Amintiri dintr-ale popiei

Amintiri dintr-ale popiei

Autor: pr. Cătălin Lungu (Quebec)

Cu drag îmi amintesc de prima mea parohie unde mi-am făcut debutul în preoţie, cei drept, eram un copil la minte și la chip. Primii cinci ani din zorii preoției mele i-am petrecut  acolo. În această comunitate formată din două sate, așezate peste râul Trotuș, nu departe de poalele Oituzului, în zona geografică a Subcarpaţilor Răsariteni. Oamenii, erau frumoşi la chip, în mare parte erau mici și îndesați, plăieși de-a lui Ștefan căci erau vecini cu Borzeștii marelui Voevod. Biserica cu cimitirul erau în drumul ce unea cele doua sate. Satul dintre munți era locuit numai de români, celălalt sat de la șosea era locuit de români și de romi (țigani românizați), cam jumătate, jumătate. Romii (țiganii), oameni gospodari, în mare parte muncitori la Rafinăria Oneşti, printre ei erau foarte mulţi muzicanţi, care au cântat în formaţii sau tarafuri de muzică lăutărească ce au participat în perioada comunistă la diferite spectacole artistice din țară și străinătare (Franța, Belgia etc.) Îi iubeam pe toţi şi pe romi ca și pe români, fără diferenţă, de aceea nu am fost niciodată acuzat de discriminare.

Înaintea mea fusese un preot, care stătuse 24 de ani, dar la masă cu romii/ţiganii, nu s-a așezat niciodată. Nu pot uita în veci primul praznic pe care l-am avut la ei, la romi/ţigani. Când în față mi-a fost pusă o porţie de pastramă de oaie făcută frumos pe grătar. După ce am binecuvântat masa și le-am urat poftă bună, nu am apucat bine să iau câteva înghițituri și ridicând privirea către ei, toţi erau cu gurile căscate și cu privirile îndreptate către mine, popa lor, așezat în capul mesei. Un țigan mai îndrăzneț din celălalt capăt de masă îmi face un compliment frumos, dar îmi pune și o întrebare: ,,Saru’ mâna parințăli, popă ca matale n-am avut de 24 de ani de zile, daaa să ne fie cu iertare parințăli, că îndrăznim să vă-ntrebăm, nu cumva, matale eşti de-a nostru?” Evident că eram preotu’ lor. Din păcate, erau unii dintre ţigani mai vlăjgani care, fugeau de popă ca de dracu. Aveau urâtul obicei de a se ține cu mâna de organele genitale, când popa le ieșia în cale, o superstiție, cum că le-ar merge rău. Fără să-i jignesc, i-am dezvățat foarte repede. În una din zile pe când ieşeam de la un praznic, împreună cu bătrânul meu dascăl, în stația de autobuz, doi tineri, romi/ţigani  bineînțeles, stăteau cu mâna băgată adânc în buzunar, dar care se vedea destul de bine că se țineau cu mâna de… Mă apropii nițel de ei, îi iau prietenește de după cap şi le spun: ,,Ascultați-mă dragii mei, ce vă spune taica părințelu’, zilele acestea voi face o rugăciune, ca toată viața voastră să stați cu capu-n jos, voi de rușine, iar cele de jos ale voastre pe care le țineți în mână, de neputință”. Atât a fost, că nu a durat mai mult de-o săptămână și au aflat toți vlăjganii practicanţi. După această întâmplare, mă salutau respectoși ,,saru’ mâna parințăli”, cu amândouă mâini ridicate-n sus, de parcă zicea-i că le-am ieşit cu pușca-n cale. Bucuros de reușita mea, am sunat pe un fost coleg de facultate, care şi el avea țigani în parohie, dar mai mare ne-a fost distracția când el mi-a spus: ,,La tine frate a fost un caz mai fericit, că se ţineau cu mâna de… dar eu, ce să le mai spun la ţiganii mei, că atunci când popa le iesă-n cale, ei duc mâna la spate și se scarpină în c….r!?”.

Foto. pr. Cătălin Lungu