Dezvoltarea social-umană dependentă de sistemul de învăţământ

Dezvoltarea social-umană dependentă de sistemul de învăţământ

Autor: dr. Galina Martea (Basarabia/Olanda)

Educația omului este funcția pe care trebuie să o îndeplinească atât natura proprie a ființei umane, cât și comunitatea prezentă în viața acestuia. Procesul educațional, cu reguli concrete în acțiuni, prin mișcarea evolutivă reformează comportamentul individului și al societății acestuia, ca urmare formând ierarhia valorilor în raport cu cerințele și necesitățile existente ale timpului. Treptat, omul și societatea devin dependenți unul față de altul în procesul schimbărilor, corelația având tangență cu mediul educațional și al instruirii, în rezultat creându-se sistemul comun de activitate. Sistemul comun de activitate, definit de ansamblul fenomenelor educaționale și sociale, stabilește legile specifice ale domeniului, incluzând în sine educația, învățământul – respectivele integral făcând parte din activitatea pedagogică cu acțiunea de formare a personalității individului. În activitatea de formare și instruire a omului sunt prezenți diverși factori, rolul esențial fiind de a contribui considerabil la procesul instructiv-educațional de calitate. Prin diversitatea acestor aspecte care determină pozitiv procesul educațional într-un mediu social sunt în actualitate actorii societății: școala sau unitatea de învățământ, societatea în cauză, statul, familia, instituțiile și întreprinderile interesate în promovarea și valorificarea procesului de instruire, centrele bisericești. Așa dar, relația dintre școală – societate – stat – individ este rolul esențial și factorul primordial în dezvoltarea unui sistem autentic de instruire și educație. În procesul de colaborare, cu acțiunea de a contribui benefic la dezvoltarea sistemului, se concentrează tot mai mult valoarea bazată pe specificul și caracterul național al educației. Specificul și caracterul național al educației se manifestă prin modul de comportare, gândire, acțiuni, limba comună și unică de comunicare, deprinderi, obiceiuri – totalitatea acestor afirmări în interacțiune cu omul și societatea acestuia este acțiunea și procesul reciproc prin care se completează patrimoniul cultural al unei țări. Deci, educația omului nu poate fi efectuată separat de societate, deoarece ambele au un anumit scop şi anume:  de a obține cât mai multe beneficii comune. Atât omul, cât și societatea își au menirea de a ridica calitatea vieții, nivelul de cultură și civilizație, remodelarea intelectului uman – rezultat al unei bune instruiri și al unui nivel bun de educație. În acest proces nu poate exista separat nici statul, care administrează societatea umană. Dezvoltarea unui sistem bazat pe educație și instruire are nevoie de susținerea și ajutorul permanent din partea statului, organ care își exercită controlul și autoritatea asupra societății și individului din cadrul acesteia. Iar sistemul de învățământ, cu rolul de a educa și a instrui omul, este centrul cultural și intelectual al oricărei societăți și oricărui stat. Ţinând cont de valoarea sistemului de învățământ, orice țară sau putere statală urmează să respecte și să contribuie cu demnitate la acțiunea de valorificare a procesului de instruire, care este imaginea reprezentativă a identității naționale, a identității individului si societății acestuia.

Instituția de învățământ/ școala a fost, este și va fi mereu acel mediu social în care crește, se dezvoltă, se educă și se instruiește omul. Pentru a atinge nivelul corespunzător de educație și instruire omul-copilul are nevoie de multă învățătură, de multă atenție din partea școlii și a cadrului didactic, de multă autonomie și de relații socio-umane necesare comunicării pentru o dezvoltare personală. Aici trebuie să-și spună cuvântul comportamentul cadrului didactic, care este dascălul, îndrumătorul și propagatorul ideilor despre identitatea personalității și identitatea sistemului de învățământ. Rolul profesorului în educația copilului este esențial – misiunea fiind de a educa, de a cultiva și a transmite  elevului esența valorilor, determinată de importanța factorului uman în societate. Prin această acțiune, profesorul cu unitatea de învățământ trebuie să promoveze mottoul cu referire la „identitatea educației școlare, parte integrantă a sistemului de valori”. Identitatea educației școlare este realitatea prin care se recunoaște procesul de instruire, climatul instituției, cultura educațională și, totodată, este acțiunea și rolul școlii de a ajuta individul să-și dezvolte propria identitate într-o societate. Școala, ca identitate a societății, exprimă caracterul misiunii prin care se dezvoltă factorul uman cu personalitatea corespunzătoare.

Sistemul de învățământ în realitate este un producător de identități. Prin educație se dezvoltă identitatea națională, iar prin calificarea profesională se dezvoltă economia națională sau, mai bine zis, identitatea economiei naționale. Atât educația, cât și calificarea profesională sunt domenii esențiale ce urmează a fi apreciate în aceeași măsură și la justa valoare. Ca rezultat, personalitatea ființei umane se manifestă prin educație și profesionalism, calități acumulate în instituția de învățământ. Deci, rolul profesorului și al unității de învățământ în societate este acțiunea prin care se formează personalitatea copilului–elevului. Profesorul cu unitatea de învățământ este principalul element ce contribuie la formarea capitalului uman – resursă prioritară în dezvoltarea unei societăți. Prin intermediul sistemului de învățământ învățătorul este persoana care influențează și reglează societatea în dezvoltare. Concomitent, cadrul didactic, școala, elevul este prezentul și viitorul unei societăți, dar și al procesului evolutiv de transformare a vieții cu tendințe numai spre perfecțiune. Pe când managerul unităţii de învăţământ este coordonatorul şi mânuitorul tuturor proceselor din acest domeniu, care implementează metode performante de administrare şi realizează regulile de joc în pas cu schimbările şi cerințele impuse de societatea contemporană mereu în creștere.

Formarea personalității prin educație și instruire cu identitatea corespunzătoare este acțiunea de esență a unei societăți bazată pe echitate, respect și transparență. Iar acțiunea prioritară a unui sistem de învățământ, parte componentă a societății, este de a forma omul în limita valorilor axate pe intelect, personalitate, identitate. Existența evolutivă a acestor aspecte poate fi viabilă și durabilă doar într-un mediu social sănătos, plasat în parametrii corespunzători de dezvoltare a intelectului uman, corelația fiind dependentă de necesitățile reale ale vieții. Prin intermediul cerințelor și necesităților reale ale existenței, ființa umană cu capacitatea de a gândi și a înțelege sensul și legătura fenomenelor din lumea înconjurătoare este capabilă să dezvolte natura lucrurilor până la limitele maxime ale valorilor. Valoarea, expresie și imagine a unei societăți, este realitatea unei țări prin care se dezvoltă omul cu propria personalitate și identitate. Identitatea și personalitatea acestora își face prezența printr-un comportament adecvat, format prin sistemul calitativ de instruire și educație ce este recunoscut atât la nivel național, cât și mondial. Ţările din Vestul Europei, America de Nord, Australia, Noua Zelandă au conștientizat corect faptul că o cultură și educație autentică poate fi obținută numai prin intermediul sistemului de învățământ, centrat pe identitatea reală a societății și a factorului uman, recunoscută ca valoare supremă a națiunii. Pentru această valoare supremă a națiunii, societatea țărilor respective muncește și depune tot efortul pentru a obține rezultatele dorite. În acest scop sunt antrenate toate principiile moderne de educație și instruire și, în același timp, sunt implicate o bună parte din instituțiile și întreprinderile din cadrul țării, care sunt interesate de procesul evolutiv al școlii. Statul, autoritate publică a societății, este actorul principal interesat în dezvoltarea sistemului de învățământ – ramură și domeniu prioritar din cadrul țării. Sistemul de învățământ din aceste țări este acea forță care determină importanța omului în societate și rolul societății în viața omului. Totodată, profesorul cu unitatea de învățământ este principalul element ce contribuie la formarea capitalului uman, resursă prioritară în dezvoltarea societății. Instruirea centrată pe spiritul creator și de organizare a elevului, pe dezvoltarea gândirii logice, pe capacitatea de independență și autonomie, pe criteriul de responsabilitate personală, pe comunicarea adecvată și unitatea dintre elev-profesor, pe cooperarea benefică cu rezultate pozitive dintre părinte-elev-învățător, pe personalitatea cadrului didactic în relațiile cu personalitatea elevului – toate acestea pun bazele conceptului de identitate a personalității cu lumea și realitatea înconjurătoare. În țările respective evaluarea elevilor se produce în raport de propria evoluție și propriul scop raportat la instruire. Asistența și sprijinul social acordat fiecărui copil-elev include activitatea întregii comunități pedagogice, inclusiv și managerul instituției, și, nu în ultimul rând, al psihologilor, consilierilor pentru educație, logopezilor. Conținutul și esența instruirii școlare se bazează pe formula „de a întreprinde și a efectua acțiuni de sine stătător și de a fi responsabil pentru toate acțiunile realizate atât în cadrul școlii, cât și în afara ei”. De asemenea, activitățile extrașcolare cu scop bine determinat plasează elevul în funcția de a-și recunoaște rolul său de cetățean în societate. Elevul-copilul este privit ca o valoare integră a unității de învățământ și a societății, iar conținutul acestora se reduce la ideea sau conceptul că: „orice inițiativă a elevului este o acțiune, iar orice acțiune este o realizare”. Sub aceeași formulă, atitudinea constructivă din partea statului și a întregii societăți tinde mereu spre obiectivul comun: de a dezvolta personalitatea elevului, a unității de învățământ si a societății.

Într-o epocă în care totul evoluează treptat și neîntrerupt, cu pași rapizi și cu schimbări permanente, educația este obiectivul principal în viața tuturor popoarelor cu societatea care îi reprezintă. Iar societatea acestora își obține rezultatele dorite, pline de succese în evoluție, în baza orientărilor fundamentate pe politicile educaționale autentice. Pentru o asemenea orientare John Dewey a menționat: „o şcoală ideală trebuie să reflecte o societate ideală”[1]. Sub această deviză este evident că țările dezvoltate din Vestul Europei, spre exemplu Norvegia, Olanda, Finlanda, Danemarca, Marea Britanie, Suedia, Germania, altele, realizează cu succes valoarea corelației dintre om-școală-societate, creând în același timp și condițiile reale de evoluție ale acestora. Cu același succes și rolul profesorului cu întregul conținut al activităților pedagogice redau imaginea pozitivă a unității de învățământ în societate. La fel și statul cu societatea respectivă determină factorii reali de dezvoltare a sistemului de învățământ, punând la dispoziția acestuia resursele financiare necesare. Iar politicile educaționale orientate către personalitatea elevului, cadrului didactic și a școlii multiplică în permanență posibilitățile și metodele alternative de educație și instruire, centrate pe rolul omului în societate.

Relația autentică dintre școală-elev-societate își poate menține echilibrul adecvat având la bază conexiunea democratică fundamentată pe respect, dreptate, echitate, omenie, înțelegere, reciprocitate, autonomie, responsabilitate. Pentru unitatea acestora, omul – elementul și acțiunea determinantă – este acel care definește scopul și obiectivul hotărâtor în dezvoltarea unei societăți. Deci, „orice acţiune elaborată de om trebuie privită ca o valoare și ca o investiţie atât pentru sine, cât și pentru întreaga societate”[2]. Astfel și cadrul didactic – pedagog, educator, manager, îndrumător și propagator cu responsabilități socio-umane – este omul care formează personalitatea copilului-elevului în cadrul instituției de învățământ. Prin personalitatea copilului-elevului se formează capitalul uman, resursă prioritară și factor de producție al oricărei societăți. Nivelul de dezvoltare al unei țări depinde în mare măsură cum este valorizată importanța capitalului uman în societate și cât se investește în dezvoltarea acestuia. Pentru a efectua o claritate în acest sens este necesar de a face diferențierile respective dintre noțiunea de „personalitate”, „identitate”, „capital uman”, „sistem de învățământ”, „societate”. În rezultat, având cunoștințele respective despre însemnătatea și valoarea fiecăruia, putem defini și rolul acestora într-un mediu social. Luând în vedere faptul că orice persoană este omul unei societăți cu obligații și drepturi egale, atunci și rolul acestuia este de a contribui în cadrul societății respective cu acțiunea și misiunea individuală, marcată de propria personalitate și identitate.

Vocația pedagogică exprimată prin sistemul de învățământ se caracterizează conform opiniei lui Rene Hubert din trei componente și anume: credința în valorile sociale și culturale, iubirea pedagogică și conștiința responsabilității[3]. Cu respect față de cele spuse, credem că anume prin conștiința de responsabilitate pentru valorile sociale conturate cu dragostea pedagogică, sistemul de instruire și educație își creează conținuturile și politicile în raport cu fenomenele de a corespunde necesităților sociale și idealurilor generate de acestea. Necesitățile sociale în directă corelație cu necesitățile ființei umane sunt prezente în toate acțiunile ce se remodelează în timp, dar și în raport cu transformările evolutive ale naturii și de existență a omenirii în cadrul acesteia. Ansamblul transformărilor, cu legile respective din orice perioadă a vieții umane, într-un fel sau altul se regăsesc în acțiunea de a dezvolta și schimba omul în contextul social cu un conținut intelectual cât mai performant. Această performanță a omului în contextul evolutiv al intelectului uman vine cultivată anume prin intermediul instituției de învățământ, recunoscută ca cel mai eficient, sigur și nobil centru cultural al oricărei societăți. Societatea, având la bază sistemul organizat pe relațiile dintre oameni cu obiective și idealuri pentru toate domeniile de activitate publică, pune în valoare și promovează în mod prioritar anume acțiunea capitalului uman care este principalul element în investițiile de capital, principalul factor în relațiile de producție și principala forță productivă a societății. Noțiunea de capital uman, considerată ca forță productivă a societății, poate fi definită cu același înțeles și în aceeași măsură cu noțiunea de capital educațional, de capital de cunoștințe, de capital de cultură și educație. Pentru existența acestora, cu urmări pozitive în dezvoltare, este extrem de importantă noțiunea sau funcția „investiției”. Rolul investițiilor în factorul uman/ capitalul uman și în sistemul de învățământ este sarcina și obligația esențială a unei țări cu societatea în cauză. Conținutul și cantitatea investițiilor efectuate într-un sistem național de instruire contează foarte mult atât în dezvoltarea propriu zisă al acestuia, cât și în dezvoltarea tuturor domeniilor de activitate ale economiei naționale.

În epoca contemporană școala sau unitatea de învățământ este elementul de bază care reflectă dezvoltarea unei societăţi bazată pe cunoştinţe, transparenţă, eficienţă, calitate, echitate. Efectele procesului de instruire determină în totalitate succesele de dezvoltare ale unei țări la nivel național și mondial. Prin componentul sistemului de învățământ o țară își reprezintă imaginea integrală la capitolul „dezvoltarea umană” prin care se reliefează în mod direct nivelul de trai, de cultură și de dezvoltare a omului, a societății și a economiei naționale.  Toate, la rândul lor, sunt produsul de dezvoltare al unei societăți prin care un popor își actualizează rolul și importanța. Sistemul de învățământ, cu domeniul său de activitate, este acela care stimulează și influențează creşterea economică şi socială din cadrul  ţării, creând în același timp condiţiile necesare de realizare și existență a individului în societate. În așa mod, societatea modernă impune rigori și condiții adecvate în implementarea celor mai bune soluţii de dezvoltare şi administrare a învăţământului de calitate. Însă pentru obținerea obiectivelor respective unitatea de învăţământ are nevoie de sprijinul respectiv și, totodată, să fie privită ca o instituţie publică de o importanţă promordială în cadrul ţării. Nivelul de dezvoltare al unei ţări este nemijlocit influenţat de nivelul de dezvoltare al sistemului de învăţământ. Ţările dezvoltate ale Occidentului au atins rezultatele și obiectivele dorite în acest scop datorită faptului că știu cum să investească în sistemul de învățământ, făcându-l competitiv în plan național și mondial. Iar principiul de bază al instruirii este orientat către stabilirea deciziilor prioritare necesare copilului, școlii, societății, astfel formând personalitatea și identitatea omului, și a capitalului uman respectiv. Însă unitatea de învățământ, fiind   investiția de bază a omului, a capitalului uman și a societății, produce efectele corespunzătoare în promovarea valorilor corelate cu identitatea națională a oricărui stat. Pe când statul, la rândul lui, fiind mereu prezent în viața școlii și a individului, își exprimă în așa mod atitudinea umană în calitate de organ administrativ al unei societăți, promovând cu demnitate acțiunile sistemului de învățământ –  elementul autentic al bunăstării și al prosperării. Ca urmare, sistemul de învățământ, cu funcția educativă și instructivă centrată pe dezvoltarea personalității omului, este contribuția majoră la formarea unei societăți autentice a cărui realitate și autoritate nu poate fi pusă la îndoială.

(Din monografia „Sistemul de învățământ – promotor al identității naționale”, autor Galina Martea, Editura Pontos, 2015).

_______________

1. John Dewey. The school and social progres. Chapter 1 in The School and Society. Chigago, University of Chigago, Press, 1907, page 19-44. Disponibil: http://www.brocku.ca/MeadProject/Dewey/Dewey_1907/Dewey_1907a.html
2. Galina Martea. Ființa umană și sistemul de valori. Studia Universitatis Moldaviae, seria: Ştiinţe Umanistice, secțiunea: Filosofie, USM, Chişinău, nr.10(70), 2013, pag. 75.
3. Rene Hubert. Personalitatea cadrului didactic. 1965. Disponibil: http://artico.md/index.php/suport-informational/pentru-cadre-didactice/521-personalitatea-cadrului-didactic

Foto. Galina Martea