Cronică de etapă pentru conflictul din Ucraina (I)

Cronică de etapă pentru conflictul din Ucraina (I)

Autor: Alexandru Lăzescu

(Text scris în 28 februarie 2022, n.n.)

Este posibil ca Vladimir Putin să fi supraestimat capacitatea forţelor sale militare de a tranşa rapid disputa cu rezistenţa ucraineană şi să fi subestimat amploarea reacţiei occidentale; pe de altă parte, sunt totuşi multe necunoscute, de la capacitatea europenilor de a suporta pe termen lung costurile sancţiunilor impuse Rusiei, care vor avea şi severe efecte inverse, la determinarea lor de a ieşi din bucla ideologică paralizantă marcată de obsesia schimbărilor climatice şi credinţa naivă că „arcul istoriei” le este favorabil.

Atacul asupra Ucrainei fost declanşat chiar în momentul în care era în curs o întâlnire a Consiliului de Securitate al ONU, a cărei preşedinţie în exerciţiu este asigurată de Rusia. Probabil că nu este o întâmplare, Vladimir Putin apelează deseori la astfel de gesturi cu încărcătură simbolică. Motivaţiile oferite de liderul de la Kremlin în intervenţia sa care anunţa invazia, descrisă doar ca o „operaţiune militară specială” (utilizarea termenelor de „război” sau „invazie”, este prohibită) sunt două: 1. apărarea populaţiei rusofone din regiunea Donbas; 2. „de-nazificarea” ţării (o ţară a cărei preşedinte este evreu!) ceea ce semnalizează în fapt intenţia de a îndepărta actuala guvernare şi de a o înlocui cu un „regim marionetă” favorabil Moscovei. Mai semnalizează şi intenţia lui Putin de a declanşa o represiune extinsă împotriva tuturor celor, politicieni, jurnalişti, lideri de opinie etc., pe care îi etichetează „nazişti” şi „fascişti”. Analistul Dmitri Alperovitch, unul dintre cei puţini care a prevăzut invazia cu destulă vreme în urmă, se teme că ar putea avea loc o adevărată vânătoare de vrăjitoare, inclusiv cu execuţii.

Retorica utilizată de Moscova pentru a justifica invazia este una suprarealistă: „eliberarea acestei «non-ţări», în opinia lui Putin, Ucraina, de opresiune”, o „reacţie la genocidul la care sunt supuşi rusofonii”, „de-nazificarea ţării”. Într-o scurtă discuţie video cu Matthew Chance de la CNN, Serghei Lavrov a mers pe aceeaşi linie spunând că actuala guvernare de la Kiev este o „marionetă”, cei doi păpuşari fiind „forţe din afară” (Occidentul în general, dar în special Statele Unite) şi „grupări neo-naziste” în interior. Şi secretarul de presă al lui Vladimir Putin, Dmitri Peskov, a declarat jurnaliştilor că Rusia speră să „curăţe Ucraina de nazişti”, să realizeze „demilitarizarea” acesteia şi că durata operaţiunilor militare va fi decisă de Vladimir Putin. Întrebat dacă Rusia doreşte „schimbare de regim” la Kiev, Peskov a spus că este „o chestiune pentru poporul ucrainean”.

Vladimir Putin priveşte confruntarea din Ucraina drept una cu Statele Unite care ar fi instalat un regim marionetă la Kiev. Asta explică tonul extrem de emoţional la care face apel Putin în declaraţiile sale, în care descrie actuala conducere de la Kiev drept o „şleahtă de narcomani şi neo-nazişti”. Astfel de declaraţii par cumva scăpate de sub control. După cum ameninţarea cu „consecinţe fără precedent în istorie” (o trimitere destul de transparentă la atacuri nucleare), lansată de liderul de la Kremlin împotriva oricărei ţări care ar încerca să interfereze în conflict, este la limita dintre războiul psihologic, în spiritul tehnicilor deprinse de Putin în perioada în care lucra în cadrul KGB, şi derapajele emoţionale. De unde şi o serie de speculaţii pe tema stabilităţii psihice a liderului rus. Întărite de anunţul, considerat de mulţi „iresponsabil”, privind „plasarea în stare de alertă specială, cel mai înalt nivel, a armelor nucleare ale Rusiei”. În acest sens sancţiunile directe aplicate de către europeni şi americani lui Putin şi Lavrov, care nu au o mare relevanţă financiară în ceea ce îi priveşte, dar au o mare importanţă simbolică, vor ridica cu siguranţă tensiunea dintre cele două părţi la cote fără precedent.

În acest punct este interesant de observat maniera, de o simbolistică aparte,  în care au loc întâlnirile lui Putin la Kremlin, din care lansează şi mesaje în exterior: într-o sală imensă, impresionantă, în care Putin se află la o mare distanţă, peste 20-30 de metri, de interlocutori. Pentru a scoate în evidenţă, în mod explicit, „statutul său imperial”. O explicaţie suplimentară probabilă fiind şi frica sa obsesivă de covid, care nu se potriveşte deloc cu imaginea sa de lider „macho”. „Este înfricoşător să realizezi că Putin, nu se teme de un război total şi de vărsarea de sînge, dar continuă să fie  îngrozit de o răceală uşoară despre care, în prezent, regina de 95 de ani a Marii Britanii, spune că nu o tulbură în mod deosebit”, scrie Charles Moore în Telegraph. „Nu mă pot gândi la o descriere mai bună că aceea a cuiva care şi-a pierdut complet capacitatea de a evalua riscurile.” Se vorbeşte şi despre un Vladimir Putin relativ izolat, ostil faţă de punctele de vedere opuse, prizonier al unei mitologii istorice decuplate în mare parte de realitate.

Situaţia pe teren este extrem de fluidă, deşi părerea generală este că ruşii, Putin în particular, au subestimat capacitatea de rezistenţă a ucrainenilor. Dimensiunea atacului masiv, pe multiple direcţii, indică dorinţa lui Vladimir Putin de a finaliza rapid operaţiunile militare şi de a prelua rapid controlul asupra ţării. Ipoteză pusă, iată, serios sub semnul întrebării. Cel puţin deocamdată. Se poate ca Moscova să se fi aşteptat la dezertări în masă din armată şi la o recepţie prietenoasă în anumite regiuni. Ceea ce nu pare deloc să se fi întâmplat. Părerea generală este că atacul a fost pregătit de luni de zile în urmă, nu e vorba de ceva ce s-a decis în ultimul moment. Iar într-un context mai general există destule indicii că ideea ca Rusia să-şi ia revanşa în disputa cu Occidentul după perioada umilitoare de după încheierea Războiului Rece şi extinderea către est a UE şi NATO datează de la începutul anilor 2000, după preluarea puterii de către Putin.

În mod concret, la nivel strategic, asta ar însemna o reaşezare geopolitică în Europa prin revenirea în zona Europei de Est, dacă nu la o sferă de influenţă a Rusiei asemănătoare cu cea din perioada fostei Uniuni Sovietice, cel puţin la un „spaţiu finlandizat”, în care ar urma să fie inclusă şi România, cu un grad limitat de autonomie în materie de politică externă şi de securitate (după modelul relaţiei dintre URSS şi Finlanda din perioada Războiului Rece). Iar la nivel maximal Kremlinul şi-ar dori asta, dacă se poate, fără o prezenţă americană în ecuaţie. Din acest punct de vedere preluarea controlului asupra Ucrainei poate fi văzut drept un obiectiv tactic. Obiectiv care lui Putin i s-a părut fezabil, cu costuri acceptabile, în contextul unui Occident perceput a fi în declin, al unei administraţii slabe la Washington şi al unei Americi profund divizate şi mai preocupată de competiţia geostrategică cu China.

Cu doar o zi înainte ca Vladimir Putin să ordone o invazie generalizată a Ucrainei, fostul secretar de stat al lui Bill Clinton, Madeleine Albright, scria în The New York Times că o astfel de intervenţie ar fi o „greşeală istorică”. „Invadarea Ucrainei va face din dl Putin un personaj infam, şi va lăsa ţara sa izolată în plan diplomatic, schilodită economic şi vulnerabilă strategic în faţa unei alianţe occidentale mai puternice şi mai unite.” Moscova nu ar trebui în nici un caz să mizeze pe genul de reacţii internaţionale anemice care au urmat anexării Crimeei în 2014, iar una dintre consecinţe va fi şi o întărire semnificativă a flancului de est al NATO, cu staţionări permanente de trupe în republicile baltice, Polonia şi România, mai avertiza dna Albright. Şi din ceea ce am văzut până acum, cel puţin pe moment, pare să fi avut dreptate, chiar dacă pe termen mediu şi lung rămân multe semne de întrebare privind evoluţiile şi impactul invaziei ruseşti în viitor.

Foarte probabil aceste reacţii şi consecinţe au fost subestimate la Moscova. O invazie militară masivă în mijlocul Europei într-o ţară care, chiar dacă nu este membru UE şi NATO, se învecinează cu mulţi dintre membrii acestor structuri, a fost un adevărat şoc atât pentru liderii europeni, cât şi pentru opinia publică din ţările lor. Mulţi consideră că asistăm la una dintre cele mai grave crize de după cel de-al doilea război mondial, comparabilă chiar cu criza rachetelor din Cuba din 1962.

În particular, ţările baltice se tem de o extindere a conflictului în teritoriul lor. O variantă fiind aceea ca Rusia să preia controlul asupra îngustei fâşii Suwalki care leagă Polonia de Lituania şi celelalte două ţări baltice. Alţi analişti consideră că şi Republica Moldova se află într-o situaţie delicată, mai ales că între timp s-a făcut joncţiunea de facto Transnistria – Rusia. Asistăm la răsturnări de situaţie puţin de aşteptat cu doar câteva zile înainte. Suedia şi Finlanda, invitate la ultima reuniune de urgenţă NATO, evocă posibilitatea unei aderări la alianţă ceea ce a provocat o reacţie nervoasă la Moscova care a ameninţat cu „consecinţe militare” şi cu un răspuns din partea Rusiei. Până la declanşarea invaziei, majoritatea finlandezilor se opuneau intrării în NATO. Însă între timp lucrurile s-au schimbat radical. Ceea ce este evident o veste proastă pentru Rusia. Alexander Stubb, fost prim-ministru al Finlandei, ţară care a fost neutră din punct de vedere militar după cel de-al doilea Războiul Mondial, a declarat că „Rusia împinge Finlanda mai aproape de aderarea la NATO. Mai aproape ca niciodată. Aderarea noastră ar consolida alianţa şi ar contribui la menţinerea stabilităţii în nordul Europei”.

Veşti proaste şi potenţial bulversante pentru Kremlin vin şi din Germania (o ţară în general foarte grijulie să nu irite excesiv Rusia) unde cancelarul Olaf Scholz, pe fondul unui protest împotriva intervenţiei ruseşti din Ucraina care a adunat o sută de mii de oameni în zona Porţii Brandenburg, a anunţat că este gata să trimită echipamente militare letale Ucrainei (ceva ce refuzase până acum) şi, mai semnificativ, că va spori semnificativ bugetul său de apărare până la nivelul de 2% din PIB, din nou ceea ce refuzase în trecut. Concluzia este că intervenţia militară a Rusiei are toate şansele să determine un efort mult mai consistent în domeniul apărării a europenilor. În al doilea rând, criza a întărit rolul şi influenţa Americii şi Marii Britanii mai ales pe frontul de Est. Ţările din regiune au înţeles că de acolo se pot aştepta la cel mai serios sprijin în situaţii critice. În timp, e posibil ca schimbarea de ton din Germania, care a încasat în această perioadă un serios deficit de imagine, să înceapă să conteze, însă deocamdată aceasta este realitatea de pe teren. Acest lucru va avea un impact important atât în ceea ce priveşte relaţiile transatlantice, cât şi relaţia UE – Marea Britanie, după Brexit. Imperativul securităţii de pe continent, grav ameninţată de Rusia, unde Marea Britanie alături de Franţa sunt în acest moment singurele puteri militare semnificative va tempera foarte probabil tensiunile post-Brexit existente între cele două părţi.

Foto. Alexandru Lăzescu