Școala de la Păltiniș și Cenaclul Flacăra

Școala de la Păltiniș și Cenaclul Flacăra

Autor: Dorin Nădrău (SUA)

Ne place ori nu, la o analiză atentă și echidistantă, se impune să acceptăm că cele două fenomene generate de Școala de la Păltiniș, reprezentată de un mic grup intelectual constituit în jurul filosofului Constantin Noica, și Cenaclul Flacăra, creat și dirijat de poetul Adrian Păunescu, oricât de diferite ar fi fost ele și oricât de deosebiți ar fi fost protagoniștii lor, au fost fațete ale aceleiași monede, însemnând România anilor ’80.

Primul aspect pe care îl dezvăluie o cercetare comparativă este acela că fenomenul Păltiniș, început în anul 1983 o dată cu publicarea „Jurnalului de la Păltiniș” de Gabiel Liiceanu cu subtitlul „Un model paideic în cultura română” (o carte patetică și exaltată a spuselor și faptelor ce se desfășurau cu ocazia întâlnirilor de la Cabana Păltiniș, locuită sezonier de Constantin Noica) este în linii mari contemporan cu fenomenul propagandistic de mare amploare promovat de Cenaclul Flacăra.

Foto. Constantin Noica n compania discipolilor lui de la Școala de la Păltiniș

Cu toate că la prima vedere Cenaclul Flacăra și Școala de la Păltiniș nu par să aibă prea multe în comun, la o privire mai amănunțită se pot lesne remarca anumite analogii. Astfel, este ușor de apreciat că ambele se prezintă publicului ca alternative la ceea ce era viața culturală a acelor ani, promovând sub masca alternativei aceleași valori propovăduite de aparatul culturii oficiale și afirmând răspicat directivele și imperativele epocii, doar că într-o manieră nouă, nefolosită până atunci. Este de necontestat că regimul comunist a profitat de pe urma ambelor, considerate ca instrumente de propagandă de mare eficiență.

În contextul unei culturi oficiale supravegheate și cenzurate, „limba de lemn” fiind impusă într-o mare măsură, manifestările cultural-artistice ale Cenaclului Flacăra și dezbaterile din cadrul Școlii de la Păltiniș folosesc o lingvistică total diferită, o limbă viu colorată, plăcută și atractivă. Lozincile comuniste prind viață și entuziasmează atunci când sunt declamate și cântate pe scena cenaclului. Pe de altă parte, Noica vorbește și el, dar pe un glas domol, discipolilor săi, despre avantajul de a trăi sub comunism, despre pericolele democrației, despre decadența Occidentului și chiar despre marea cultură ce se înfăptuia în acele zile, idei care au fost apoi reluate și în unele articole scrise ulterior de Noica.

Cele două fenomene sunt în mod vizibil naționaliste. La cenaclu, cel mai valoros grup de rock românesc, Phoenix, promovează așa-numitul etno-rock, mesajul transmis fiind fără echivoc: avem și noi rock-ul nostru, specific românesc, mai valoros decât al occidentalilor și cu o tradiție mult mai veche. La Păltiniș, se discută despre un sentiment românesc al ființei și despre o rostire filosofică românească unică, precum și despre anumiți termeni filosofici care nu se întâlnesc nici în limba germană.

Cele două fenomene au animatori direcți pe conducătorii lor incontestabili, Adrian Păunescu și Constantin Noica, desfășurarea unei manifestări de cenaclu, ca și a unei șezători filosofice fiind de neconceput fără prezența liderilor lor. Constatarea este consolidată de sfârșitul celor două subiecte: moartea lui Noica în 1987 va marca desființarea Școlii de la Păltiniș, iar căderea în dizgrație a lui Păunescu va însemna finalul cenaclului patronat de acesta.

Foto. Adrian Păunescu si Cenaclul Flacara

Fără doar și poate, deosebirile dintre cele două fenomene sunt mult mai evidente.

Cenaclul Flacăra se manifesta pe scena ocupată de cântăreți „folk”, poeți, recitatori, trupe muzicale și grupuri umoristice, Păunescu fiind preocupat constant să descopere tinere talente, necunoscute în țară, pe care să le promoveze spre performanță. Școala de la Păltiniș nu are nimic în comun cu stadionul, locul preferat de derulare a grandioaselor spectacole Flacăra. În opoziție, Școala de la Păltiniș a fost reprezentată de un restrâns grup elitist, cei mai faimoși absolvenți ai școlii fiind Gabriel Liiceanu, „filosof și om de afaceri”, după cum l-a numit, ironic, Cioran, și Andrei Pleșu, ambii rămânând timp de douăzeci de ani lideri greu contestabili ai culturii române, exponenți și apărători ai elitei intelectuale. Noica nu a fost interesat de primirea de noi membri, ci doar de „tineri de performanță” pe care susținea că deja i-a găsit. Proiectul său de „antrenor cultural” nu-și propunea să adune mai mult de douăzeci și doi de învățăcei, justificarea pe care o dădea acestui număr fiind exprimată simplu: la un milion de locuitori, un geniu așteaptă să fie descoperit, astfel că la douăzeci și două de milioane, cât avea România, reveneau douăzeci și două de genii românești.

Școala se desfășura într-un loc bine determinat, pe când cenaclul lui Păunescu nu a avut niciodată un sediu.

Școala de la Păltiniș, una de tip informal, a fost, fără niciun dubiu, tolerată, fiind bine știut că dacă dictatorul ar fi vrut să o lichideze, a doua zi școala era închisă. Spre deosebire de aceasta, cenaclul a fost încurajat și susținut.

În fine, o neîndoielnică diferență care merită menționată privește personalitățile contrastante ale celor doi mentori care au inițiat și au însuflețit cele două fenomene de propagandă neconformistă: Constantin Noica constituia întruchiparea discreției publice, în timp ce Adrian Păunescu întruchipa un complex de defecte și calități dintre care discreția nu făcea parte.

Foto. Dorin Nădrău