Traseu panromânesc al unei cărți din Diaspora

Traseu panromânesc al unei cărți din Diaspora

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie (Sibiu)

Atunci când am aflat că Ștefan Străjeri va veni din statul american Michigan în România cu noua sa carte, eram convinsă că acesta va urma un traseu deosebit. Știam din vara lui 2014 că, autorul primei sale monografii nu se mulțumise să o lanseze la Pojorâta bucovineană, în cadrul unei ceremonii în care fusese declarat Cetățean de onoare al Comunei, ci urmase o prezentare și la București, cu un frumos succes. Totuși, autorul monografiei „Istoria românilor canadieni 1890-2020” ne-a surprins cu simbolica lui alegere, el purtând de data aceasta cartea prin câteva „capitale” ale românismului, pornind din Maramureșul voievodal, continuând la Suceava lui Ștefan cel Mare, apoi la Cernăuți, capitala Bucovinei noastre istorice, ca să termine la Alba Iulia, „Capitala Marii Uniri”, și la Sibiu, „capitală europeană a culturii”. Cunoscând în detaliu lucrarea aceasta de singulară valoare, la care i-am semnat prefața, am decis să nu lipsesc de la îndrăznețul periplu propus, cu care începe povestea noii monografii a autorului, un dar de zile mari al diasporei noastre transatlantice făcut românilor de pretutindeni. Traseul acesta livresc nu putea începe decât de la izvoarele românismului, așadar din Maramureș.

I. Ieudul în zi de sfântă sărbătoare

Călătorind într-un elegant autoturism trimis special să mă poarte de la Sibiu, unde locuiesc, spre locul primei prezentări a cărții, la Ieud, am avut timp de cugetare, chiar de reconstituire istorică. Cetate naturală ca depresiune intracarpatică, „Țara Maramureșului”, cum a fost denumită în documentele de secol XIV-XV, intrând astfel în literatura de specialitate, are porți de trecere greu accesibile, care adesea au oprit năvălitorii. Desigur că izolarea geografică nu a fost totuși inespugnabilă, din moment ce tătarii, la un ultim atac de la 1700, în retragerea spre Moldova, au ars lăcașele de lemn de pe Valea Izei. În mod miraculos, acolo a rămas intactă Biserica ortodoxă din Deal de la Ieud, edificată în 1364 ca ctitorie a voievodului Balc, nepot de frate al lui Dragoș-Vodă, întemeietor de Țară. Astăzi este monument UNESCO, cum se așteaptă să fie declarată și Biserica din Șes a Ieudului, cea ridicată la 1711. Localnicii disting biserica veche de cea nouă, cum simetric și le-au edificat atât ortodocșii cât și greco-catolicii, cei care se mândresc cu o catedrală modernă de toată fala. Acolo am găsit la altar și un pictor care lucrează cu spor încercând să țină cont de tonurile cromatice dorite de preotul comanditar, un paroh tânăr care ne-a invitat la slujba de duminică a praznicului Adormirii Maicii Domnului.

Legenda spune că Ieudul, privit la cumpăna dintre adevăr și legendă, fusese întemeiat de 3 familii – Balea, Pleș și Chindriș – ale căror nume se găsesc și azi pe crucile cimitirelor comunei. Știam asemenea date care stau la cumpăna dintre legendă și adevăr istoric, când spre miez de noapte, în sfânta zi a Vinerii de prohodul Maicii Domnului, am trecut prin poarta Maramureșului. Sigur că nu este o singură poartă de intrare în acest univers unic ca istorie și ca tradiții, dar cum de obicei sosesc dinspre Cluj și Bistrița, urmez o aceeași cale de acces și cercetez cu viu interes stâlpii de poartă ornați de meșterii cei pricepuți ai locului. Este poarta specific maramureșeană, împodobită ca o coroană.

Admirasem pe Valea Sălăuței, la traversarea comunei Coșbuc, adolescenții adăstați pe băncile din fața Casei memoriale a Poetului năsăudean care dă numele satului, cu bucuria că el nu este uitat, chiar dacă în manualele școlare este ignorat pe nedrept de mai mulți ani, de cei care, alergând după himera globalismului, cred că nu mai este loc pentru scriitorii românismului adevărat.

Pe șoseaua încă aglomerată la lăsarea beznelor nopții am trecut prin Săcel, apoi prin noile orășele Săliștea de Sus și Dragomirești. În sfârșit traversăm satul Bogdan Vodă, cu Biserica sa renumită prin pictura murală. Nu-mi puteam înfrânge nemulțumirea că întunericul ascundea frumusețea locurilor, exact așa cum se întâmplase când în localitatea de la poalele Meteorelor din Grecia am poposit tot pe întuneric, iar siluetele acelea, care se conturau pe verticală până la jumătatea cerului, mi-au dat fiori, pe care nu i-am putut înfrânge decât a doua zi în zori, când lumina a lăsat să așez la locul ei priveliștea adevărată pe care am debarasat-o de fantasmagoriilor ce mi-au alimentat imaginația noaptea întreagă, una de cruntă insomnie din cauza emoției unei întâlniri cu necunoscutul. Mașina continua să ruleze sigur și, în sfârșit, am intrat în Ieud, unde la acel ceas de noapte, în fața Școlii niște tineri mai stăteau la sfat prietenesc pe băncile puse acolo îmbietor de Centenarul României Mari, în 2018.

Arar întâlnești niște locuri îmbibate cu istorie ca acestea. Mă aflam în ținutul românesc unde Bogdan de Cuhea stăpânise 22 de sate, ca voievod al Maramureșului până la 1343, urmându-i tatălui său în această demnitate. Două decenii a ținut piept maghiarilor aflați sub regele Ludovic I, care năzuiau să ocupe noi teritorii. În 1359, cum aflăm și din „Letopisețul Țării Moldovei” al lui Grigore Ureche, Bogdan pleacă spre Răsărit și alungă de pe tronul Moldovei pe urmașii lui Dragoș, care erau supuși coroanei maghiare. Astfel, Bogdan spulberă definitiv visul maghiarilor de ocupare a Moldovei. Răsplătindu-și vitejii oșteni cu pământuri din statul independent Moldova, el a constituit boierimea, o forță economică și decizională importantă în secolele ce aveau să vină. Urmașul său cel mai glorios, care a uimit Europa prin vitejia în luptele de apărare purtate de „Oamenii Măriei Sale”, cum îi va defini prozatorul Mihail Sadoveanu în titlul unui roman al său, a fost Ștefan cel Mare. Așadar, nu poți intra în Maramureșul voievodal fără să te gândești la Bogdan, domnitorul dintâi, cel care a întemeiat dinastia Mușatinilor, una fără egal în istoria Moldovei. Cum era de așteptat, reședința de la Cuhea a lui Bogdan a fost arsă după plecarea voievodului în Moldova, iar Maramureșul a căzut sub jug străin.

Abia la 1848 localnicii au scăpat de sclavie, iar după destrămarea Imperiului austro-ungar, Țara Maramureșului s-a lipit de România Mare, aducând în patrimoniul național cultura lemnului, cele 14 mânăstiri ortodoxe, altele greco-catolice, primele manuscrise slavone traduse în limba română la începutul secolului a XVI-lea, bisericile din lemn cu turn gotic, portul vestimentar viu colorat, porțile de lemn, cu care se mândresc localnicii, folclorul muzical și coregrafic cu un specific inconfundabil, ștergarele și covoarele ornate într-un mod unic pentru cultura românească.

Ieudenii se pot mândri cu personalitatea celui care a contribuit nemijlocit la acest act istoric. În vizita făcută la cimitirul Bisericii din Șes a comunei, am descoperit mormântul avocatului dr. Vasile Chindriș, prieten de idei cu acad. Vasile Pârvan, din corespondența lor păstrându-se 4 epistole din anii 1908-1909. Chindriș a fost ales președintele Consiliului Național Român al județului Maramureș, care a pregătit delegația ce avea să fie trimisă pentru Marea Adunare de la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918. Dr. Vasile Chindriș va mărturisi în ziarul „Sfatul”, scos de Consiliul Național Român, că jurând „sub steagul și pe steagul românesc, bucuria ne-a fost fără margini. Lacrimi în ochi și bucuria pe fețele tuturora vesteau că se împlinește visul neîmplinit al moși-strămoșilor noștri.” În Piața Sighetului, unde erau adunați vreo 5000 de cetățeni, jurământul făcut de Vasile, în hainele de stegar cu care venise de pe front, în ziua de 22 noiembrie 1918 în fața preotului Simion Balea a fost definit drept „momentul astral al carierei sale”, cum va afirma Ilie Gherheș în cartea sa „Dr. Vasile Chindriș – sub cupola idealului național”, (Bibl. Jud. „Petre Dulfu”, Baia Mare, 2019, p.10). Tensiunea devenise maximă, pentru că piața era înconjurată de puști și mitraliere ale autorităților austro-ungare. Drapelul fusese brodat în noaptea de 21/22 noiembrie 1918 de cele 8 fete ale intelectualului patriot dr. Ioan Mihaly de Apșa; din precauție, steagul fusese strecurat în Piață de cea mai mică dintre ele, Lucia, o fetiță de 13 ani, spre a fi sfințit de pr. Simion Balea. Jurământul pentru românitate al lui Vasile Chindriș, rostit în fața a 5000 de maramureșeni, va face din avocatul de 37 ani un om providențial. Totodată, el devenea cel mai autentic și legitim conducător al Maramureșului timp de 4 luni, din 28 nov. 1918 până în 28 apr. 1919, într-o perioadă tulbure, bulversantă, până la instalarea primului prefect român, bănățeanul dr. Vasile Chiroiu, încercat în luptele de pe diferite fronturi ale războiului. O asemenea instaurare a puterii românești se petrecea în situația în care la Paris se desfășura Conferința de pace, care urma să dea un verdict istoric.

Foto.1.Mormântul patriotului Vasile Chidriș din Ieud

În 28 noiembrie 1918 delegații cu credențial de pe Valea Izei, conduși de dr. Vasile Chindriș, alături de cei de pe Valea Vișeului și cei din Sighet, au trecut Munții Gutâiului în căruțe, salutați cu entuziasm de sătenii de pe Valea Marei, de localnicii din Baia Sprie și Baia Mare. A doua zi, ei s-au urcat în tren în vagonul „Marmația” anume amenajat, călătorind spre Alba Iulia. În gara Teiuș s-a organizat o manifestație de simpatie pentru memorandistul Gheorghe Pop de Băsești, gest simbolic pentru care „Badea George” le-a mulțumit cu lacrimi în ochi. Bucuria unirii cu țara a fost umbrită la finele anului 1918, când s-a fixat noua graniță de nord a României. Atunci, din Maramureșul istoric 2/3 au rămas în afara țării, multe sate de lângă Sighet fiind românești, nu rutene, dar cedate Cehoslovaciei de atunci.

Vasile Chindriș din nov. 1919 a devenit deputat în „Casa Țării” din partea Partidului Național Român, iar 10 ani mai târziu era ales senator pe listele Partidului Național Țărănesc. Stabilindu-se la București, el se pune la adăpost în fața amenințărilor revizionismului maghiar. La București se constituie în 15 dec. 1933 Liga Antirevizionistă Română, care în Maramureș avea să organizeze adunări antirevizioniste la Sighet și la Vișeul de Sus, cu o largă participare populară.

El a activat ca președinte al Astrei maramureșene, înființate după Marea Unire, și nu a lipsit ca el să ia legătura cu centrala societății de la Sibiu. Am privit crucea de marmură albă pe care familia Chindriș a ridicat-o în cimitirul de la Biserica din Șes, pe care l-am vizitat cu emoție, știind că satul acesta a dat mulți intelectuali tocmai pentru că avea cultul cărții și al învățăturii în familiile țăranilor cu minți deschise.

Reforma agrară din 1921 nu a găsit în Maramureș mari moșii care să poată fi date familiilor de țărani cu mulți copii, astfel că sărăcia făcea ravagii. Lipsa unor terenuri agricole fertile, care să le asigure traiul, bolile cronice și profesionale ale minerilor, analfabetismul le-au înrăutățit traiul. Ocupația hortystă de după Diktatul de la Viena din 1940 a făcut viața lor insuportabilă, căci țăranilor români li s-au luat cu forța pământurile, intelectualii români au fost persecutați, iar limba națională a fost interzisă în instituții publice. Când în august 1944 s-au întors armele, hortyștii în retragere au comis crime odioase în satele maramureșene. Astfel s-a întâmplat la Vișeul de Sus, spre exemplu, iar la Moisei au fost uciși 29 de prizonieri.

În deceniile socialismului s-a dat o mare amploare mineritului, înflorind îndeosebi cel al metalelor nefieroase, iar minereul era prelucrat la Baia Mare. Industria lemnului, exploatat la Vișeul de Sus, Borșa, Sighet, Ieud, Dragomirești, Leordina și Poienile a asigurat materia primă pentru fabricile de mobilă din zonă. Care dintre ele mai funcționează după 3 decenii postdecembriste? Câți dintre tinerii formați aici mai activează în prezent în România?

II. O inedită lansare de carte

Iată la ce gândeam de Ziua Sfintei Marii, când la mijloc de august 2021 satul Ieud se umpluse cu tineri sosiți în concediu de la muncă, unii angajați în orașe învecinate, dar cei mai mulți în străinătate. În orice caz, aceștia din urmă țineau morțiș să se facă remarcați. De aceea, prin centrul comunei mulți treceau cu mașinile lor anume supraturate ca să atragă atenția asupra lor. În grupuri mai mari sau doar câte o familie, oamenii au populat centrul satului, îndreptându-se spre biserici. Preoții au anunțat că la ora 15.00 la Muzeul Vălenarului Gheorghe Chindriș pot participa la un eveniment cultural deosebit, lansarea cărții bucovineanului Ștefan Străjeri, tocmai întors în țară din statul Michigan, SUA. Neținând cont de caniculă, parcă tocmai în ciuda ei, câțiva tineri au încins un dans popular pe muzica ce țâșnea din difuzoare. De la frigiderul anume montat, participanții își puteau lua băuturi răcoritoare înainte de a se așeza pe baloții de paie acoperiți cu ștergare, ce formau un amfiteatru original. Tot din câțiva baloți strânși laolaltă s-a ridicat și masa de la care inginerul Gheorghe Chindriș, ca organizator și moderator, a prezentat pe musafirii de vază ai zilei, cei sosiți de peste Atlantic și alții veniți din câteva puncte geografice importante ale României. Imediat apoi, tot de acolo, noi, invitații la cuvânt, am vorbit, folosindu-ne de microfoanele pe care organizatorii s-au îngrijit să le facă funcționale. O rusticitate modernă, așadar!

Foto. 2. Gheorghe Chindriș, Ștefan Străjeri, Anca Sîrghie și tatăl autorului, Teodor Străjeri, la final de eveniment.

Sigur că atunci când pronunță cuvintele „America” și „Canada“, ieudenilor le este dor de consăteanul lor, cantautorul Ștefan Hrișcă, pentru că de mult timp nu a mai dat prin sat. Acum, musafirul lor era Ștefan Străjeri, un bucovinean generos, care le dăruia doi coconi cum nu s-au mai văzut, cărțile „Românii americani de la Marile Lacuri. Peste 100 de ani de prezență românească în statul american Michigan“, publicată în 2014 și „Istoria românilor canadieni. 1890-2020”, recent terminată, așadar gata să fie lansată. Prefațatoare a ambelor monografii, universitara de la Sibiu Anca Sîrghie, ca prezentatoare a recentei monografii, a conturat portretul autorului, un intelectual care nu a ales să trăiască în U.S.A. cu gândul de a se îmbogăți material sau spre a-și manifesta spiritul de aventură, cum se întâmplă în cele mai multe cazuri. Dimpotrivă, Ștefan Străjeri și-a dăruit calitățile sale remarcabile, de la pasiunea pentru istorie, tenacitatea și cutezanța, spiritul de inițiativă, dragostea pentru neamul său etc. micilor Românii pe care le constituie conaționalii lui din Lumea Nouă. El nu a visat să primească bogății de la promised land, ci vine acum în țară, dăruind rodul anilor lui de trudă intelectuală; este vorba de 10 ani cât a durat munca de documentare și de redactare a primei monografii, iar 6 ani i-a consacrat celei de a doua, recent scoasă de sub tipar la aceeași editură Anamaol din București. Prezentarea detaliată făcută cărții i-a atras mulțumirea participanților la eveniment, din rândurile căror s-a desprins o femeie îmbrăcată în port local, care i-a spus la final: „Doamnă, ai fost genială!”

În continuare, au vorbit prof. dr. Ion Petrovai din Petrova, care a oferit volumul „Glasul timpului” cu poezii proprii, și g-ral dr. Alexandru Leordean din Leordina, cu referiri la istoria Canadei. Apoi lectorul dr. Ilie Gherheș a conturat panoplia personalităților Ieudului, unde în 1908 trăiau cei mai mulți intelectuali din Maramureș. Atmosfera prietenească din „amfiteatrul” atât de original creat de organizatori cu ajutorul baloților de paie așezați în semicerc ne-a ținut împreună mult timp, mai ales că vipia miezului de zi se astâmpărase.

III. În Suceava, Cetatea de Scaun a lui Ştefan cel Mare

Drumul noii cărți a lui Ștefan Străjeri a continuat spre Bucovina. Abia poposiți în centrul Sucevei, am admirat Teatrul Național „Matei Vișniec”, Biserica cu 3 clopote, cum o numesc localnicii, descinzând cu dar de carte la Biblioteca Bucovinei „I.G. Sbiera”. Din B-dul Ștefan ce Mare ne-a atras atenția casa memorială Simion Cristea Maria, pe care ne-am propus să o vizităm. Pe moment alta era ținta noastră, căci era ziua de 18 august 2021, când la Muzeul de Istorie din Suceava, în capitala voievodală a Moldovei lui Ștefan cel Mare, la ora prânzului ne-a întâmpinat directorul adjunct al instituției, Ion Mareș. Sala gardată de obiecte și relicva ale unor timpuri îndepărtate era modernizată. Prezentarea noii monografii a lui Ștefan Străjeri a fost făcută, ca de obicei, de Anca Sîrghie și de dr. Gabriel Cărăbuș, directorul Bibliotecii Bucovinei „I.G. Sbiera”, care au realizat o analiză pertinentă a capitolelor cărții. În fața unui public ce înțelesese imperativul de a purta măști, Anca Sîrghie a precizat că „Istoria românilor canadieni. 1890-2020” are un amplu preludiu de 100 pagini consacrat istoriei generale a Canadei. Acolo, venind din Groenlanda, în secolul al IX-lea au descins vikingii și au găsit pe localnicii indieni care aveau propria lor civilizație. Pe teritoriul locuit de indieni se vorbeau 12 limbi. Europenii sosiți din Franța, Olanda, Spania, Anglia etc. ahtiați după bogății de tot felul, au produs o tragică schimbare în viața băștinașilor care „au pierdut totul! Pământul, cultura, religia, obiceiurile și tradițiile”, după cum concluzionează autorul monografiei. Evoluția vieții statale a Canadei este prezentată cu pedanterie până la momentul prezent. Având un asemenea fundament solid, Ștefan Străjeri trece, cu începere de la al doilea capitol, la povestea românilor care au imigrat în Canada, valuri după valuri, el insistând asupra Dobrogei și Bucovinei, unde, ca și în toate statele imperiului austro-ungar, din interese materiale, s-a lansat lozinca „America oferă libertate, Canada dă pământ liber!” Fuga de sărăcie din țara strămoșilor i-a costat scump de imigranții români, care s-au văzut părăsiți pe pământ pustiu și nedesțelenit al preeriei canadiene. Ei n-au avut altă soluție decât să-și sape în pământ bordeie spre a se pune la adăpost. Așa cum soseau din Estul Europei, imigranții erau prezentați de ministrul Clifford Sifton într-o proiecție hilară ca „oameni cu cojoace de oaie, cu neveste zdravene și cu o jumătate de duzină de copii.” Evoluția lor a fost izbăvitoare datorită priceperii și hărniciei lor. Au existat localități din Canada, așa ca Wood Mountain, spre exemplu, care au dominat zona multe decenii, căci fiecare familie de români avea 6 până la 10 copii. La școala din localitate învățau numai câțiva elevi ruși și germani, care s-au văzut obligați să cunoască limba română, ca să comunice cu cei 50 copii români.

În capitolul „Viața spirituală în comunitățile românilor canadieni” autorul pornește de la adevărul că instituționalizarea vieții spirituale a unei comunități dovedește gradul de civilizație al ei, ea având o călăuză morală certă. Ștefan Străjeri prezintă în monografie un număr impresionant de 89 biserici de diferite confesiuni, fără vreo discriminare. La început, s-a practicat o formă primară a oficierii slujbelor religioase în casele unor enoriași, ca atunci când comunitatea avea putere economică să se ajungă la edificarea primelor lăcașe sfinte, unele dobândind chiar valoare patrimonială, ca și cimitirele de preajma lor.

Activitatea organizațiilor, fie naționale sau internaționale, este prezentată în capitolul 4 al monografiei într-o ordine geografică, fixându-se astfel imaginea prestigiului pe care comunitatea românilor și-a asigurat-o în Canada multinațională.

Capitolul intitulat „Publicații. Emisiuni de radio și de televiziune” este conceput alfabetic. El cuprinde 83 de titluri de publicații, cu programele lor și importanța dovedită în societate. De ce au simțit nevoia să-și facă românii propriile publicații? Constatând că activitățile lor nu apar în presa oficială a statului de adopție, românii decid să-și creeze propriile jurnale. Se cereau transmise noilor veniți date necesare pentru adaptarea lor în Lumea Nouă. De multe ori același redactor care a tipărit în U.S.A. o publicație, este solicitat și în Canada să facă la fel. Se știe că în 28 decembrie 1905 dr. Epaminonda Lucaciu scoate la Cleveland, statul Ohio „Românul“, primul ziar religios greco-catolic din Lumea Nouă, iar Moise Balea la 1 septembrie 1906 tipărește „America”, pe frontispiciu figurând precizarea „Apare când am timp, bani și voie”. Redactorul Aurel Bunescu realizează în Cleveland „America” în 1913, iar apoi în Hamilton, Canada va face același lucru în 1917. Dintre atâtea zeci de titluri, exemplificăm din noua monografie doar „Atheneum”, publicație apărută la Vancouver în 2001, cu programul succint formulat: „Este românească, scrisă de români pentru români.” Presa românilor canadieni atestă dialogul diasporei cu țara, de care ei se interesau continuu. „Cuvântul românesc”, scos în 1976 la Câmpul Românesc din Hamilton, a purtat la modul propriu războiul cu comunismul, cum anunță George Bălașu, afirmând explicit și energic: „Nu vom înceta lupta noastră până în ziua eliberării poporului român și nu vom precupeți niciun fel de sacrificiu pentru această eliberare. Potențialul luptei noastre crește mereu, odată cu cei ce ne înconjoară, ne ajută și sunt prezenți cu nelimitata lor credință în supraviețuirea noastră.”

În moderna sală suceveană, unde s-a desfășurat evenimentul, scaunele erau distanțate, între cei prezenți aflându-se și reprezentanți ai mass-mediei. Publicistul pr. Ioan Popoiu a sosit cu totul special în Suceava, ca să participe la evenimentul lansării de la Muzeu.

Foto.3. Gabriel Cărăbuș, Anca Sîrghie și autorul

Domnul Ioan Nichitoi, „singurul doctor din tot efectivul inspectoratului poliției județene” cum ține să afirme cu mândrie, ne-a fost ghid, unul vesel și spumos la vorbă. Centrul orașului ne-a întâmpinat prietenos cu parcul unde am făcut poze la bustul lui Ciprian Porumbescu. Peste bulevard, ne-a atras atenția clădirea monumentală a Prefecturii și Biserica Catolică din vecinătate. Am vizitat Mânăstirea „Sf. Ioan cel Nou”, Arhiepiscopia Sucevei și a Rădăuților, întrezărind peste păduri statuia Voievodului Soare al Moldovei. Am coborât în Muzeul Cetății Suceava, modernizat după standarde europene, emoția întâlnirii cu istoria atingând cote înalte. Masa copioasă care ne aștepta la restaurantul „Căprioara” din Adâncata era binevenită la sfârșitul unei asemenea zile faste.

IV. Reuniunea culturală românească de la Cernăuți, Ucraina

Apoi, în 19 august a.c., la invitația Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina „Mihai Eminescu”, prin inițiativa publicistei Maria Toacă, o cunoscută colaboratoare la ziarul „Zorile Bucovinei”, prezentarea cărții lui Ștefan Străjeri avea să fie realizată la Cernăuți, în capitala istorică a Bucovinei, care își dobândise prin tradiția sa de cultură germană și austriacă, renumele de „Mica Vienă”. Se știe că Cernăuți fusese capitala Ducatului Bucovinei la 1848, strălucit oraș de spiritualitate românească în Evul Mediu, apoi în perioadele 1918-1940 și 1941-1944. Dar în prezent, românii sunt o minoritate, care face eforturi să-și păstreze identitate națională. Spre ei ne îndreptam noi într-un elegant Mercedes, plecând dis de dimineață din Suceava, rulând printre dealuri cu lanuri atent parcelate. La Pătrăuți se mai păstrează o biserică de pe vremea lui Ștefan cel Mare. Salutăm în viteză Dărmănești, Dănilă, Românești, Negostâna, apoi orașul Siret, de unde drumul se deschide în 4 benzi, cu parcări încăpătoare pentru tiruri. „De ce asemenea gropi nereparate în granița română?” se întreabă omul de afaceri sucevean Ștefan Simiganovschi care ne însoțește. Trecând în viteza Mercedesului pe podul Siretului curgând domol, ne-am îndreptat spre vama dintre România și Ucraina, vestită pentru restricțiile impuse la diferite mărfuri, mai ales la cărțile de istorie, categorie din care vameșii ucraineni nu acceptă mai mult de un exemplar la fiecare titlu. Or, noi aveam în portbagaj câteva zeci de volume cu „Istoria românilor canadieni 1890-2020” a lui Ștefan Străjeri. Nu mi-am arătat neliniștea, pentru că suceveanul care ne conducea în noua noastră expediție era foarte sigur pe sine, el fiind un om de afaceri, care trecea foarte des prin granița Ucrainei. Într-adevăr, am fost declarați la vamă, drept o delegație „oficială”, așa că toate grijile mele, ce-mi măcinaseră noaptea dinainte, nemărturisite prin viu grai celor din mașină tocmai pentru că ei păreau liniștiți, s-au spulberat, când salutul „Dobrâi deni” a fost primit cu veselă prietenie, iar pașapoartele au fost verificate cu paciență. Un vameș mi s-a adresat emoționat arătându-mi propria legitimație ca să văd că are și el exact numele meu, „Sîrghie”, ceea ce – spunea el – i se întâmplă foarte rar.

Iată-ne în Bucovina de Nord și prima localitate prin care trecem admirând case îngrijite se numește Streche. Ghidul nostru vorbește despre satul românesc Apșa de Jos din regiunea Maramureșului istoric, unde absolut toate casele au unul ori mai multe etaje și neapărat 10-15 camere. De ce? Pentru că fiecare localnic dorește să întreacă pe vecinii lui. Este cel mai bogat sat din întreaga Ucraină. O luăm pe drumul vechi din Valea Cosminului, ca să vedem Complexul Gheorg Parc cu piscine și cu o expoziție de autoturisme de epocă. Ne pozăm la hala expozițională care are un autoturism pe acoperiș, o ciudățenie amuzantă pentru noi. Facem glume și când ni se spune că în satul Voloca se cos rochii de mireasă de 2000 euro. Apoi trecem de centura ce duce spre Polonia. În fine intrăm în Cernăuți, capitala Bucovinei istorice, cândva. Încerc să-mi imaginez acele timpuri când Mihai Eminescu și frații lui veneau pe acest drum la școală. Hotelul italian Rivoli mă readuce în orașul cosmopolit de astăzi, dar Spitalul imperial, bine păstrat, mă asigură că ce este temeinic construit rezistă. Urmăresc pe fereastra mașinii bulevardul de intrare cu pavaj neschimbat de la 1900 și cu denumiri slave ale magazinelor, fie „Apteka” desemnând farmacia, fie „Productâ” pentru aprozar. Mi-am amintit că într-un interviu luat în 2011 de Tamara Gorincioi, postat de Iulia Modiga, despre românii din Cernăuți, Maria Toacă-Andrieș mărturisea: „Paradoxal, acum, deşi n-are aura care te-a fermecat, îmi este totuşi apropiat şi drag. N-aş pleca pentru nimic în lume de aici. Librăria cu literatură românească nu mai este demult. În schimb, avem un monument şi un bust ale lui Eminescu, o Casa Naţională, o Societate a scriitorilor români, o mulţime de societăţi de cultură, care se suspectează şi se împung între ele, un Consulat al României, care ne invită la o cupă de şampanie în zile de sărbători naţionale, organizează manifestări cu respiraţie românească. Avem multe şi totodată – nimic, pentru că, în loc să ne înmulţim cuceririle, noi ne împăcăm cu mersul înapoi.” Dacă în perioada sovietică funcționau peste 100 de școli în limba română, după proclamarea independenței în Ucraina sunt tot mai puține unități de învățământ românești, pentru că în localități cu populație pur-românească se deschid clase cu predare în limba ucraineană, „chipurile, la rugămintea părinților. Mai trist decât toate e că asemenea „rugăminți”, formal, într-adevăr, există. Unor părinți li se pare că odraslele lor vor ajunge direct în parlament sau în capul unor ministere, dacă vor învăța în ucraineană. Cei mai mulți însă ajung să-și caute salvarea în Occident. Pentru a străbate Europa, se zbat să obțină un pașaport românesc, iar de limba română nu au nevoie.” Această comunitate ne va primi pe noi cu multă ospitalitate.

Foto 4. Alături de o tânără familie franco-bucovineană

În vitrinele primei încăperi a Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina „Mihai Eminescu” ne întâmpină exemplare din „Caietele Eminescu” și mă bucură nespus gândul că această ediție esențială și-a croit drum până la Cernăuți. Un cuplu de tineri căsătoriți, el francez și ea româncă din Cernăuți, ne încântă cu costumația lor tradițională, în care distingem frumoase motive florale. Câtă lumină caldă respirau acei tineri minunați! De la Televiziunea locală a sosit un echipaj, care a luat interviu lui Ștefan Străjeri, un musafir special al comunității românilor. Vizităm sediul Societății, bucuroși să oferim cărțile noastre aduse din țară pentru Biblioteca în plin proces de aranjare.

Sala unde urma să purtăm un dialog cu românii cernăuțeni era aproape plină, căci la Societatea pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina „Mihai Eminescu” din centrul orașului, au sosit români din câteva localități. Astfel, comuna Mahala era reprezentată de o întreagă delegație, iar Societatea „Golgota” a Românilor din Ucraina și-a trimis cele mai de seamă personalități. Mi-au dat de gândit atât toponimicul „Mahala”, cât și intitularea „Golgota”. Prezentarea „Istoriei românilor canadieni 1890-2020”, la care cuvântul meu a fost urmat de cel al doamnei Maria Toacă, a stârnit vii amintiri, pentru că în sală se aflau mulți dintre urmașii bucovinenilor plecați spre Canada. Emoția a atins cote maxime. Reuniunea s-a desfășurat în prezența a 4 academicieni, printre ei numărându-se Vasile Tărâțeanu, patriotul însuflețit.

Foto 5. Anca Sîrghie alături de Vasile Tărâțeanu, o revedere așteptată

Despre emoționanta valoare a mărturiilor selectate de Ștefan Străjeri în monografie, ca și în alte cărți, de la pionierii preeriei canadiene plecați din Bucovina, mai ales din satul Boian, care are un echivalent pe pământ canadian, a vorbit dr. Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei Române. Vasile Rauț, președintele Societății „Golgota”, a observat că cele mai interesante confesiuni sunt ale „canadienilor” din Boian. Mai mulți participanți la eveniment, ca prof. Octavian Voronca, au ținut să relateze experiențe de familie, ce-i leagă de Canada. Multe ar fi putut să povestească și doamna Elena Nandriș, care își amintește de măhălenii ei plecați în Canada. Realitatea este că aproape toate satele din Bucovina sunt reprezentate în Canada, de-a lungul a patru generații, așa că amintirile curgeau. Fiecare participant părea că are ceva de relatat din amintirile familiei. Dar nu era timp pentru atâtea destăinuiri. Arhivele orașului Cernăuți deține multe documente ale exodului românesc spre Canada. Oferind cărțile proprii autorului monografiei, Dragoș Olaru a ținut să precizeze că și el este din „Canada”, cum se intitulează în sens ironic un cătun din satul natal Ropcea de pe Siret, localitate care își păstrează până în prezent preponderența românească.

Foto. Doamna Elisabeta Bizovi la cuvânt

Invitată la cuvânt, soția profesorului de limba și literatura română Vasile Bizovi, care a fost o personalitate de mare cinste în comunitatea locală, a mărturisit că mai valoroasă decât oricare prietenie este lectura cărților bune. De altfel, prietenii ei adevărați sunt oamenii care iubesc cărțile, așa cum este publicista Maria Toacă, moderatoarea acestui eveniment livresc, Nicolae Toma, redactorul-șef al ziarului „Zorile Bucovinei” ori jurnalista Felicia Nichita-Toma. Întreaga asistență a aplaudat pe doamna Eleonora Bizovi, văduvă de 20 de ani, răstimp în care s-a ostenit să pună în lumină personalitatea profesorului legendar, supranumit „arhanghelul limbii române”. Mai mulți dintre cei prezenți la eveniment fuseseră elevii profesorului Bizovi, ceea ce a mărit emoția reuniunii. Ca și noi, oaspeții sosiți de peste Siret, au fost încântați și localnicii, să asculte cântându-se și recitându-se versuri în limba română. Domnul Gh. Puiu, a cărui mamă s-a născut în Toronto, Canada, a interpretat romanța „La umbra nucului bătrân” și cântece cu un mesaj patriotic: „Sunt român din Bucovine/ Și nu port în suflet vina/ Că o sârmă mă desparte/ De frații mei de departe.” Natalia Camelia Proțiuc i s-a alăturat, cântând în duet. Elevul Marius Răuț de la Liceul cu limba de predare română „Alexandru cel Bun” a cântat la clarinet. Poetul Dumitru Zaidel a citit din cartea sa de debut, intitulată „Soarta”, apărută la editura Cornul Abundenței de la Craiova, 2021, din păcate în condiții execrabile, cum aveam să constat răsfoind-o, dar calitatea activității unor edituri improvizate din România este o temă pe care nu o voi dezbate acum și aici. Mesajul poetului Zeidel este cuprins în versurile: „Să ne trezim români cu toții,/ Cei de acolo și de aici. /Să dăm pe mâna legii hoții/ Să ne trăiască țara-n veci”. La sesiunea de autografe, autorul Ștefan Străjeri a oferit gratuit absolut toate exemplarele cărții cu care sosise la Cernăuți, căci setea de-a citi românește s-a dovedit acolo a fi copleșitoare. Importanța acestui eveniment cărturăresc este cu atât mai mare cu cât asemenea reuniuni panromânești sunt foarte rare.

Invitația de a vizita comuna Boian nu avea egal pentru noi, cei care lecturaserăm paginile dedicate în monografie satului cu același nume din Canada. După 20 km de rulare pe șosea, am intrat în localitatea de reședință a moșiei lui Ion Neculce, la a cărui statuie ne-am fotografiat. Pe locul bisericii ctitorite de Ion Neculce, s-am ridicat un nou locaș sfânt din piatră și cărămidă, Adormirea Maicii Domnului, edificată între 1830 și 1838. Aici a slujit între martie 1857 și aprilie 1859 pr. Iraclie Porumbescu, tatăl compozitorului Ciprian Porumbescu. Satul este modernizat, troițele lucesc croite în nichel, ca și multe porți ori fântâni din curțile sătenilor. Una dintre troițe a fost ridicată în memoria românilor deportați. Cetățean de onoare al Boianului, Vasile Botă ne-a oferit împreună cu nepotul său, tânărul sculptor Cristian Botă, o masă copioasă, într-o casă demnă de prestigiul acestui talentat artist. O casă-muzeu, prin colecțiile pe care le deține, prin lambriurile artistice și prin lucrările lui Cristi, între care ne-a impresionat cu tot special bustul făcut lui Ștefan ce Mare.

Foto. Anca Sîrghie și autorul la statuia lui Ion Neculce din Boian

Reîntorși la Cernăuți, am vizitat Universitatea, ghidați de prof. Nicolae Costaș, care ne-a condus prin sala de marmură, prin cea roșie și cea albastră, mulțumit să ne vorbească despre generația de la 1918, care acolo a semnat actul unirii cu România. Acest complex arhitectural a fost edificat cu începere de la 1875, după planurile cehului Josef Hlàvka, numindu-se Franz Josefs Universität, cu limba de predare germană. Atrași de renumele teologiei ortodoxe de aici, mulți studenți soseau din România, Serbia, Bulgaria și Rusia. În 1941, Politehnica „Gh. Asachi” din Iași și-a mutat sediul la Cernăuți pentru câțiva ani. Atunci instituția se numea Universitatea „Regele Carol I”. Între profesorii români care au ridicat prestigiul Universității cernăuțene se numără Sextil Pușcariu, Isidor Onciul, Vasile Găină. Ion Nistor, I.G. Sbiera, Eugen Bădălău etc. Am rămas uimiți de monumentalitatea acestei instituții de învățământ superior, comparabilă arhitectural cu cele mai renumite universități europene. Am spus o rugăciune la Capela Universității, gândindu-ne la drumul de întoarcere spre Suceava, fără să uităm să ne cumpărăm rochii frumoase și șampanie, cum cerea tradiția locală. În trecere am salutat Teatrul Național din Cernăuți, la fel de frumos ca și cel din Cluj-Napoca, apoi statuai lui Eminescu realizată de cernăuțeanul Dumitru Gorcovski. Prea mult, chiar imposibil ar fi fost să găsim timpul necesar spre a ne opri la mormântul lui Aron Pumnul, profesorul căruia la 1865 i-au închinat o plachetă de versuri învățăceii înlăcrimați, între care se afla și Mihai Eminovici. Tot de aici plecau spre revista „Familia” a lui Iosif Vulcan poezia.

Foto. Universitatea din Cernăuți

„De-aș avea”, urmată de alte versuri, redactorul orădean schimbându-i numele în Eminescu. Negreșit, că ne vom mai întoarce la Cernăuți, unde mai avem multe obiective de atins.

V. La Alba Iulia în Cetatea Marii Uniri

Periplul a continuat în 23 august la Alba Iulia, în capitala Marii Uniri. Acolo am răspuns împreună cu autorul invitației profesorului drd. Mihai Octavian Groza de a dezbate tema „Prezențe culturale românești în America” la emisiunea „Pașaport cultural” de la postul de televiziune locală „Alba Carolina”. La Galeriile de Artă, autorul româno-american a fost aplaudat de un grup de intelectuali, în frunte cu președinta ASTREI, Maria Cioica și cu Adriana Elena Popa, președinta asociației „Datini Strămoșești”, Alba Iulia. Chiar dacă prezentarea de carte a fost mai sumară ca în celelalte popasuri, interesul pentru subiectul cărții lui Ștefan Străjeri era manifest. Tocmai din Câmpeni sosise o profesoară de franceză, care cercetează la doctorat relațiile româno-canadiene. Oricât de des ai descinde în cetatea bastionară Alba Carolina, simți că nu-o poți epuiza farmecul.

Foto. Anca Sîrghie și Ștefan Străjeri la Galeriile de Artă

VI. Sibiul, ca punct de sosire a cărții dăruite de Ştefan Străjeri țării lui natale

La Cenaclul „Radu Theodoru” din Sibiu, în colaborare cu Uniunea Scriitorilor din România și cu Liga Culturală Sibiu, în 24 august 2021, s-a făcut prezentarea „Istoriei românilor canadieni. 1890-2020”, eveniment găzduit de Cercul Militar local. Am avut alături, ca prezentatori, pe prof. univ. dr. Elena Macavei, care a împărtășit în stilul bogat asociativ bine cunoscut câteva impresii pertinente de lectură, și pe eseistul-publicist dr. Mihai Posada, din a cărui prezentare voi cita următoarele: „Potrivit titlului, „istoria” dlui Ștefan Străjeri vorbește și despre geografia Canadei, despre popoarele native, despre primii europeni ajunși în „Noua Franță” pe vremea când pe la noi se socotea istoria între sfârșitul domniei lui Ștefan cel Mare și puțin după aceea a voievodului întregitor Mihai Viteazul, respectiv între anii 1497 și 1670.[…] „Până în prezent, despre românii din Canada nu s-a realizat nicio monografie amplă în limba română”. – citim la p.107, iar la p. 109, autorul precizează: „Numărul românilor care au emigrat în Statele Unite a fost mai mare decât al celor care au mers în Canada”. În stilul direct, colocvial și atractiv al întregii cărți, Ștefan Străjeri ne spune că imigrația românească în Canada se găsește menționată de pe la 1890-1891, începând, se pare, cu Nicolae Zora, bucovinean cum este și autorul. […] Pornind de la istoria & geografia Canadei, autorul trece în revistă cu atenție și grijă deosebită pentru detaliu, etapele emigrării-imigrării românilor în Canada, viața religioasă a comunităților de români canadieni cu numeroasele lăcașuri de cult (ortodoxe, greco-catolice, baptiste etc.), organizațiile românești, publicațiile, emisiunile lor de radio și televiziune, personalitățile româno-canadiene (scriitori și oameni de presă, artiști, oameni de știință și lideri comunitari), mărturisiri din presa canadiană relatate de primii imigranți români și urmașii acelora. „Indexul alfabetic”, între paginile 747-782, completează ținuta științifică a unei monografii inedite, bogat ilustrate documentar cu fotografii și reproduceri diverse. Două prefețe – una alcătuită de Anca Sîrghie din Sibiu (România): „Vocația identității naționale”, cealaltă „O istorie a fenomenului românesc în Canada” de dr. Silvia Urdea. (U.S.A.) completează editorial o cercetare monografică pe care, oricine va dori să cunoască sau să dezvolte ceva despre românii canadieni și epopeea stabilirii lor pe continentul de dincolo de Atlantic, nu o poate ocoli.” Cu interes a fost ascultat și cuvântul doamnei Emilia Matei, președinta Societății Graiul Românesc din Windsor, Canada, personalitate prezentă în cartea lui Ștefan Străjeri.

Foto. Autorul vorbind despre cartea sa

Actorul Cătălin Emil Neghină de la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu a lecturat expresiv câteva fragmente din paginile cărții. Autorul a oferit autografe pe exemplarele cumpărate de sibieni. Aici au fost mai numeroși cumpărători ai cărții decât oriunde. Cartea poate fi achiziționată și în viitor, plata făcându-se prin bancă. Sala cu cel mai numeros public și atmosfera în care s-a desfășurat evenimentul bine organizat l-au determinat pe autor să considere cu încântare că la Sibiu a fost un adevărat hit al turneului său făcut în România. „Drumul” monografiilor lui Ștefan Străjeri este abia început. Viața lor, ca prezență livrescă, se va îngemăna cu cea a comunităților de români de pretutindeni, cărora vrednicul bucovinean, fără îndoială, le poate da un model. Considerăm că asemenea cărți pline de adevăr vor fi achiziționate de lectori, indiferent de profesie și de condiții sociale, anume de către toți cei care doresc să ia aminte la viața conaționalilor noștri din Lumea Nouă.

Și pentru că Ștefan Străjeri și soția sa, Luminița, erau pentru prima dată la Sibiu, am făcut un tur prin Mărginimea Sibiului, vizitând sate ca Cristian, Orlat, Gura Râului, Sibiel, Vale, orașul Sălițte, Tilișca, promițându-ne ca la o viitoare descindere să continuăm cu celelalte sate de pe „Drumul Regelui” până la Jina. Deocamdată ne-am întors prin Poplaca și Rășinari, ca să nu ratăm centrul istoric al Sibiului. Acesta a uimit oaspeții noștri cu farmecul său medieval unic.

Foto. Anca Sîrghie