Despre omenia românilor din Herța și dureroase adevăruri

Despre omenia românilor din Herța și dureroase adevăruri

Autor: Maria Toacă (Cernăuţi, Bucovina de Nord, Ucraina)

Nu putem fi siguri de nimic în aceste zile. Nu știu dacă mai are cineva nevoie de cuvinte. Trăim timpuri când mi se pare că nu ne putem apăra cu cuvântul, că numai în Biblie „La început era Cuvântul” și numai acolo cuvântul a rămas cu Dumnezeu. Încep să cred cum mai spuneau și alții că nu orice adevăruri sunt bune de a fi știute. E mai simplu, mai ușor să trăim cu conștiința împăcată fără a le cunoaște. Dar dacă le știm, ele se cer scoase la lumină. Or, „Adevărul vă va face liberi”, ne învață Mântuitorul. De câte ori am spus cu părere de rău că suntem prea blânzi și mioritici, „Povara bunătății noastre” fiind nu doar o carte a scriitorului basarabean Ion Druță, ci și un însemn al destinului întregului neam. Dar în aceste zi de mare cumpănă pentru Ucraina, pentru lumea întreagă, vedem că bunătatea, dragostea creștină, puterea de a ierta nu sunt slăbiciuni mioritice, ci o admirabilă virtute a românilor. Și ca să nu uităm cu totul de trecut, să nu îngropăm tot ce a fost pentru noi istorie, voi readuce în actualitate câteva fărâme de omenie și bunătate de la românii din Herța, trecuți prin ororile ocupației sovietice, deportări, represiuni și începutul celui de-al doilea război mondial.

Cu ani în urmă, am primit de la poeta Eugenia Cimborovici-Teodoreanu o carte, subţire ca volum despre trecutul Herţei, cu remarca că voi găsi în paginile ei detalii interesante, care merită citite şi mediatizate. Revin uneori la ea, mai ales când prin Ținutul Herţei încep să răsune colindele, iar românii din partea de nord a Bucovinei le cântă peste două săptămâni, întrebându-se de fiecare dată ce fel de neam suntem, de ce se întâmplă asemenea ciudățenii cu noi.

Cartea lui Paul Lăzărescu „HERŢA, ţinutul de basm şi vis al copilăriei mele” vine să completeze acest gol din conştiinţa noastră, autorul prezentându-ne drama baştinei sale prin prisma unui om care a trăit-o profund, rămânând marcat pentru întreaga viaţă de dorul locurilor natale. Deşi i-a dat un subtitlu cu tentă lirico-romantică („Ţinutul de basm şi de vis al copilăriei mele”), autorul abordează în succinta sa monografie cele mai sumbre pagini din cruda şi învolburata istorie a locurilor unde a văzut lumina zilei şi a copilărit. Din primele pagini şi din descrierile care urmează aflăm despre autor că s-a născut la 6 februarie 1926, într-o familie de intelectuali. Mama sa Ana a fost învăţătoare, a decedat la vârsta respectabilă de 93 de ani, supravieţuindu-şi cu vreo jumătate de veac soţul. Destinul tatălui său, Dragomir Lazărescu, s-a frânt în 1946, la Bucureşti, lovit de cruda realitate cu care s-a confruntat după anevoiosul refugiu. Pe la sfârşitul anului 1942 s-a întors bolnav de pe front, fiind numit primar al Herţei. În acea perioadă de mare cumpănă a purtat răspunderea de buna desfăşurare a evacuării arhivei primăriei Herţa, precum şi a instituţiilor locale. A plecat printre ultimii din orăşel, în aprilie 1944, transportând în căruţe arhivele şi alte bunuri ale comunităţii locale. Iar după 23 august 1944, adică după încheierea armistiţiului, a fost obligat să le predea sovieticilor. Cum ar fi rezistat inima acestui om?!

De la acel 23 august, toţi herţenii refugiaţi în 1940 şi mai târziu au fost identificaţi, începând să fie urmăriţi, hăituiţi şi impuşi să se întoarcă în patria lor sovietică. După toate aceste întâmplări tragice, inima tatălui său n-a rezistat, încetând să bată la vârsta de numai 46 de ani. Stigmatul de refugiat şi persoană suspectă pentru regimul comunist l-a urmărit şi pe Paul, fiul ultimului primar al Herţei din perioada românească. În anii studenţiei (a făcut liceul la Iaşi şi a urmat Facultatea de Litere din Bucureşti) a fost redactor la ziarul PNŢ „Dreptatea”, unde l-a cunoscut pe Corneliu Coposu. Din cauza acestei apropieri a fost arestat în două rânduri (1947 şi 1949). Eliberat în 1957, cu un asemenea trecut, nu putea să se angajeze decât la munci „negre”, „de jos”. A lucrat ca muncitor necalificat şi ajutor de meşter vopsitor la o întreprindere textilă. Reabilitarea i-a venit după câţiva ani buni de muncă asiduă şi „reeducare”, în 1965 fiind încadrat ca documentarist la Centrul de fonetică şi dialectologie al Academiei. După revoluţia din 1989 conduce în calitate de director ziarul PNŢCD „Dreptatea” (1990-1991), apoi până în anul 2000 este redactor-şef adjunct la „Cotidianul”, an în care publică şi volumul antologic „Rezistenţa – prima condiţie a victoriei”, ce cuprinde articole politice apărute în ziarul „Dreptatea” în anii 1944-1947.

Ca o recompensă pentru sacrificiile tinereţii vitregite, a reușit la o vârstă venerabilă să editeze cartea despre rezistenţa, în primul rând morală, a românilor herţeni și durerea sa după pământul părăsit, ce se revarsă din amintirile personale sau ale unor colegi de generaţie. În memorie îi sângera apocalipsa nopţii de joi 28 iunie spre vineri 29 iunie. Tancurile sovietice au apărut pe neaşteptate, producând mare panică nu numai printre localnici, ci şi printre românii sosiţi din alte părţi, care credeau că la Herţa sunt în siguranţă: „…Toţi eram îmbrăcaţi cu ce apucaseră în noapte, îmi amintesc, bunăoară, că sora mea plecase într-o lungă cămaşă de noapte, aşa încât din pricina glodului a fost nevoită s-o taie cu un cuţit… Doamna Pandele se îmbrăcase în hainele soţului, în cap purta o pălărie uriaşă, iar în picioare pantofi bărbăteşti mult prea mari”. La haosul şi panica generală se mai adăugau piedicile din partea unităţilor militare române, care în drum spre Dorohoi îi opreau pe fugari, recomandându-le insistent să se întoarcă acasă, deoarece „intrarea sovieticilor în Herţa n-a fost decât o eroare”.

Vizavi de tragedia românilor, cu afecţiune şi o obiectivitate mai rar întâlnită, este redată şi situaţia deplorabilă a evreilor din Herţa, care constituiau marea majoritate a populaţiei – din circa 5.000 de locuitori 3.500 erau evrei. Printre primele victime ale invaziei sovietice s-a aflat şi un ostaş de origine etnică evreiască – Iancu Solomon. Printre românii deportaţi de regimul stalinist, înainte de începerea războiului, au fost şi evrei, suferinţele acestora ţinându-se lanţ. Cutremurătoare sunt evocările despre bombardamentul din dimineaţa zilei de 22 iunie 1941, când au fost făcute una cu pământul toate casele evreilor de pe strada centrală, începând apoi deportarea întregii populaţii evreieşti în Transnistria. Autorul invocă un episod tragico-comic, care ilustrează edificator bunătatea, noblețea sufletească şi omenia românilor simpli. La intrarea trupelor române în Herţa, evreii le-au ieşit în întâmpinare cu flori şi steaguri tricolore (cum, de altfel, au făcut-o şi la intrarea sovieticilor, cu steaguri roşii), într-un număr mult mai mare decât semenii lor români. Unul din subofiţerii care făceau parte din aceste trupe, indignat că aceştia sunt încălţaţi, iar românii desculţi, le-a ordonat primilor să se descalţe imediat şi să le dea încălţămintea românilor: „Fără murmur, evreii s-au descălţat cu toţii, făcând o stivă de pantofi, sandale… Afară de câţiva copii de români (mai îndrăzneţi? sau neascultători?) nimeni nu s-a apropiat de stivă. Aceşti copii au fost certaţi de părinţi şi rudele lor… Cum trupele s-au îndepărtat spre oraş, evreii şi-au luat înapoi încălţămintea, convingându-se încă o dată de omenia semenilor lor români…”. Relatarea acestui, precum şi altor episoade dezvăluie compasiunea populaţiei româneşti faţă de nenorocirile abătute asupra aproapelui de oricare sânge ar fi el. Totodată, impresionează și curajul autorului de a nu evită momentele controversate ale istoriei, de a nu ocoli adevărul, în orice caz, aşa cum îl înțelegea el, omul nevindecat de rana abandonării ireversibile a ţinutului „de basm şi vis”.

Foto. Maria Toacă