O zi cu străjerul românilor de peste atlantic și emoții mari cât un secol

Views Counter: 44

O zi cu străjerul românilor de peste atlantic și emoții mari cât un secol

Autor: Maria Toacă (Cernăuţi)

(Text scris în data de 19 august 2021, n.red.)

S-a lasăt de-acum noapte neagră, trece și ziua luminoasă de 19 august, dar nu cum trec multe în ultimul timp. Emoțiile au început din prourul dimineții, de la gândul că Ștefan Străjeri, după ce a traversat Atlanticul, revenind la baștina sa Pojorâta cu cea mai mare bogăție adunată în America – monumentala monografie „Istoria românilor canadieni, 1890-2020” – mai trebuie să treacă o vamă cu această scumpă povară a destinului. A avut grijă Dumnezeu să le rânduiască pe toate, cum nu se poate mai bine și mai frumos, protagonistul lansării de carte la Cernăuți, întocmai ca în străvechile noastre povești, având însoțitori de mare nădejde – soția sa Luminița „co-autoare a tuturor realizărilor sale, ființa cu care reușește să împărtășească valori existențiale și sufletești”, doamna profesoară univ.dr. Anca Sîrghie din Sibiu, prefațatoarea cărții, care a înregistrat recordul de a citi cu maximă atenție nu doar până la capăt, ci de trei ori (!) cele aproape 800 de pagini ale acestei ample, atotcuprinzătoare cronici despre istoria migrației românești peste Atlantic. Autorul îi mai avea de buni însoțitori la drum pe tatăl său și un prieten sucevean, care a fost nu o dată la Cernăuți și i-a adus pe toți direct la sediul Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina „Mihai Eminescu”, unde, sub egida Bibliotecii de aici și Societății „Golgota” a Românilor din Ucraina, s-a desfășurat manifestarea.

Îmi pare rău că, timpul fiind atât de limitat, iar dorința oaspeților – de a vedea cât mai multe, a rămas în anonimat numele prietenului (Ştefan Simiganovschi, n.n.) ce a ținut cârma întâlnirii și ne-a „plimbat” cu mașina pe drumuri umbroase spre casa părintească a tânărului sculptor din Boian, Cristian Botă. Dar nu e unicul și cel mai mare regret. Părerea de rău vine, mai ales, că oaspeții erau grăbiți să se întoarcă spre seară la Suceava, iar o carte atât de interesantă pentru noi merita mai mult timp de discuții. Oricum, și în cele aproximativ două ore am dovedit să parcurgem imaginar drumul românilor noștri spre Pământul Făgăduinței – Țara Frunzei de Arțar, străbaterea prin timp fiindu-ne nivelată revelator de doamna de la Sibiu, Anca Sîrghie, care ne-a oferit repere pentru a-l cunoaște pe autor și ne-a incitat interesul de a citi această carte. E o adevărată enciclopedie, ce se cere studiată cu creionul în mână. Primind în prealabil varianta on-line, pot spune că nu e o lectură distractivă, ușoară. Numai s-o citești nu e simplu, fapt ce ne duce cu gândul la munca extraordinar de mare a autorului. Se vede că l-au ajutat și studiile economice, cartea fiind bine documentată, bazată pe cercetări științifice, fapt evident și din indicele de nume ce cuprind tocmai 35 pagini. Totodată, străbate din paginile cărții talentul publicistico-literar al autorului, îndeosebi în capitolul 7 – cel mai cutremurător, pentru că ne aduce mărturisiri din preeria canadiană, relatate de primii imigranți și urmașii lor. Despre importanța mărturisirilor incluse nu numai în aceasta, dar și în alte cărți a vorbit dr. Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei Române, iar Vasile Rauț, președintele Societății „Golgota” a concretizat că cele mai de seamă mărturisiri pentru el ca cititor sunt ale „canadienilor” din Boian. Îndrăgitul nostru cântăreț Gheorghe Puiu are un interes și mai mare pentru această carte, deoarece mama sa a văzut lumina zilei pe continentul american, în orașul canadian Toronto, și a auzit în copilărie multe povești de la bunici despre viața lor într-o altă lume, precum și despre motivul întoarcerii lor acasă. La fel și tatăl profesorului Octavian Voronca a avut doi frați în Canada. Dragoș Olaru, făcând schimb de cărți cu oaspetele, s-a „lăudat” că și el e din „Canada”, așa era numit peiorativ locul nașterii sale, un cătun din Ropcea sa natală.

Întâlnirea cu Ștefan Străjeri ne-a arătat încă o dată câtă bucurie ne poate aduce o carte și cât de frumos ne unesc lucrurile făcute nu doar cu rigoare științifică, ci și cu multă dragoste. Când mai avea să vină la Cernăuți doamna profesoară Eleonora Bizovi, care a împlinit de curând 89 de ani! Anii trăiți, alături de soțul ei, excelentul profesor de română Vasile Bizovi, au învățat-o că e important să ai în viață prieteni adevărați și cărți bune, care îți sunt de neînlocuit. Și cei mai buni prieteni ai dnei Eleonora sunt iubitori de carte – cetățeanul de onoare al Boianului Vasile Botă, nepotul său, sculptorul pe care-l numim simplu – Cristi, Nicolae Toma, redactorul-șef al ziarului „Zorile Bucovinei”, jurnalista Felicia Nichita-Toma, dar și autoarea acestor rânduri. Când trec prin Boian, dacă nu pașii, apoi inima mă duce spre casa dumneaei.

Câte le-a auzit în scurtu-i dialog cu românii noștri, impresionat și de melodiile la clarinet interpretate de tânărul gimnazist Marius Răuț, de armoniosul duet Gică Puiu-Natalia Camelia Proțiuc, de poeziile patriotice ale lui Dumitru Zaidel din Mahala, care și-a împărtășit bucuria de a scoate de sub tipar o plachetă de versuri, Ștefan Străjeri ar mai putea scrie o carte nu mai puțin voluminoasă. Ar fi avut ce povesti și dna Elena Nandriș despre măhălenii ei, plecați de la vatră și alții care n-au dovedit să povestească istorii auzite în propria familie, în satele lor. La întâlnirea de la Societatea „Eminescu” se adaugă pagini inspirate de vizita la vatra lui Ion Neculce, Boian, și popasul la Universitatea Cernăuțeană. Deși programul de lucru al prof. Nicolae Costaș, în calitatea-i de ghid se încheiase, el i-a primit cu amabilitate pe oaspeți. Și ce noroc e să întâlnești un om de-al nostru acolo unde e mai mare interesul! Erau deja închise sălile de marmură, albastră și roșie – toate cu semnificație istorică, îndeosebi cea sinodală, unde generația de la 1918 a înfăptuit Unirea. Însă nimerindu-se de serviciu un român de-al nostru am avut norocul să le deschidem ușa. Dar despre ușile și inimile deschise, îndeosebi la Boian, urmează mai departe.

Prin Boian, cu doruri multe

Câte minuni se pot întâmpla numai într-o singură zi! Poate pentru că era sărbătoarea Schimbării la Față (pe stil vechi, n.red.), când creștinii cred că se deschid cerurile și cei aleși de Dumnezeu pot vedea Porțile Raiului, Ștefan Străjeri și însoțitorii săi, sosiți la Cernăuți cu dar de carte – monografia „Istoria românilor canadieni, 1890-2020” (autorul a donat circa 30 de volume, donații de literatură română am primit și din partea prof. dr. Anca Sîrghie din Sibiu), au avut norocul să pășească pe pământulul Boianului din Bucovina, pentru a le aduce un pumn de țărână românilor din Boianul canadian. O gură de rai au văzut oaspeții în curtea și casa găspodarilor Ion și Rodica Botă de la Boian-Hlinița, fiind invitații fiului lor Cristi. Drept că gospodarii nu erau acasă. Ei muncesc prin străinătăți pentru oaza de paradis de acasă, ca să trăiască în liniștite și bunăstare mamele lor, bunicuțele Pachița și Ana, pentru ca să-și continuie studiile fiica Anișoara, studentă la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava, să poată crea, pe măsura vocației și talentului său, fiul Cristian, un sculptor cu viitor promițător dacă judecăm după ce a reușit să facă până acum. Dar până a gusta din sarmale și alte bunătăți gătite și garnisite ca la carte de Anișoara, desigur sub supravegherea bunicuțelor, Cristi ne-a propus să trecem prin atelierul său, acea „sfântă a sfintelor” unde se nasc opere de artă. „Pe Ștefan cel Mare l-am scos afară, să se usuce la soare”, ne explică tânărul, invitându-ne în grădină. Mirosea a iarbă, a mere coapte, peste toate plutind taina creației. Ceva mai târziu, oaspeții uitând că sunt grăbiți, au stat de vorbă cu Iraclie Porumbescu, înveșnicit în bronz de Cristian (cu sponsorizarea și încurăjarea unchiului Vasile Botă) în curtea bisericii Adormirea Maicii Domnului, oprindu-se puțin mai la vale la bustul cronicarului Ion Neculce – opera sculptorului Dumitru Gorșcovschi. „Parcă l-aș lua cu mine la Sibiu, m-am îndrăgostit de acest toponim „Boian”, șopti dna Anca Sîrghie. Ștefan și Luminița nu mai aveau cuvinte, exprimând prin tăcerea lor aceeași dorință.