Silviu Ciuhulescu, un spirit liber sau un Peter Pan încătușat între cuvinte?

Silviu Ciuhulescu, un spirit liber sau un Peter Pan încătușat între cuvinte?

Autor: Lăcrămioara Marica Niţă (Roma, Italia)

Când vorbim despre oameni și cărți trebuie să o facem intrând în viața lor „în vârful picioarelor”, fără prejudecăți, fără așteptări. Ba mai mult, fă-o simplu: cuprinde în căușul palmei tale cartea, deschide-o și pagină după pagină descoperă picăturile de suflet ce au rănit albul foii; undeva vei găsi o lacrimă, pe alocuri chiar două – trei zâmbete, dar mai presus de toate vei găsi autorul, ascuns la umbra literelor.

De curând am avut ocazia să întâlnesc la Roma, într-un mic teatru de cartier, un român. Un spirit liber prin prisma vorbelor sale, un autor dispus să răspundă unor întrebări despre el și cărțile pe care le-a scris.

Stăm de vorbă cu Silviu Ciuhulescu, un om trecut de 50 de ani, îndrăgostit de viață și de filozofie, cumpătat la vorbă, bine așezat și afișând o alură sportivă (urmare a unei vieți dedicate sportului de performanță și amatorial).

Mărturisesc că, deși am avut ocazia să mă informez din diverse interviuri sau citind „cuvântul de autor” al fiecărei cărți scrise până acum, am preferat să descopăr autorul prin prisma propriilor sale cuvinte, într-un „tete-a-tete” cu reverberații Shakespeariene.

Să purcedem la drum!

L.M.N: În primul volum autobiografic „Pune mâna pe mine” spuneai așa: „Sunt un veșnic adolescent, nu ezit să spun lucrurilor pe nume și să înfățișez lumea așa cum este ea și așa cum mulți se feresc să admită că este”. Tot tu spui despre tine: sunt „Om, Câine Roșu – suporter al fotbalului și al sportului, futaci mizerabil, copil, tată, soț, adult, adulter, tot…” Cu toate acestea, cine este Silviu Ciuhulescu?

S.C: Eu? Silviu Ciuhulescu. Un om, o identitate, cam atât… Sunt doar în trecere prin acest loc și nu sunt aici să lupt cu alte ființe, ci să observ și să înțeleg, să mă fac util atât cât pot. Apoi, cândva, mă voi întoarce la nimic.

L.M.N.: Cum și de ce ideea unei autobiografii ca primă carte? Consideri aceasta un mod de a te face cunoscut ca persoană, înaintea scrierilor tale?

S.C: Uneori viața mea mi se pare banală până la punctul în care nu o merit. Nu mi-am propus să o scriu altfel decât respectând realitatea, atât în primul volum în care limbajul exagerat de pestriț și vulgar, cât și în continuarea făcută în cel de-al doilea, a avut rolul de a mă descrie pe de-a-ntregul, fără să mă gândesc prea mult la asta, și nu e nimic deloc mai important, nici măcar pentru mine, decât ca cititorul să mă descopere cu bune și cu rele.

L.M.N: Să vorbim un pic despre cel de-al doilea volum „Coșciugele n-au buzunare”. Consider acesta ca fiind cumva o completare a „Pune mâna pe mine?” Dacă în primul volum , personajul principal a fost Silviu, în al doilea ne aflăm în fața poveștii lui Mugurel (nume dat ție de către sora mai mare) , tu ca și povestitor și  plenitudinea de personaje pe care le-am întâlnit deja în primul volum și a căror destine se împlinesc atât de frumos cu al tău. Să fie „Coșciugele n-au buzunare” doar o biografie? Cât adevăr și câtă ficțiune se regăsesc în scrierile tale?

S.C: Uneori mi se pare unic, și deci fără rost, inutil chiar, pentru că este imposibil să adaptezi astfel de povești la experiențele obișnuite, cuminți, ale oamenilor. Probabil că nimic n-a meritat să-mi explic în aceste două volume: viciile mele, virtuțile mele, sunt absolut insuficiente; bucuria mea, nu una continuă dar la intervale regulate, și mai ales fără un motiv serios.

Apoi, pentru a scrie o autobiografie justă, căci și următoarele volume sunt tot o reprezentare a gândurilor și simțurilor mele, asta că chiar am dorit o expunere integrală, nu puteam respinge spiritul meu uman să-și accepte propria experiență din mâinile sorții, astfel încât să fie altceva decât produsul expirat al circumstanțelor pe care niciun zeu nu le prezidează.

L.M.N : În „Și ateii au suflet” spui: „de câte ori scriu ceva las un pic de suflet acolo. Până când?…”  Care este legătura lui Silviu Ciuhulescu cu divinul?

S.C: O parte din viața fiecărui om, chiar și cea care poate nu merită atenție, se petrece în căutarea motivelor existenței, a punctelor de plecare, a originilor. Incapacitatea mea de a accepta ofertele făcute de către religii, și încăpățânarea de a le descoperi în studii științifice și filozofice care m-au înclinat spre interpretări „altfel”, conducându-mă să caut în delirul ocultei ceea ce bunul simț nu mi-a oferit, au desăvârșit personalitatea care  se afișează oricui este dornic să mă cunoască prin lecturarea scrierilor mele. Când toate calculele religiilor se dovedesc false, când filosofii au atât de multe de spus, nu este scuzabil să recurgi la ciripitul accidental al păsărilor sau la contragreutatea îndepărtată a stelelor.

L.M.N.: Este Silviu Ciuhulescu un „spirit liber”?

S.C: Să mă nasc de nicăieri într-o familie din România, a fost cel mai probabil un accident; identitatea mea este pur și simplu umană. Nu aparțin culturilor și cultelor bisericilor și catedralelor laice și religioase, ci aparțin acelei părți a umanității care doar se prosternează până la pământul gol. Astăzi sunt ceea ce am întâlnit, am experimentat și am ales să fiu. Singura cultură care mă reprezintă este înrădăcinată în muncă.

L.M.N.: Ce va descoperi cititorul în cărțile tale? Putem vorbi doar despre autobiografie sau și  despre  literatură de dezvoltare personală?

S.C.: Convingerile mele pot fi citite în cele trei volume, „Și ateii au suflet”, „Don’t be afraid” și „Iubește-mă în șoaptă” care sunt provocatoare și care pot fi considerate ca fiind și motivaționale. Ideea din perspectivă căreia am abordat aceste scrieri este că dacă am vrea acel „oraș ceresc” – în care speră miliarde de oameni- am face tot posibilul să-l facem aici și acum și să nu-l mai părăsim după sfârșitul singurului nostru timp. Miliarde de rugăciuni, multe intenții frumoase și profunde, dar prea puține chiar se rănesc pentru o lume mai dreaptă. Cineva ar trebui să înceapă să îngroape pentru totdeauna acel „loc al înșelăciunii care este această democrație” și să construiască visul unei noi ere, conform nevoilor tuturor ființelor umane care au o sămânță în ele, spiritul Umanității și planta strălucitoare doar în propria sa inteligență. În mine există un loc, și eu îl numesc Anarhie, o dimensiune asimetrică la concepția originală a democrației, adică o democrație fără guvernare a poporului, ci pentru popor.

L.M.N.: Să ne întoarcem un pic înapoi și să vorbim despre forma limbajului folosit în scrierile tale. Singur spui că: „preacurvesc cu adevărul, cu realul, râd și vreau ca și alții să râdă laolaltă cu mine”… „Scrisul meu este apăsat, coret, comun,  în general bazat pe fapte reale și, chiar și în cazul ficțiunii, plauzibil. Eu, Silvanu, mai știu despre scrisul meu că ar fi unul contondent, obraznic, pe alocuri vulgar.” Putem vorbi despre un limbaj „dirty”? Cu toate acestea, când scrii despre familie, măicuță, soție,copii, scrierile tale devin „dulci”, încărcate de o elegantă sensibilitate. De ce această dualitate a scrisului?

S.C.: Nu sunt autor de texte sf sau rod al imaginației, ci unul exclusiv care abordează realități trăite si și studiate. Sunt fanul cel mai mare al umorului sub toate aspectele și formele de exprimare, autoironia este de asemenea un punct de sprijin în scrierile mele, dar devin foarte serios și profund atunci când vorbesc și scriu despre ceea ce mi-e foarte drag: măicuța mea, a cărei memorie este vie și trăiește prin mine, fetițele, soția și surorile mele! Voi deveni ceva mai serios în pasajele în care scriu despre măicuța mea, despre familie în general și despre Dinamo, acesta fiind semnul că aceste entități reprezintă cu adevărat elementele pentru care am simțit totdeauna dragoste pură și lipsită de orice altă formă alteratoare sau circumstanțială.

Eu scriu despre „egalii” mei întru suferință. Este o „împărtășire” întreaga mea acțiune de a scrie.  Este și un strigăt către îmbuibarea mizerabilă bună doar de a oferi lecții de reușită penibilă în viață. Nu urmăresc decât să fac cititorul să înțeleagă că se poate scrie firesc, autentic, sincer, cu emoție reală, neprăfuit, nemistificat, fără a pune zorzoanele înaintea sentimentului.

L.M.N.: Cum s-a născut această pasiune pentru scris?  Știu că ești co-autorul unuei cărți dedicate echipei tale de suflet: Dinamo (n.a. „Viață de câine”), însă de aici până la a scrie 6 cărți în decurs de 3/4 ani…

S.C: Dacă ar trebui să explic vreodată pasiunea mea pentru scris  și aș ajunge la capitolul despre ce scrii tu, Silviu?, aș răspunde simplu: scriu despre mine, astfel încât să nu creadă nimeni că ar fi adevărat. Apoi aș lua o mică pauză, m-aș gândi, aș șterge și aș spune: scriu despre orice altceva, dar în așa fel încât să creadă fiecare că, de fapt, e vorba despre mine. Apoi aș șterge și asta. Până la urmă cred că o carte nu trebuie să spună adevărul, ea trebuie doar să te facă să crezi că aceasta există.

Ca o concluzie a tot ceea ce pot spune despre mine ca om și autor de ceva ce s-ar putea considera a fi literatură, propun un scurt exercițiu de imaginație și reflecție: De câte ori te-ai gândit, tu, cititorule, înapoi la o alegere pe care ai făcut-o în trecut și ai încercat să evaluezi „dacă aș putea să mă întorc, aș face-o diferit”? Sau să te confrunți cu mai multe și diferite posibilități și să fii total nesigur despre ce să faci, și să simți greutatea deciziei? Aceste sentimente, pe care fiecare dintre noi le-a trăit și le-a testat continuu, au dat viață noțiunii de liber arbitru. Aceasta este ideea că acțiunile și alegerile noastre nu depind de starea anterioară a universului, și sub nicio formă nu au depins de vreunul dintre zeii propuși de-a lungul timpului, și că putem modifica cursul evenimentelor viitoare după bunul nostru plac.

Dar acest mod de a vedea lucrurile este compatibil cu ceea ce știm despre funcțiile universului? Să încercăm să ne dăm seama! Deciziile și acțiunile noastre contează, iar cu cât suntem mai liberi, cu atât suntem mai conștienți de relațiile și legile care guvernează lumea și umanitatea. Libertatea reală constă în cunoașterea regulilor jocului cât mai bine și în încercarea de a le folosi în mod corect.

Notă importantă: cinci din cele șase volume ce-mi poartă semnătura, sunt prefațate de un cuvânt înainte în nota autorului, acest detaliu nefiind un gest din sfera aroganței sau individualismului, ci a dorinței de a expune cititorului ceea ce urma a fi, exact așa cum am dorit, esența și mesajul materialului; ultimul volum, cel de vers alb, este prefațat de către poeta și prietena mea, Laura Barbu, a cărui creație se datorează impulsului dat de aceasta, și pentru care aduc mulțumiri de toate formele, dimensiunile și culorile universului!

S.C.: Dacă tot ai amintit de ultimul volum „Versalb”  să încheiem acest dialog cu câteva rânduri:

„Dacă rucsacul meu ar putea vorbi,

câte povești prăfuite de vremuri apuse ar spune,

ce hărți de meleaguri ar compune,

ca al unui antrenor urmărit de ghinion și ratat…

Doar că este suficient să-l privesc și-i observ plinul de curcubee, nori și senin, aurore boreale, luna și soarele, astrele, tot și toate de pe cer dezgropate.

Nu uita niciodată cât ești de frumos când lupți pentru tine.

Cât de puternic ești când te aliniezi de partea ta.

Când încerci să-ți spui că vei reuși.

Chiar dacă uneori e greu de crezut.

Dar fă un efort suplimentar.

Zâmbește un pic mai mult.

Și până la urmă reușești.”

La Roma, într-o după amiază de sâmbătă am întâlnit un spirit liber… și a fost frumos!

Foto. Lăcrămioara Marica Niţă