cunoaștere noi șanse de-a pătrunde în gândirea și măiestria artistică a autorilor.

Iată un elocvent exemplu în acest sens. Am început să-l citesc pe F.M. Dostoievski încă din liceu, deoarece – prin tipărirea operei sale în 11 volume de către Editura Pentru Literatura Universală (București, 1968), cu excelentul aparat critic al lui Ion Ianoși – în zona noastră (posibil și în alte părți) s-a creat o foarte fertilă „modă” dostoievskiană, multe din discuțiile cu greutate gravitând în jurul ideilor artistice, filosofice, religioase, psihologice și politico-sociale ale genialului rus!

La prima lectură, eu (cu gândirea și cultura în formare) mi-am însușit doar firul narațiunii, numele personajelor, câteva idei din nuvelele (Bobok, Smerita, Visul unui om ridicol) și, mai ales, din marile lui romane: Crimă și pedeapsă, Idiotul, Demonii, Frații Karamazov. La a doua lectură am izbutit să pătrund în profunzimea gândirii sale filosofico-religioasă și psiho-socială, iar după mai mulți ani (la următoarea recitire) am înțeles de ce strania povestire Însemnări din subterană trebuie considerată „cheia de boltă a întregii sale opere” (André Gide) și am apreciat la justa valoare (artistică) karamazovismul/senzualismul memorabilelor sale personaje, precum și intenționatele imperfecțiuni de creație (se știe că „între clasicii literaturii universale, el este scriitorul cel mai imperfect, cu bună știință”), așa cum corect sunt ele evidențiate de ilustrul cărturar Ion Ianoși: „El trece cu o uimitoare nepăsare peste neajunsurile de construcție, de articulație sau de expresie ale prozei sale, pentru că, de fapt, toate aceste elemente i se par secundare în raport cu ceea ce recunoaște a fi nucleul gravitațional absolut al literaturii, criteriul suprem și cel mai adecvat al reușitei artistice, cercul de foc de o perfecțiune obligatorie al fiecăreia dintre scrierile sale: personalitatea umană”.

Astfel stând lucrurile cu toate cărțile de căpătâi din literatura universală, iată motivul pentru care revin de data asta cu semnificative ilustrări din Faraonul lui B. Prus, roman (în două volume) apărut în anul 1897 și remarcabil tradus în românește de Vasile Teodorescu și Telemac Dan (Editura Pentru Literatura Universală, ediția a II-a, București, 1967).

Acțiunea romanului este relativ simplă, însă admirabil îmbogățită cu diverse scene/tablouri politico-sociale și cultural-religioase, unele chiar cu iz miraculos, care au darul nu numai să ilustreze viața Egiptului antic (de o parte crunta exploatare a felahilor, ignoranți din vina cârmuitorilor și credincioși mai mult din teamă decât din convingere, de cealaltă parte opulența de care au parte sus-pușii indigeni și mulți dintre străinii stabiliți aici – fenicieni, greci, evrei), ci – așa cum am arătat mai sus – și să sugereze anumite analogii cu timpurile moderne, respectiv să prezinte disperarea asupriților (scena cu robul care se spânzură): bătrânul și suferindul Ramses al XII-lea, cel egal zeilor inclusiv în virtutea strânselor relații cu marii preoți, îl desemnează ca urmaș la tron pe tânărul și furtunosul Ramses al XIII-lea, născut de regina Nikotris (fiica marelui preot Amenhotep) și deosebit de înzestrat: „vânjos ca boul Apis, îndrăzneț ca un leu și la fel de înțelept ca un preot”.

Dar în articolul Boleslaw Prus – corifeu între corifeii literaturii polone mai fac precizarea care înseamnă sfârșitul politico-monarhic al tânărului faraon: „Cu toate că Ramses al XIII-lea, învingătorul libienilor de la Lacurile Sodice, este iubit de popor pentru proiectele de îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă ale celor mai oprimaţi dintre supuşi, şi cu toate că el este susţinut de armată şi nobili, până la urmă conflictul este tranşat în favoarea marilor preoţi, graţie şireteniei cu care aceştia au ştiut să exploateze credulitatea şi spaima poporului revoltat, inclusiv a unei însemnate părţi a armatei, în timpul unei eclipse totale de soare, despre care aflaseră cu mult timp înainte şi pe care au înfăţişat-o drept pedeapsa zeilor pentru necredinţa egiptenilor”.

În aceste condiții, adică după declanșarea conflictului dintre faraon și marii preoți (în principal Herihor și Mefres), după uciderea prin înjunghiere a lui Ramses de către „copia” sa (grecul Lykon), moarte prin care se stinge a douăzecea dinastie („cea plină de glorie”) și, desigur, după urcarea pe tron a lui San-amen-Herihor, proaspătul căsătorit cu regina Nikotris, merită să ne punem întrebarea: Ce anume l-a determinat pe Prus să plaseze acțiunea romanului în perioada lipsită de măreția Egiptului de altădată, perioadă în care asirienii constituie un neîncetat pericol, întrucât armata egipteană este jenant de slabă?

Ne răspunde preotul Pentuer, cel care provenea din rândul felahilor, deci cunoștea preabine suferințele oropsiților, și care totodată fusese consilierul tânărului monarh: Pentru că, îi spune acesta lui Herihor, întemeietorul noii dinastii, „Ramses al XIII-lea a fost primul faraon care și-a dat seama de soarta nenorocită a poporului egiptean”…

Printre multele realități egiptene incluse în roman, Boleslaw Prus ne prezintă cele două mari nenorociri („micșorarea veniturilor faraonului și împuținarea armatei sale”), fabuloasele bogății ce zac în temple și îndeosebi în Labirint („uriașa construcție ridicată de Amenhotep al III-lea, în perioada Regatului Mijlociu, la est de lacul Moeris, având 3000 de încăperi, dintre care 1500 subterane, și slujind drept morminte faraonilor”), cele două minuni inginerești ale lumii de-atunci (lacul Moeris și canalul lui Iusuf, care „slujea la irigarea pământurilor din vecinătatea munților libieni”), ceremonia de înmormântare a lui Ramses al XII-lea („Corabia de aur îl duse pe fostul faraon de cealaltă parte a Nilului, după ce trecu mai întâi, înconjurată de un alai uriaș de preoți, bocitoare, ostași și popor, în sunetul muzicii, al bocetelor și al cântărilor prin strada principală din Teba”), mormântul subteran „pe care faraonul îl construise de-a lungul unei domnii de treizeci de ani” („Cripta alcătuia un adevărat palat, având încăperi pentru faraon, pentru familie și pentru slujitori, sală de mâncare, odaie de dormit și baie, sanctuare închinate feluriților zei și, în sfârșit, o fântână, în fundul căreia se afla o odaie mică, unde avea să se odihnească pe veci mumia faraonului”), monumentalitatea templului Amon-Ra din Karnak („Numai clădirea ocupa o suprafață de două hectare, iar grădinile și iazurile înconjurătoare aproape douăzeci”), piramidele lui Keops, Khefren și Mykerinos (Hufu, Hafra și Menkaura în grecește), îndeosebi cea a lui Keops („un munte de piatră cu vârful unghiular, înalt de o sută treizeci și șapte de metri”, care „a costat viața a peste o jumătate million de oameni” și – îi spune Ramses lui Pentuer – „nu e mormântul lui Keops, ci voința lui”), nu în ultimul rând credința în Ka (legătura dintre trup și scânteia divină), precum și citatele extrase din Cartea Morților, carte considerată de Prus „unul dintre cele mai mărețe documente, pe care ni le-a lăsat antichitatea”.

(Sighetu Marmației, 4-5 mai 2023)

Foto. George Petrovai

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.