Curentul International

Curentul International Magazine

Mătăniile

5 min read

Mătăniile

Autor: Lili Crăciun (Oradea)

 

Am avut și eu anii mei de credință dar niciodată n-am crezut atât de mult în Dumnezeu ca în perioada în care au stat la noi cele trei Măicuțe – foste călugărițe la Mănăstirea Vladimirești și care fusese închisă de comuniști – sau mai apoi, în verile calde în care-mi petreceam vacanța în căsuța lor de pe malul Buzăului, cumpărată după ce au scăpat de domiciliu forțat. Dacă Dumnezeu există și – prin tehnici și mijloace neștiute de oameni – stabilește cine este demn să-i răspândească cuvintele și regulile, cu Maicile sigur nu a dat greș când le-a ales. Nu ne-au obligat niciodată să credem, nu ne-au impus credința lor; ne ascultau îndoielile cu seriozitate și iubire, încercând să ni le risipească prin pilde și povețe.

Toate astea le-am înțeles mai târziu.

Mică fiind, înțelegeam cu mare greutate cum poate Dumnezeu, care locuia atât de departe, să vadă ce facem sau să audă ce spunem, mai cu seamă că-mi părea extrem de obositoare slujba lui. Să audă și să vadă ce fac atât de mulți oameni, mereu, zi de zi… Părea imposibil. Iar „prin atât de mulți oameni” mă limitam la cei din satul meu și din satele apropiate, de care mai știam, necunoscând cât de uriașă este planeta și la câți oameni trebuie să fie Dumnezeu atent în același moment.

Seara, înainte de culcare, recitam o rugăciune sau două. Cu intonație, ca pe o poezie. Așezați toți trei în genunchi, lângă paturi, ne rugam pentru sănătatea noastră, a părinților și bunicilor, precum și a tuturor oamenilor pe care cunoșteam. Maicile, cazate în camera de bună, erau despărțite de noi printr-un hol (sala mare sau tindă, cum îi spunea mama) în care, mai înainte de a le avea pe ele oaspete sau după ce au plecat, călca doar preotul la Paște și de Crăciun ori mama, când se ducea să aducă o pernă în plus, o plapumă sau făcea curat.

– Auzi, Dorel, îl înghionteam pe frate-miu – și el în genunchi lângă mine, tu crezi că Maicile aud când ne spunem rugăciunea?

– Șșșt! mă certa soră-mea.

– Da’ vreau să știu, dădeam în plâns. Se aude de aici până în camera lor cum spunem Tatăl nostru sau Înger îngerașul meu? Tu ești cea mai mare, zi-mi tu dacă ești așa deșteaptă, o trăgeam de mânecă.

– Bine, accepta ea doar ca să scape de gura mea, îți spun. Nu, măi, nu ne aud, e destul de mare sala și ușile la cele două camere sunt închise.

– Sigur, sigur?

– Da, sigur, nu ne aud. De ce?

– Mă gândeam și eu… filosofam cu mintea de copil. Auzi, dacă Maicile sunt atât de aproape de noi și tot nu aud când ne rugăm, Dumnezeu cum ne aude, dacă are casa sus în cer? Zi-mi! Nici nu mai vorbesc de faptul că are grija a sute de copii, care se culcă toți la ora asta – deci fac rugăciunea în același timp cu noi. Cum îi aude el pe toți, cum!?

– Spune și tu mai tare rugăciunea, să te audă măcar pe tine sau să te audă prima, se hlizea Dorel.

Se amuzau amândoi, râdeau de mine fiindcă știam să număr doar până la o sută și de aici certitudinea că există pe lume o sută de copii;  mă credeau o fetiță prostuță dar pentru mine era o problemă dramatică, nu-mi ardea de glumă.

Maica mea, sora tatei, îmi spunea că fiecare om are un înger păzitor însă tot nu eram lămurită; îngerii dădeau doar raportul, tot Dumnezeu trebuie să decidă soarta fiecărui om.  Și-apoi, tot maicile îmi povestiseră că Satana a fost mai întâi un înger, care s-a împotrivit lui Dumnezeu, a devenit rău și a fost alungat din rai. Dumnezeu nu putea să se schimbe, fiindcă era unul singur și el crease lumea, dar se putea întâmpla ca alți îngeri să ia exemplul Satanei și să devină răi, mincinoși. Nu puteam avea deplină încredere în îngerul meu, trebuia să-mi iau măsuri de precauție pentru ca să mă audă direct Domnul. Mă enervau și frații mei. Eu îi întrebam serios iar ei mă luau în râs. Nu voiam să fiu prima în ochii Domnului sau cel mai tare auzită, cum mă lua în batjocură Dorel, întrebam fiindcă îmi era teamă că nu mă aude Domnul și aveam să fiu pedepsită fără a fi vinovată. Se putea întâmpla. Bunica ne repeta în fiecare seară: „Hai, treceți la rugăciune! Repejor, sper că nu vreți să vă pedepsească bunul Dumnezeu că l-ați uitat.”

Dar cum i-aș fi putut dovedi lui Dumnezeu că-mi făcusem rugăciunea dacă, chiar în momentul în care o spuneam, el se uita la alți copii? Sau făcea baie. Sau era ațipit într-un fotoliu. Sau…

Era o nebuloasă în capul meu și cu alăturarea cuvintelor „bun” și „pedeapsă”. Cum putea fi „bunul Dumnezeu” dacă urma să ne pedepsească pentru orice mică abatere? Dincolo de nebuloasă, fără să existe o explicație rațională și logică la întrebarea care-mi bântuia mintea seara în timpul rugăciunii, îmi era frică de pedeapsa în sine.

Drept urmare, ca nu cumva să fiu pedepsită fără vină, spuneam rugăciunea țipând și-mi trânteam capul tare de dușumea, cu ochii închiși și rugându-mă în gând la cu totul altceva decât bolboroseam cu voce tare. „Doamne, sper că ai văzut că fac mătănii și ai auzit că spun Tatăl nostru, da?”

Poc poc, răsuna în cameră printre versurile rugăciunii. De durere nu îmi păsa. Zgomotul făcut de cap, la întâlnirea repetată cu podeaua din lemn, ajungea până la Măicuțe. Posibil și chicotelile fraților. Sau… mai degrabă, ele. Ușile celor două camere se auzeau trântindu-se, urechea percepea pași repezi apropiindu-se și un glas bând întreba lângă mine:

– Te-ai lovit de ceva, fetiță?

Nu-i răspundeam însă eram fericită. Dacă auzise Măicuța cum fac mătănii, sigur auzise și Dumnezeu.

Foto. Lili Crăciun 

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.