Românii şi Schengenul

Românii şi Schengenul

Autor: Alexandru Lăzescu

Respingerea intrării României, şi a Bulgariei de altfel, în zona Schengen trebuie privită dintr-o perspectivă mai largă, în care nu doar Austria ar fi principalul vinovat; episodul e o dovadă ce ar trebui să ne facă să abandonăm viziunea naiv idilică asupra Uniunii şi să privim realist realităţile şi interesele din interiorul acesteia.

Multe dintre reacţiile legate de respingerea aderării noastre la zona Schengen sunt emoţional naive. Sau complet neserioase, de genul să nu mai cântăm Mozart (!?) sau să facem trimitere la faptul că Hitler s-ar fi născut în Austria. Şi trimiterea la intervenţia lui Putin e discutabilă. Chiar dacă ruşii au destule pârghii de intervenţie în Austria, la nivel politic şi în spaţiul de afaceri, începând cu OMV şi zona energiei, e o speculaţie nu tocmai uşor de susţinut. Apoi, e greu de crezut că un boicot al companiilor austriece va funcţiona cu adevărat pe termen mediu şi lung. Oamenii tind să uite relativ repede chiar întâmplări cu un impact emoţional personal mai mare.

La polul opus sunt cei care spun că doar noi suntem vinovaţi („să ne uităm în oglindă!”) văzând Bruxellesul şi în general UE ca un fel de grădină a raiului în care doar prin partea de est a continentului există îngeri căzuţi. Greşesc însă şi cei care încearcă să minimalizeze eşecul. Ultimul scandal din Parlamentul European (se vorbeşte despre sume mari de bani primite de la Qatar) în care de acum fosta vicepreşedintă, Eva Kaili, alături de alţi funcţionari din Parlament, un fost membru al acestuia din partea Italiei şi două ONG-uri: unul care, aflăm din Politico, numără printre membrii Boardului „unii dintre cei mai proeminenţi şi mai vocali avocaţi ai valorilor stângii” şi promova „responsabilitatea ca un pilon central al arhitecturii justiţiei pe plan internaţional” şi un altul cu nume sugestiv „No Peace without Justice” (!?), fondat între alţii de Emma Bonino, fost ministru de externe al Italiei, care promova şi acesta, la rândul său, valori înalte (drepturile omului şi democraţia în Orientul Mijlociu şi nordul Africii). Ca să nu mai vorbim de un alt scandal în care a fost implicată chiar doamna von der Leyen pe când era ministru apărării în Germania (un contract cu McKinsey, firmă la care lucra fiul ei, a cărei investigaţie în Bundestag a fost între timp îngheţată) sunt doar două exemple că la acest capitol e destulă „concurenţă” pe continent. Asta nu e acoperire pentru problemele majore legate de corupţie din România, ci doar o dovadă că nu suntem nici pe departe un caz excepţional în materie. În plus, nu despre asta e vorba în acordul Schengen, a fost doar un pretext pentru a plasa decizia dintr-un context tehnic, într-unul politic.

La nivel individual, respingerea nu are consecinţe majore, doar mici neplăceri la circulaţia în interiorul UE. Însă chestiunea Schengenului are un impact deloc neglijabil pe două direcţii. În plan economic sunt afectate firmele de transport, iar din această perspectivă există evident efecte negative şi pe alte domenii aflate pe lanţ. Impactul geopolitic este însă mai important. Iar aici mulţi nu par să înţeleagă cum funcţionează lucrurile cu adevărat în interiorul UE, continuă să vadă Uniunea de o manieră idilică. Ţările cheie, Germania şi Franţa, folosesc UE ca un teritoriu în care îşi pot promova interesele naţionale. Germania în principal în plan economic, în timp ce Franţa se visează şi un mare actor global în fruntea unei UE federale, alături de China şi America. Nu degeaba multe ţări, Polonia este un exemplu vocal, dar sunt şi altele, se opun federalizării şi renunţării la principiului unanimităţii. Celelalte ţări fie se aşază în siajul Parisului sau Berlinului, fie încearcă să formeze alianţe gen Vişegrad sau pe probleme punctuale.

Asta nu înseamnă nicidecum, cum sugerează unele minţi înfierbântate, că ar trebui să ieşim din Uniune, pentru că nu există vreo alternativă viabilă, ci doar faptul că inclusiv acest ultim episod trebuie să ne facă să privim în mod realist relaţiile din interiorul Uniunii, legăturile şi resentimentele istorice care continuă să influenţeze poziţiile adoptate de diferitele state membre. Şi să nu cădem în capcana de a crede că Bruxellesul e populat doar de personaje incoruptibile şi cu înalte principii morale.

La fel de contraproductivă este şi sugestia de a explora şi alte „direcţii strategice de politică externă”, aşa cum a sugerat recent Adrian Năstase. În mod concret astă înseamnă, în traducere, o apropiere de China. Nu am fi o excepţie, Viktor Orban face asta de o bună bucată de vreme, şi nu doar în relaţia cu China, ci şi cu Rusia, în principal pentru a contracara Bruxelles-ul. Însă dacă Viktor Orban poate face acest balet geopolitic cu riscuri totuşi relativ mici, între altele datorită apartenenţei la Vişegrad şi legăturilor strânse cu creştin-democraţii germani, mai ales cu cei din Bavaria, în cazul nostru lucrurile ar fi mai complicate.

În acest context cred că s-a căzut în capcana unor interpretări simpliste crezând că toată lumea din UE ne dorea în Schengen şi doar Austria s-a pus de-a curmezişul. Adesea se lucrează cu pioni la vedere, deşi deciziile sunt luate în culise. Schimbarea bruscă de atitudine de la Viena şi votul împrăştiat, cu Olanda care s-a opus Bulgariei, ar putea sugera o astfel de situaţie. Personal mi-e greu să cred că dacă la pachet Germania şi Franţa ar fi dorit să intrăm în Schengen am fi fost respinşi. Şi deşi e adevărat că avem o clasă politică mediocră şi un preşedinte aşişderea nu cred că acesta e motivul eşecului. După cum nici corupţia sau alte motive invocate de-a lungul anilor.

Un element decisiv ar putea fi dorinţa de a menţine pentru România şi Bulgaria eticheta de ţări cu statut special, un fel de „second hand”, în interiorul Uniunii. Nu este doar o speculaţie, e vorba de opinii exprimate la nivel informal în cercuri influente din Vest. De altfel, Hollande, la sfârşitul mandatului, a spus explicit într-un interviu că regretă extinderea „prea grăbită” spre Est (e drept, era vorba în ansamblu de Europa de Est), în timp ce oameni influenţi din establishmentul politic german se plângeau în trecut că ţările din Est le strică relaţia cu Moscova. Ori, acest statut nu e deloc liniştitor în actualul context cu mari turbulenţe geopolitice. Suntem într-o perioadă în care putem asista la mutaţii geopolitice comparabile cu cele similare momentului 1989, dar în sens invers. Războiul din Ucraina, ale cărui deznodământ şi consecinţe globale sunt greu de întrevăzut, declinul vizibil al Occidentului mai preocupat de mari frământări legate de identităţile sexuale şi „salvarea planetei” decât de ameninţările serioase cu care se confruntă în exterior ne pun în situaţia în care nu putem exclude astfel de scenarii.

Foto. Alexandru Lăzescu