Enigme în viaţa poetului Mihai Eminescu

Enigme în viaţa poetului Mihai Eminescu

Autor: Mihai Batog-Bujeniță (Iaşi)

Incredibila fascinaţie care a însoţit permanent personalitatea de excepţie a Marelui Poet a făcut ca în prezent să avem informaţii scrise de o mare valoare referitoare la toate etapele vieţii sale. S-a aflat, precum un actor care interpretează cu mare succes rolul principal, întotdeauna, în „luminile rampei”. Prietenii din copilărie, colegii de şcoală sau cei alături de care a muncit, prietenii literari, oamenii împreună cu care a visat despre transformările prin care trebuia să treacă ţara, iubite sau admiratoare, oameni simpli sau capete încoronate, toţi au considerat întâlnirea cu Eminescu un eveniment care merita a fi translat spre neuitare prin consemnare scrisă. Nu au lipsit detractorii, spiritele meschine care maculează tot ce ating, din păcate  printre aceştia aflându-se şi unii contemporani, ipochimeni care, asemenea anticului Herostrat, incendiază una din minunile lumii, sperând la o fărâmă de ridicolă nemurire.

Într-adevăr mulţimea informaţiilor primite de la cei care l-au cunoscut direct în diferite etape ale existenţei sale conduce la ideea că, viaţa sa ar fi, aparent, asemănătoare unei cărţi deschise la oricare dintre pagini, prin urmare absolut accesibilă în întregul său. Doar că o privire mai atentă poate descoperi că unele file ale acestei ipotetice cărţi par lipite între ele, ascunzând astfel, în mod aproape incredibil, un secret, o mică taină sau un mister de care chiar merită se ne apropiem. Personal fac acest lucru datorită în primul rând faptului că pentru mine istoria literară autohtonă de împarte în două mari capitole: înainte de El şi după, apoi având speranţa că unii dintre prezumptivii cititori, ceva mai informaţi decât mine, mă vor ajuta să-mi lămuresc neclarităţile. Aşadar, voi proceda etapizat urmărind unele evenimente pe cursul timpului în care s-au desfăşurat.

Părinţii

În primăvara anului 1840 Gheorghe Eminovici se căsătoreşte cu Raluca (numele la naştere Raresa) Iuraşcu primind din partea socrului o zestre consemnată în acte ca: Bani în numărătoare înaintea cununiei 1.500. de galbeni, iar  bani în numărătoare în ziua cununiei la 29 iunie anul 1840, rest 1.500 de galbeni. Adică în bani 3.000 de galbeni și zestre în haine și obiecte. O zestre apreciabilă, o adevărată avere în acele timpuri, cea care îi permite tânărului Eminovici să cumpere o moşie (jumătate din moşia Ipoteşti) unde îşi va construi şi o casă, una din acelea de referinţă în perspectiva timpului, iar mai apoi şi titlul de căminar (un titlu nobiliar ce ar putea fi comparat cu acela de baronet deşi în realitate nu se pot face asemenea apropieri) în anul 1841, de la vodă Mihail Grigore Sturza. Gheorghe Eminovici provenea dintr-o familie de oameni liberi, unii dintre ei având chiar o stare materială decentă, cu o posibilă filiaţie dintr-un străbun bănăţean pe nume Iminovici şi se născuse în anul 1812, făcuse ceva şcoală, vreo trei ani, lucru de admirat în anii aceia, a fost în slujba boierului Cârstea din Costâna, apoi „scriitoraş” (mic funcţionar fără anvergură) al baronului (titlu oferit de Habsburgi!) Jean Mustaţă, ulterior lefegiu al boierului Alexandru Balş, un moldovean care îi obţine şi titlul de sluger (iniţial mai marele peste măcelari, cel care aproviziona curtea cu carne și lumânări, iar mai apoi, simplu boiernaș fără funcțiune) pentru bunele sale servicii. Precum vedem este un om pe care îl putem considera cult pentru acele vremuri, muncitor, fără îndoială inteligent şi cu dorinţă de a promova în societate. Nu ştim cum a cunoscut-o pe viitoarea sa soţie, Raluca, deoarece diferenţa de rang social tinde să excludă o apropiere, fie ea şi conjuncturală.

Născută în 1816 Raluca este cea de-a treia fiică a stolnicului (dregător care purta grija mesei domnești, fiind șeful bucătarilor, al pescarilor și al grădinarilor) Vasile Iuraşcu. Boieri de viţă aceşti Iuraşcu, care deşi nu fac parte din marea boierime, dintre cei cu blazon precum Sturza, Calimachi sau Roznovanu pot fi consideraţi boieri pământeni, dintre cei cu rădăcini adânci în istoria Moldovei, unul dintre primii fiind vornicul Dumitru Ștefan (cca 1624) dar şi Stratul Iuraşcu mare logofăt în timpul domniei lui Dumitraşcu Vodă în anul 1685. Crescută şi educată în spiritul fiicelor de boieri din acea vreme Raluca se va dovedi o soţie exemplară şi o mamă adorată de copii ei pentru blândeţea, delicateţea, cucernicia şi simţul datoriei familiale. Extrema ei discreţie referitoare la viaţa socială denotă acea educaţie în spirit tradiţional acela în care femeia este „Domina”, stăpâna casei şi cel dintâi model pentru copii săi. Paradigma femeii angajate social, militant pentru vreo idee sau schimbare, era departe de a fi funcţională în societatea înaltă a Moldovei din acel secol.

Toate bune şi frumoase, dar ne putem întreba care este enigma în acest caz, cel al unei căsnicii solide tradiţionale, binecuvântată cu copii, având şi bună stare materială? Pentru aceasta va trebui să renunţăm la modul nostru de gândire cel care, aflat sub influenţa filmelor, ne face să credem că în secolul al XIX-lea, în Moldova încă feudală din punct de vedere spiritual, era lejer de efectuat o căsătorie între un om simplu şi fiica unor boieri de viţă. Cutumele sociale ale vremii închideau pur şi simplu căile de acces ale unei persoane dintr-un anumit segment social către un altul considerat superior, mai ales atunci când cel care încerca acest lucru era un bărbat aspirant la mâna unei fete din nobilime. În sens invers erau exemple mai multe însă toate conţineau doze uriaşe de risc social.

Nu se constată că Raluca ar fi avut vreo pasiune ne la locul ei, nici că vreo suferinţă fizică ar fi determinat familia să facă rabat de la propriile interese ori cutume. Nici nu poate fi vorba de vreo romantică răpire sau sfidare a normelor sociale, iar viaţa exemplară a soţiei Eminovici nu pare a susţine un temperament mai aprins cu atât mai mult cu cât în timpurile acelea orice gen de asemenea abateri de la norme era soluţionat ferm deoarece nici drepturile femeilor nu se inventaseră pe aceste meleaguri, însă funcţiona pedepsirea aspră a vreunei nelegiuiri, fie aceasta şi o relaţie amoroasă, în afara celei binecuvântate de părinţi şi biserică. Ne convinge faptul că această uimitoare unire s-a făcut în condiţiile cele mai riguroase chiar dota pe care socrul o dăruieşte mirilor, acea mică avere despre care am vorbit. Rămâne prin urmare neclar modul în care cei doi s-au cunoscut, dar şi cauzele pentru care familia Iuraşcu a consimţit la oficierea căsătoriei.

Naşterea poetului

Menţionez doar ca o curiozitate faptul că pe data de 31 martie 1889, conferenţiarul Mihail Chințescu susținea într-o conferinţă la Ateneul Român că Eminescu s-a născut la Soleni, un sat din Moldova, deşi argumentele domniei sale erau mai mult speculative. Se cunoaşte însă foarte bine că, într-un registru al membrilor Junimii, Eminescu însuși a notat ca loc al nașterii oraşul Botoșani, iar ca dată a trecut 20 decembrie 1849. În registrul școlii primare a fost consemnată data de 6 decembrie 1850, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți este trecută data de 14 decembrie 1849. Sora poetului, Aglae Drogli, într-o scrisoare către Titu Maiorescu susținea ca dată a nașterii 20 decembrie 1849, iar ca loc al nașterii Ipotești. Fratele poetului, Matei, a afirmat într-o vreme o altă dată, 8 noiembrie 1848 și ca localitate Dumbrăveni, iar mai târziu a susținut că a găsit o psaltire veche unde tatăl poetului notase: „Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece minute evropienești, s-a născut fiul nostru Mihai.”

Totuși, în mod oficial, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate ca fiind 15 ianuarie 1850, în Botoșani, precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez în arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din  Botoșani; în acest document data nașterii fiind trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună a aceluiași an. Poetul a fost botezat de preotul Ion Stamate, ajutat de fiul său, Dimitrie, diacon, la botez fiind prezenți, în afară de părinți, stolnicul Vasile Jurașcu, naș, dar și maica Ferovnia Jurașcu de la schitul Agafton, soră cu mama.

Datele atât de diferite între ele pot fi uşor explicate prin cunoaşterea modalităţilor în care se efectuau înregistrările naşterilor, unele de regulă total diferite de data actului în sine. Venirea pe lume a noului născut se producea de regulă acasă sub controlul moaşelor, iar înregistrare oficială era făcut la primărie, una care se afla deseori în localitatea cea mai apropiată beneficiară de o asemenea instituţie, apoi la biserică atunci când copilul era botezat. Drumul până la locul de înregistrare, indiferent care era acesta, se efectua, mai ales în condiţii de iarnă, destul de greu, eventual cu o căruţă sau o trăsură (docar). Prin urmare datele puteau să difere mai ales că evenimentele erau cinstite cum se cuvine, după datină, iar căminarul nu putea face rabat de la tradiţie, deşi este cunoscută firea sa aprigă şi foarte chibzuită.

De reţinut este şi faptul că notarea tatălui, cel mai autorizat observator al evenimentului, se face în  „ceasuri și minute evropienești” ceea ce poate admite şi unele erori. Desigur această dată nu este de o importanţă capitală, iar dacă am şti cam câte milioane de oameni din ţara noastră au alte date de înregistrare decât cele de naştere am putea trece situaţia la capitolul banalităţi. Cu toate acestea nu putem să nu ne mirăm de faptul că deşi avem o mulţime de înscrisuri, unele mai credibile decât altele, enigma datei de naştere a Poetului continuă şi poate că este mai bine aşa…

Familia

Casa căminarului Eminovici a fost binecuvântată de copii, lucru foarte apreciat în acele timpuri în care copiii erau văzuţi ca fiind cei ce vor duce mai departe numele, faima sau averea familiei. Primul născut dintre băieți, Șerban (n. 1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de tuberculoză și moare la Berlin la 30 noiembrie 1874. Niculae, născut în 1843, se va sinucide în Ipotești în 1884. Iorgu (n. 1844) studiază la Academia Militară din Berlin şi are o carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se naște în anul 1845, dar moare în copilărie. Ilie (n. 1846) a fost tovarășul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria (n. 1848 sau 1849) trăiește doar șapte ani și jumătate. Aglae (n. 1852, d. 1906) a fost căsătorită de două ori și a avut doi băieți, Ioan și George. A suferit de boala Basedow-Graves. Mihail este al şaptelea născut, iar după el s-a născut în jur de 1854 Henrieta (Harieta), sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. A murit cu semne de tuberculoză, însă toată viaţa s-a deplasat anevoios mişcându-i picioarele numai cu ajutorul unor proteze grele din fier. Matei (n. 1856) este singurul care a lăsat urmași direcți cu numele Eminescu. A studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operelor postume ale fratelui său. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.

Am simţit nevoia de a pune în pagină aceste informaţii deoarece în admirabila sa lucrare „Viaţa lui Mihai Eminescu” (1932) criticul George Călinescu propune nu numai nu alt chip al Poetului, dar şi induce, cu argumente valabile doar atunci când a scris el cartea, ideea unui destin tragic al familiei Eminovici, unul marcat de morţi premature, sinucideri, depresii şi boli psihice mai mult sau mai puţin manifeste. Ipoteza, mai mult emoţională şi foarte profitabilă pentru vânzarea cărţii, poate fi uşor demantelată dacă avem în vedere specificul perioadei. La mijlocul secolului al XIX-lea speranţa medie de viaţă era situată cam în jurul vârstei de cincizeci de ani, iar mortalitatea infantilă considerată ca un dat cât se poate de firesc având în vedere condiţiile în care se produceau naşterile, dar şi cele în care trăiau copii. Tuberculoza, acum eradicată, era pe atunci o boală care făcea ravagii, infecţiile sau septicemiile nu puteau fi vindecate, iar accidentele din diferite cauze păreau ceva normal. De aici şi necesitatea ca o familie să aibă cât mai mulţi copii deoarece puţini dintre aceştia ajungeau la maturitate şi nici acum nu era prea feriţi de felurite primejdii. Da, se poate spune că majoritatea copiilor familiei Eminovici aveau sensibilităţi ceva mai ridicate decât majoritatea populaţiei de atunci, dar asta se datora în primul rând bunei educaţii şi a preocupării pe care tatăl o manifesta pentru şcolarizarea copiilor sau pentru împlinirea îndatoririlor la un nivel de exigenţă foarte ridicat.

În concluzie, se poate afirma că ipoteza unui destin întunecat cu un cer astral plin de semne grele este în bună măsură doar o interpretare a lui George Călinescu, un pasional care avea de cele mai multe ori tendinţa de a-şi impune punctele de vedere, uneori chiar cu sacrificarea adevărului.

Copilăria şi prima tinereţe

Copilul Mihai îşi petrece primii ani din viaţă mai ales la Ipoteşti (uneori şi la Botoşani) într-o totală libertate de mişcare, fericit, fiind într-un misterios contact cu natura, lucru despre care va scrie mai târziu cu o firească nostalgie: Fiind băiet păduri cutreieram/Şi mă culcam ades lângă isvor,/Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam/S-aud cum apa sună-ncetişor… Putem considera că acest început de viaţă va fi permanent prezent în întreaga sa operă marcată de un puternic sentiment al nevoii de libertate şi independenţă. Nu se ştie unde a făcut primele două clase primare, însă începând cu clasa a III-a, în 1858 a urmat școala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți. La finalul acesteia este clasificat al 15-lea dintre cei 72 de elevi. Tot aici urmează aici și clasa a IV-a în anul școlar 1859/1860 terminând școala primară cu rezultate bune la învățătură (al 4-lea clasificat din 82 de elevi). Între 1860 și 1861 a fost înscris la Obergymnasium din Cernăuți, liceul german înființat în 1808, singura instituție de învățământ liceal la acea dată din Ducatul Bucovinei, care era, din 1775 parte a Imperiului Habsburgic. Se înființase și o catedră de română, destul de târziu, după 1848, ocupată de Aron Pumnul cel cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 și 1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte. Aceste cursuri sunt frecventate și de frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la învățătură. Nu are notă la română pe primul semestru, dar este caracterizat de Miron Călinescu, un erudit în istoria bisericii ortodoxe române: Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație populară și autor de studii de ținută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) și la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică).

Mai târziu, Poetul a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare, iar în 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură, profesorul Ion G. Sbiera acordându-i la română calificativul vorzüglich (eminent). Plecând în vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la școală, iar în 1864 pleacă la Cernăuţi unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentații. La 5 octombrie 1864, Eminovici intra ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean, însă la 5 martie 1865 a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport pentru trecere în Bucovina şi în toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situația lui școlară era de „privatist“, însă cunoștea biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.

Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu – Bucu-rești. De fapt, sunt anii de cunoaștere prin contact direct cu poporul, a limbii, obiceiurilor și realităților românești, un pelerinaj transilvănean, am putea spune iniţiatic, al cărui autor moral a fost Aron Pumnul. Referitor la această perioadă poate cel mai apropiat de adevăr este textul Sânzianei Pop publicat în revista AS nr. 367: „Cât de clar este, respectând documentele epocii cernăuțene, respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă», «un imbold romantic al adolescenței», a fost – în fond – încheierea sublimă a unei lecții pentru toată viața: ideea unității naționale și a culturii române aplicată programatic și sistematic, cu strategie și tactică, după toate normele și canoanele unei campanii ideologice.”

A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit Bucovina și s-a stabilit la Blaj cu intenția mărturisită de a-și reîncepe studiile. În perioada 27 – 28 august 1866, a participat la adunarea anuală a societăţi Astra din la Alba Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul și a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui Nicolae Densușianu. De aici a trecut munții și a ajuns la București. Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forțe teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vlădicescu și actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii, această trupă a jucat la Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad și la Teatrul din Oravița. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu și a obținut de la Eminescu poeziile La o artistă şi Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august și 19 septembrie/1 octombrie. Erau aceste poezii şi un semn că adolescentul Mihai cunoscuse deja frământările amoroase. Văzând aceste poezii în revista Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în București, Eminescu a făcut cunoștință cu I. L. Caragiale. Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleor a doua oară și copist al Teatrului Național. În 29 septembrie, Eminescu semnează contractul legal în această calitate. Obține de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb obligându-se să traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice – Dezvoltată științific și în legătura ei organică, lucrare a profesorului Heinrich Theodor Rötscher (după ediția a II-a). Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele rămase.

În vară se întâlnește întâmplător în Cișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care l-a sfătuit să reia legăturile cu familia ceea ce Poetul a refuzat hotărât, însă în vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iași și Cernăuți. Cu ocazia ultimului turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o subvenție regulată pentru a urma cursuri universitare la Viena, unde se aflau mai toți colegii lui de la Cernăuți. În 2 octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece îi lipsea bacalaureatul. Aici a făcut cunoștință cu Ioan Slavici și cu alți studenți români din Transilvania și din Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuți și de la Blaj. S-a înscris în cele două societăți studențești existente, care apoi s-au contopit într-una singură – România jună.

Am adus în discuţie câteva din amănuntele acestei perioade din care avem o multitudine de informaţii, inclusiv aceea de schimbare a numelui de familie din Eminovici în mult mai românescul Eminescu, schimbare propusă de Iosif Vulcan pe care Poetul o adoptă definitiv, iar marele cărturar este considerat naşul literar al acestuia. Ne poate uimi cum tânărul Eminescu, apreciat şi acum, dar şi mai târziu, ca fiind deosebit de inteligent, cu o memorie mult peste medie, dornic de cunoaştere şi chiar, în unele privinţe, un entuziast al studiului, are sincope în înstruirea sa prin procesul de şcolarizare, iar descrierile celor care l-au întâlnit în periplul său ardelean să contrasteze flagrant cu educaţia sa. Aspectul său îngrozea, hainele cu care se acoperea erau rupte şi murdare, iar foamea o stare perpetuă. Cu toate acestea părea foarte fericit, se afla într-o efervescenţă creativă, iar planurile sale de reformă a societăţii în care trăia erau acela care îl determinau să adere la tot felul de societăţi mai mult sau mai puţin literare cu care avea în comun aceste minunate vise.

S-ar putea să fie acest paradox comportamental o manifestare a acelui sindrom al bipolarismului, cel despre care Caragiale a scris ceva mai târziu cu necruţătorul său spirit de observaţie: „Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!” Posibil! Dar la fel de posibil este şi ca totul să se datoreze unei irepresibile nevoi de libertate, iar satisfacerea acestei nevoi să necesite sacrificii pe care el nici nu le considera ca atare. În toată viaţa sa a acordat, în spiritul celui mai desăvârşit boem, extrem de puţină atenţie lucrurilor înconjurătoare. Întrebat odată de un prieten de ce nu are camera măturată i-a răspuns: Mătură cineva în pădure? Şi cât de plăcut este să te plimbi prin pădure…

Nonconformismul său era rareori eliminat din comportament, mai ales atunci când se întâlnea cu vreo iubită, iar prietenii săi erau chiar uimiţi de modul elegant şi îngrijit în care arăta, semn că temporara transformare era rodul unei perfecte capacităţi de integrare socială. Să recunoaştem însă că acest stil de viaţă, aşa cum am spus marcat de o boemă extremă, îl punea la adăpost de ispitele unei vieţi în care, pentru diferite avantaje materiale, ar fi trebuit să facă acele compromisuri fără de care nu se poate concepe termenul de reuşită în viaţă. Ei bine, extrem de conştient, Poetul nu a făcut nici un compromis deoarece arăta tuturor că este deasupra aşa numitelor nevoi omeneşti! Îşi apăra libertatea cu preţul unor sacrificii!

Iubiri, amoruri, muze

„Cu toată inegalitatea temperamentului său, Eminescu avea două coarde întotdeauna egal de întinse: veşnic înamorat şi veşnic având nevoie de bani”, spunea Ion Luca Caragiale, în 1882, despre contemporanul său, poetul Mihai Eminescu. Fără îndoială, excelent observator al profunzimilor umane, chiar dacă mai mereu cinic, dramaturgul ne-a lăsat poate cea mai succintă şi dreaptă judecată despre marele Poet.

Desigur nevoia de legendă, una atât de necesară oamenilor, nu putea să nu construiască în jurul celui mai mare poet romantic o legendă a unei iubiri tragice, cu implicaţii cosmice, mult deasupra a ceea ce poate înţelege muritorul de rând. Elementele care augmentează creaţia de gen sunt: legătura îndelungată pe care Eminescu o are cu Veronica Micle, dramatismul trăirilor, sfârşitul tragic al personajelor, dar şi poeziile celor doi îndrăgostiţi.

Mitul îngerului blond şi al iubirii mai presus de fiinţă vor traversa secolele deşi, ca în orice mit ar trebui căutat şi sâmburele de adevăr, chiar dacă acesta ar transla în prozaic exact fiorul cosmic al legendei. Adevărul, lesne descifrabil prin lecturarea volumului Dulcea mea doamnă, Eminul meu iubit, cel îngrijit de Cristina Zarifopol şi care publică scrisorile celor doi iubiţi, este că această iubire, una strict pământească nu a fost lipsită de tumult, crize de gelozie, trădări din ambele părţi, supărări şi împăcări, o mulţime de sâcâieli, bârfe şi răutăţi, adică, în general tot ce ştim despre o relaţie amoroasă specific umană. Recitind capodopera poetică Luceafărul vom găsi, veridic redată, concepţia Poetului despre iubire în general, dar şi despre relaţiile amoroase specifice nouă oamenilor. Şi ca să fim sinceri nici nu ni-l putem imagina pe Eminescu precum un familist devotat a cărui singură plăcere este să se joace cu copiii şi cu căţelul în curtea din faţa casei.

Fire pasională, Poetul are o primă iubire, una copilărească desigur, dar profund resimţită, când la vârsta de şase ani se îndrăgosteşte de o fetiţă cu doi ani mai mare decât el, evident blondă, Cassandra, care va muri la vârsta de şaisprezece ani, iar în amintirea ei Poetul va scrie mai târziu remarcabilul poem elegiac Mortua Est. Urmează însă adevăratele încercări ale amorului atunci când, la vârsta de şaisprezece ani, Poetul abandonează cursurile şcolare şi pleacă împreună cu trupa Fanny Tardini deoarece este îndrăgostit de o tânără actriţă, Maria Vasilescu. Iubirea, năvalnică, durează însă numai un an deoarece o nouă iubire apare în peisaj. Eufrosina Popescu, frumoasă şi graţioasă, se simte onorată de iubirea romantică a chipeşului adorator însă, fire practică şi dezinhibată, nu respinge nici avantajele materiale oferite de alţi amanţi. Eminescu învaţă pe pielea lui că iubirea are şi feţe întunecate însă aceste suferinţe ale sale vor avea ca rezultat şi poezii de o mare frumuseţe precum: „Venere şi Madonă”, „La o artistă” sau „Amorul unei marmure”, dar şi umilinţa de a fi lăsat în pielea goală de tatăl său care intervine energic pentru a curma dromomania amoroasă a fiului şi îl convinge astfel să-şi reia cursurile.

Viena, noul oraş al studenţiei, este locul unde o întâlneşte pe Veronica, soţia profesorului Micle de la Iaşi aflată şi ea aici pentru un tratament medical. Sunt de aceeaşi vârstă, iar Veronica, soţie mai tânără cu treizeci de ani decât soţul, rămâne la tratament încă şase luni. Se vorbeşte de o iubire fulgerătoare, ba chiar mistuitoare, legată prin jurăminte de credinţă eternă, deşi Eminescu se destăinuie în cel puţin o poezie ca fiind bine integrat atmosferei vieneze, una în care păcatele iubirii nu par a fi deloc aşa. „Din Berlin la Potsdam merge/ Drum de fier, precum se ştie/ Dară nu se ştie încă/ C-am luat bilet de-a trie/ C-am plecat de dimineaţă/ Cu un taler şi doi groşi…/ Şi de gât cu blonda Milly/ C-ochi albaştri, buze roşi/ Şi-acum şuieră maşina/ Fumul pipei lin miroasă,/ Sticla Kummel mă invită,/ Milly-mi râde. Ce-mi mai pasă!”.

Oricum Eminescu, în 1872, se întoarce la Botoşani unde se relaxează un timp pre-gătindu-se pentru doctoratul pe care trebuia să-l susţină la Berlin. Înainte de plecare face un chef cu un prieten, Andronic Ţăranu la care cântă un lăutar vestit Toma Micheru. Petrecerea se animă deoarece lăutarul are o soră, Nataliţa, o brunetă focoasă care este ispitită şi de glasul fermecător al Poetului, dar şi de plăcuta sa prezenţă fizică. Se pare că jurămintele de la Viena s-au spulberat în hotelul unde cei doi s-au iubit, iar Eminescu, ambetat de noua sa iubire, nu a mai ajuns la Berlin decât în luna decembrie când figurează ca student pe baza unui certificat de absolvire a liceului din Botoşani, dar şi cu o subvenţie lunare de zece galbeni oferită de Junimea. Obţine certificatul de absolvire însă Rosetti îi înlesneşte rămânerea în continuare la Berlin în vederea obţinerii doctoratului în filozofie pentru care ministrul învăţământului îi trimite şi suma de o sută de galbeni.

Începând cu luna septembrie a anului 1874 Eminescu este numit director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, unde până în 1877 menţine o relaţie destul de tumultoasă cu Veronica Micle  a cărui soţ nu mai era rectorul Universităţii, ci director al Şcolii de Arte şi Meserii.  Cu toate acestea s-ar părea că, în anul 1876, Eminescu mai trăieşte o poveste de iubire cu o frumoasă blondină în vârstă de douăzeci şi cinci de ani, Ileana, fiica morarului din Cucorani (o localitate aflată la trei kilometri de Ipoteşti), idilă din care rezultă şi un copil născut în luna iunie 1877. Bătrânul Eminovici intervine şi, cu multă discreţie, aplanează evenimentul măritând-o pe fată cu un pădurar, Ion Lăzăreanu, căruia îi asigură şi un venit frumos pentru creşterea copilului, botezat de Henrieta, sora Poetului, cu numele de Mihail. Este considerat singurul copil al Poetului, deşi a mai avut unul cu Veronica, dar acela s-a născut mort.

În perioada bucureşteană, pe lângă vizitele, nu foarte dese, ale Veronicăi, Poetul mai are şi o poveste de iubire cu Mita Kremnitz, cumnata lui Maiorescu. Se spune că ar fi fost un amor platonic deşi Mite, se ştie, aprecia cum se cuvine atenţiile de care se bucura din partea bărbaţilor, iar poeziile: Cu mine zilele-ţi adaogi, Despărţire, Foaie veştedă şi Atât de fragedă nu par a cânta o iubire neprihănită. Cu toate acestea idila durează destul de puţin, iar despărţirea este cumva comică. Întâlnindu-se cu Caragiale când tocmai ieşea de la Mite, este întrebat de acesta: „De ce eşti, măi, aşa de sinistru?”, la care Poetul răspunde eliberat: „Am şi de ce! M-a apucat miezul nopţii ascultând literatura proastă a unei cucoane”!

S-ar părea că ultima sa poveste de iubire, înainte de a intra în întunericul suferinţelor sale, a fost cu Cleopatra Poenaru, o femeie despre el însuşi spunea că este planturoasă şi avea cu zece ani mai mult decât el. Locuia în Craiova pe o stradă unde erau plopi, iar elegia: Pe lângă plopii fără soţ, avea să devină în timp un fel de imn al îndrăgostiţilor. În concluzie putem spune că Eminescu nu a fost în nici un caz prizonierul propriei legende, că şi-a trăit cu voluptate iubirile în care clipele de extaz s-au intersectat cu suferinţele croind astfel calea spre cunoaştere. Cam aşa cum, probabil, ni se întâmplă tuturor!

Suferinţe

Istoria literaturii beneficiază de o importantă sursă de informaţii despre prima parte a vieţii Poetului, datorată unui coleg şi prieten al său care a lăsat posterităţii o mulţime de scrieri referitoare la această etapă a vieţii lor mai ales că au fost colegi şi la gimnaziul din Cernăuţi, dar şi la facultatea din Viena. Teodor Stefanelli scrie: „Eminescu, cât timp a petrecut în Viena, arăta de regulă foarte bine şi era deplin de sănătos. Prin peliţa curată a feţei sale străbătea o rumeneală sănătoasă, iar ochii săi negri, nu mari, dar pururea vii, te priveau dulce în faţă şi se închideau pe jumătate când Eminescu râdea. Şi râdea adese, cu o naivitate de copil, de făcea să râză şi ceilalţi din societatea lui, iar când vorbea prin râs, glasul său avea un ton deosebit, un ton dulce, molatec, ce ţi se lipea de inimă. Părul său negru îl purta lung, pieptănat fără cărare spre ceafă şi, astfel, fruntea sa lată părea şi mai mare de cum era, ceea ce-i da o înfăţişare senină, inteligentă, distinctă”.

Ceva mai târziu, pe când se afla la Iaşi ca director al Bibliotecii Centrale, Poetul acuză dureri cauzate de o inflamare a încheieturii piciorului. Este probabil debutul unei boli destul de puţin cunoscute atunci, o insuficienţă venoasă care dă exact acest gen de simptome şi care netratată, aşa cum a fost cazul său, va duce mai târziu la apariţia unor ulcere, iar acestea, prost interpretate, la un diagnostic paradoxal de gome sifilitice şi, în consecinţă, un tratament neadecvat cu un grad mare de toxicitate. Desigur, aceasta este doar o supoziţie susţinută însă de mai mulţi medici specialişti cu care am discutat. În epocă, observaţii asupra stării sale de sănătate, dar şi a comportamentului sunt multe însă marea lor majoritate sunt subiective, influenţate sau chiar răuvoitoare. Ce-i drept, Eminescu avea un stil de viaţă dezordonat, lupta cu o formă ciudată de sărăcie şi foame asumată, neglijându-şi total sănătatea. Avea un mod de viaţă atipic şi făptuia gesturi care puteau fi calificate ca „anormale” de contemporanii săi.

S-a vorbit mult despre faptul că bea în exces! Eroare! Eminescu era băutor numai de vin şi nu viciul îl făcea uneori să petreacă o noapte întreagă în cârciumă, ci nevoia de a se destinde şi de a cânta împreună cu lăutarii. Avea o voce baritonală de o căldură şi o expresivitate artistică de invidiat, iar interpretarea cântecelor vechi era o adevărată pasiune. Desigur avem tendinţa de a lua de bune plângerile repetate ale surorii sale Henrieta pe această temă, dar nu ar trebui să uităm faptul că ea era foarte fragilă din punct de vedere psihologic, iar abstinenţa datorată suferinţelor sale o făceau să emită judecăţi exagerate. Pentru ea un pahar de vin era deja o cantitate enormă. Citez: „mamă… (Cornelia Emilian din Iaşi) mai scrie lui Mihai şi cere-i socoteală şi spune-i să nu beie, căci dacă vor afla binevoitorii lui, n-au să-i facă pensie” (Henriette, 01.03.1888). Şi fratele Matei scrie: „făcea abuz de tutun şi cafele negre, de băut bea ţapăn, însă numai vin, rachiu nu, bea ţapăn de la vârsta de 14 ani”.

Nu putem remarca în aceste texte îngrijorarea surorii faţă de posibilitatea anulării unor drepturi de pensie, iar Matei pare mai mult a lăuda, într-un stil absolut specific bărbaţilor, apetenţa pentru vin a subiectului. În consecinţă, toate aceste informaţii ar trebui privite în context şi cu mare circumspecţiune. Desigur faptul că făcea abuz de cafea şi ţigări are o cu totul altă conotaţie! Este extenuat de munca de redactor-şef al ziarului Timpul, Poetul fiind vocea cea mai puternică şi mai ascultată a Partidului Conservator, iar articolele sale profund patriotice sunt foarte apreciate de marele public. În context vor apărea tot felul de conflicte, suspiciuni şi duşmănii. În anii aceia, începând cu 1880 trece prin cea mai tracasată perioadă a vieţii sale, iar consumul excesiv de cafea şi ţigări, o practică foarte răspândită în epocă, pare a fi modalitatea optimă pentru a se putea menţine pe baricadă.

Trist este faptul că aceste „mici vicii inofensive” păreau a fi la modă, dar nimeni nu cunoştea efectele lor în timp. Nici acum nu sunt luate în seamă efectele cumulate, dar acest fapt implică, mai ales, unele interese comerciale. Pentru cei care cunosc însă aceste efecte va fi uşor de constatat că Eminescu manifestă toate simptomele intoxicaţiei nicotinice pe fondul unei severe stări de surmenaj fizic şi intelectual. Cam tot în acea vreme alţi doi mari consumatori de tutun şi cafea vor avea simptome asemănătoare. Primul este Caragiale a cărui constituţie fizică şi psihică a reacţionat altfel la aceste abuzuri provocându-i un infarct la vârsta de şaizeci de ani, într-o zi în care fumase optzeci de ţigări. Mult mai tragic s-a dovedit a fi sfârşitul fostului Domn al Moldovei, Alexandru Grigore Ghica al-V-lea, la fel, un mare consumator de cafea şi ţigări care, aflat într-o cumplită depresie, se va sinucide la vârsta de cincizeci de ani. Avem şi o mărturie a lui Rudolf Şuţu cel care, în cartea sa Iaşii de altădată, îl descrie pe Eminescu excesiv de logoreic, incoerent şi agresiv, exprimând astfel exact simptomele pe atunci necunoscute ale intoxicaţiei nicotinice combinată cu excesul de cafeină. Da, putem spune că în anul 1883 starea de sănătate a Poetului nu era una bună, însă o simplă schimbare a regimului de muncă şi viaţă ar fi rezolvat în bună parte neajunsurile. Cu toate acestea acest an este cel în care începe calvarul Poetului, anul în care, exact precum personajul (Josef K, bărbat de treizeci de ani) din romanul Procesul scris de  Franz Kafka între anii 1914-1915, intră într-un tenebros labirint al suferinţelor, cu aceeaşi senină nedumerire şi, din păcate, spre acelaşi deznodământ.

Dar de ce în acest an începe calvarul existenţei sale şi mai ales din ce cauză? Nu este nimic întâmplător! În acest an Casa Regală a României, dar şi politicienii de la vârful societăţii, pun în discuţie un tratat secret prin care România renunţă la toate drepturile asupra Ardealului în favoarea monarhiei Habsburgice, mai precis al dualismului austro-ungar. Eminescu resimte pe bună dreptate acest tratat ca fiind o trădare a neamului românesc, o îngrozitoare renunţare la vatra noastră milenară, o crimă pe care un rege străin o comite, din interese proprii, împotriva  poporului său. Articolele apărute pe această temă în Timpul inflamează societatea şi tind să compromită întreaga acţiune condusă de fapt de politicienii aflaţi atunci la guvernare, respectiv conservatorii. Petre Carp, aflat la Viena ca trimis extraordinar şi ministru plenipotențiar al României pentru tratative, va constata că influenţa lui Eminescu era atât de mare încât tratativele aproape eşuează, iar imperiul chiar îşi retrage, pentru câteva zile, ambasada de la Bucureşti. Aflat în dificultate Petre Carp, junimist fondator, îi trimite un mesaj lui Titu Maiorescu, alt membru fondator al Junimii, deci colegii de partid ai Poetului: „Mai potoliţi-l pe Eminescu!” Această poruncă va fi executată începând din 23 iunie 1883 când Eminescu avea treizeci şi trei de ani, iar calvarul va dura timp de şase ani, încheindu-se cu moartea sa. Despre această perioadă s-au scris în ultimii ani o mulţime de cărţi sau studii care urmăresc în detaliu cum s-au derulat lucrurile. Eminescologi de prestigiu, oameni aflaţi deasupra oricăror interese sau influenţe precum profesorul Nicolae Georgescu sau Teodor Codreanu au prezentat faptele, le-au analizat cu toată răspunderea folosind argumentele textelor aflate după minuţioase căutări prin arhive, aşa că nu mai are rost să repet cele scrise de ei. Voi spune doar că inimaginabilele suferinţe ale acestei nefaste perioade au depăşit cu mult intenţia iniţială a scoaterii poetului din viaţa publică, deoarece acest prim obiectiv ticălos a fost apoi amplificat datorită intervenţiei în problematică a celor mărunţi, dar nu mai puţin toxici.

Voi remarca şi faptul că acest Tratat pe care Eminescu l-a definit corect ca fiind o trădare a interesului naţional, va avea un efect pozitiv în situaţia extrem de complexă din anul 1907 când România se afla în mijlocul unui uriaş complot menit să o aducă în interiorul graniţelor Imperiului Habsburgic, dar va deveni caduc peste numai şapte ani, după primul Război Mondial când însăşi imperiul se destructurează definitiv. Cum însă sunt un fatalist nu pot să nu compar chinurile Poetului cu acelea ale Mântuitorului şi mă gândesc sincer că poate acestea sunt încercările pe care Divinitatea le rezervă celor aleşi în marele lor drum către mântuire. Unele cumplite, dar necesare înălţării, deşi de neînţeles pentru noi muritorii de rând.

Plecarea

Pe data de 15 iunie 1889, într-o sâmbătă, la ora patru, îngerul care pe pământ purtase numele de Mihai Eminescu s-a ridicat în sferele binemeritatei sale nemuriri. În urma lui, pe un pat mizer din sanatoriul de boli mintale condus de doctorul Şuţu, în Bucureşti pe strada Plantelor, rămânea trupul martirului care purta semnele suferinţelor îndurate, aşa precum se petrec lucrurile cu toţi martirii acestei lumi. Înainte de a se stinge ceruse un pahar cu lapte amintindu-ne că în urmă cu aproape două milenii înainte Fiul spusese, pe cruce aflat: Mi-e sete… Similitudinea, pentru cine doreşte să privească dincolo de cuvinte continuă cu mărturisirea pe care Poetul o face doctorului care îi dăduse paharul de lapte prin vizeta metalică a celulei: Sunt năruit, aducându-ne parcă şi mai aproape de Mântuitor, cel care rostise după ce în loc de apă a primit oţet: „Săvârşitu-s-a…”.

Omul care trăise treizeci şi nouă de ani pământeni printre semenii săi nu fusese doborât nici de boli, nici de piatra care-l lovise sau de mizeriile îndurate. Oprirea inimii o putem privi ca un protest împotriva răutăţilor de tot felul, a ignoranţei şi a prostiei, a ticăloşeniei agresive, a nimicniciei triumfătoare. Pe om l-au distrus chinurile înfiorătoare cu care sistemul i-a răsplătit inteligenţa, credinţa şi curajul de a rosti adevărul.

Alexandru Vlahuţă va fi cel care rezumă în mod genial această tragedie: „într-o ţară cu atâtea nulităţi triumfătoare, un poet atât de mare şi de cinstit nu putea să moartă decât într-un spital de nebuni.” Şi poate că ar fi bine să reţinem aceste cuvinte fiindcă aşa cum se întâmplă mai mereu în cazul clasicilor înţelepciunea lor este atemporală.

Poetul se dovedea a fi fost creativ chiar şi în ultimele clipe, iar poeziile găsite în buzunarul halatului său ponosit arată că era, chiar şi în aceste condiţii, după şase ani de torturi, în deplinătatea facultăţilor mintale, iar interogaţia ultimelor patru versuri merită a fi pusă ca temă de reflexie într-o discuţie a celor care caută adevărul privind spre Divinitate: „Nu e păcat?/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?” Din nefericire, nu sunt atât de optimist să cred că aşa ceva ar fi posibil deoarece nu cred nici că am fi înţeles vreodată premoniţia versurilor din capodopera Luceafărul: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece.” Scuzabil! În fond nu suntem decât bieţi oameni!

(Mihai BATOG-BUJENIȚĂ, Iași, aprilie 2022)