Ucraina, Rusia, Occidentul

Ucraina, Rusia, Occidentul

Autor: Alexandru Lăzescu

Ceea ce s-a întâmplat acum la graniţa Ucrainei ar trebui văzut ca un semnal transmis de la Moscova Kievului, Europei şi Americii şi ca un test al reacţiei acestora în contextul unui demers comun al Rusiei şi Chinei de dezagregare a actualei ordinii internaţionale; numai că acest ultim aspect nu pare să fie bine înţeles la Bucureşti.

Spaţiul public românesc, în general foarte puţin preocupat de evoluţiile pe plan internaţional, s-a inflamat totuşi brusc în legătură cu masivele exerciţii militare ruseşti de la graniţa cu Ucraina. La care se estimează că au participat în jur de 100 de mii de militari şi s-au desfăşurat sub directa supraveghere a lui Serghei Shoigu, ministrul rus al Apărării. Tot felul de voci au avansat în aceste zile diferite ipoteze catastrofice, precum aceea că în cazul unei invazii ruseşti NATO ar trimite şi trupe din România pentru apărarea Ucrainei. Alţii, din contra, s-au plâns de faptul că în acest context s-au alocat sume importante pentru achiziţii militare, deşi ţara are alte nevoi stringente în plină criză pandemică. Între timp a venit însă anunţul Moscovei că manevrele s-au încheiat şi trupele vor fi retrase din regiune aşa că lucrurile s-au liniştit brusc şi agenda mediatică a revenit, în bună măsură, la vechile teme interne.

Acest tip de reacţie s-ar putea încadra în ceea ce a primit numele de „macro-miopie”, adică tendinţa de a supraestima anumite evoluţii, evenimente, pe termen scurt, în timp ce este subestimat impactul pe termen lung. Conceptul a apărut în zona tehnologiei, dar poate fi extrapolat şi în geopolitică. De pildă, ideea că Rusia ar putea invada Ucraina, deşi nu putea fi exclusă cu desăvârşire, era extrem de puţin probabilă. De altfel, chiar şi în această situaţie ipotetică era practic exclusă o intervenţie directă a forţelor NATO în favoarea Kievului. Deci temerea că armata română ar fi putut fi implicată într-o confruntare armată era nejustificată. Dar asta nu înseamnă deloc că nu ar trebui să fim îngrijoraţi, pe termen mai lung, de mutaţiile geopolitice majore la care asistăm în prezent. Mutaţii care pun sub semnul întrebării arhitectura relaţiilor internaţionale pe plan mondial, inclusiv ecuaţia de securitate din Europa şi chiar supravieţuirea modelului democraţiei liberale. Or, despre aceste lucruri nu se discută aproape deloc la noi, majoritatea actorilor politici, comentatorilor din mass media şi chiar a experţilor se comportă ca şi când ar continua să fie valabil status quo-ul de la sfârşitul Războiului Rece sub semnul Pax Americana. Problema este că suntem în cu totul altă paradigmă geopolitică. Deşi mulţi evită să vorbească despre un Război Rece 2.0 pentru a descrie confruntarea dintre Statele Unite şi China, sau chiar o exclud cu totul ca posibilitate, într-un fel sau în altul suntem în mare măsură în acest stadiu, desigur foarte diferit ca abordare de confruntarea dintre americani şi sovietici din trecut, şi poate de aceea mai greu recognoscibil, pentru că miza finală este hegemonia globală.

Această stare de spirit de la noi, dar şi din alte părţi, temerea privind un posibil conflict armat în Ucraina, a fost alimentată de o serie de declaraţii belicoase ale Moscovei şi de reacţiile venite de la Washington, Bruxelles, Berlin sau Kiev. De pildă, un înalt oficial de la Kremlin, citat de Reuters, a avertizat că „o escalare a ostilităţilor va însemna începutul sfârşitului Ucrainei ca ţară”, în timp ce Dmitri Kiselyov, un adevărat port drapel al propagandei putiniste, a descris, într-un program TV, Ucraina drept „un stat nazist”, de unde şi obligaţia Rusiei de a pune lucrurile în ordine, printr-o operaţiune de „de-nazificare”, şi de protejare a etnicilor ruşi din Donbas. Nu e prima data când Moscova utilizează o astfel de retorică, am mai auzit-o în trecut. Un motiv suplimentar pentru care vedem astfel de atacuri acum este iritarea Kremlinului faţă de ultimele acţiunile luate de preşedintele ucrainian Vladimir Zelensky împotriva unor lideri ai opoziţiei pro-ruse, între care se află şi un prieten personal al lui Vladimir Putin, Viktor Medvedciuk. În afara de asta, Rusia este extrem de deranjată de blocarea alimentării cu apă a Crimeei care îi induce eforturi financiare suplimentare, în condiţiile în care noua provincie anexată a costat-o deja peste $23 de miliarde din 2014 încoace.

De partea cealaltă, Kievul a încercat să utilizeze tensiunile de la graniţă pentru a forţa sancţiuni occidentale dure la adresa Rusiei, între care şi excluderea acesteia din sistemul SWIFT de plăţi globale şi de a reitera încă o dată solicitarea de aderare la NATO. Fără mare succes. În fapt, în afară de declaraţii de sprijin pentru Ucraina şi avertismente adresate Moscovei nu s-a întâmplat mare lucru. Europenii au refuzat să ia în calcul noi sancţiuni împotriva Moscovei, gazoductul Nord Stream 2 merge mai departe, mai ales că Washingtonul a decis exact în această perioadă să renunţe la sancţiunile aplicate companiilor implicate în proiect, probabil pentru a nu-i irita pe germani, americanii au renunţat la trimiterea a două crucişătoare în Marea Neagră după o declaraţie a lui Serghei Shoigu şi au propus un summit Biden – Putin în această vară.

Cu alte cuvinte, Vladimir Putin are de ce să fie mulţumit. Pentru că în fond prin poziţionarea masivă de trupe la graniţa cu Ucraina Kremlinul a dorit să trimită

semnale şi să testeze reacţia Occidentului, mai ales a Casei Albe. Între altele şi să descurajeze acordarea unui eventual statut mai special Ucrainei în relaţia cu NATO, despre care se pare că s-a discutat recent la vârful organizaţiei. Este clar că Rusia nu a avut în vedere o invazie, ci a dorit să transmită semnale la Kiev în ceea ce priveşte liniile sale roşii, dar şi de a demonstra că în afară de livrări de arme şi declaraţii de sprijin, Ucraina nu se poate aştepta la mai mult din partea Occidentului. În fapt, în ansamblu ultimele exerciţii militare ruseşti au dorit toate să transmită semnale în Occident. De pildă Vostok-2018 s-a desfăşurat în comun cu trupe chinezeşti, iar la exerciţiile Zapad din acest an, din septembrie, vor fi prezente şi trupe din Belarus, manevrele desfăşurânduse într-un areal din apropierea ţărilor baltice.

Este însă adevărat că pentru noi chestiunea securităţii în arealul Mării Negre rămâne una importantă. Şi din păcate, avem destule motive de îngrijorare din acest punct de vedere. Comentând situaţia tensionată de la graniţa Ucrainei, generalul (r) Ben Hodges, fostul şef al trupelor americane din Europa, critica „reacţia ineficientă şi confuză” a Washingtonului pe care o considera „o manifestare a absenţei unei strategii coerente pentru regiunea extinsă a Mării Negre”. Iar lucrurile vor deveni între timp şi mai complicate pe fondul tensionării relaţiilor turco-americane în urma deciziei administraţiei Biden de a recunoaşte genocidul armean. Pentru că în ciuda unor relaţii de colaborare pe alte planuri cu Rusia, de la care a cumpărat, membru NATO fiind, rachete SS400, în acest caz Turcia a sprijinit Ucraina. Un exemplu al dificultăţilor de care te loveşti atunci când încerci să împaci, în cazul administraţiei Biden, principii, valori, cu o agendă geostrategică în care primează, de fapt ca întotdeauna în istorie, forţa militară, cea politică şi economică.

E foarte posibil ca în decizia de a pune presiune militară la adresa Ucrainei să fi jucat un rol şi factorii interni. Problemele economice, protestele în sprijinul lui Alexei Navalnîi, aflat în închisoare şi până recent şi în greva foamei, sunt factori iritanţi. Popularitatea partidului lui Putin, Rusia Unită, se pare că a scăzut sub 30 de procente. După cum e probabil ca în reacţia extrem de dură faţă de Navalnîi şi mişcarea sa să fi avut un rol şi resentimentele personale ale lui Putin faţă de acesta. Un clip video postat de Navalnîi în care era prezentat un adevărat palat de un miliard de dolari care i-ar aparţine lui Putin, vizionat de 116 milioane de ori, trebuie să-l fi deranjat serios pe liderul de la Kremlin. Însă un sondaj al Institutului Levada, considerat credibil în Occident, citat de Wall Street Journal, releva că Vladimir Putin se bucură încă totuşi de 60 de procente percepţie pozitivă, în timp ce percepţia negativă a lui Navalnîi a crescut în ultimul timp cu câteva procente. Un posibil motiv fiind acela că el este prezentat drept parte a unui scenariu prin care Occidentul vrea să destabilizeze Rusia. Este şi motivul pentru care în discursul său despre Starea Uniunii, Putin a vorbit despre „liniile roşii” peste care Vestul nu trebuie să treacă dacă nu vrea să se confrunte cu ceea ce el a numit un răspuns extrem de dur, asimetric, din partea Moscovei.

Pentru Rusia, dar şi pentru China chestiunea aşa numitelor „revoluţii colorate” prin care Occidentul ar dori să producă haos intern este de primă prioritate. La întâlnirea lui Serghei Lavrov în China, care a avut loc imediat după cea sino-americană de la Anchorage, se enunţau două obiective majore pentru atingerea cărora cele două ţări vor conlucra strâns: contracararea „revoluţiile colorate”, pe care le descriu drept agresiuni, un amestec occidental în afacerile lor interne, şi erodarea dolarului şi a dominaţiei americane asupra sistemului financiar global. În altele, dar nu numai din acest motiv, pentru a se proteja de sancţiunile financiare la adresa lor la care Occidentul, mai ales Statele Unite, recurg tot mai des.

În acest punct se poate înţelege de ce, în acord cu discuţia despre macro-miopie, ar trebui să fim mai îngrijoraţi pe termen mediu şi lung de semnalele pe care le dau astfel de înţelegeri în contextul unei dinamici a evoluţiilor geopolitice defavorabilă unui Occident răvăşit de bătălii ideologice, care se autoflagelează permanent, obsedat de proiecte megalomanice ca aceste Green Deal-uri care îl afectează negativ în plan economic. În deplin contrast, de partea cealaltă, China cultivă în interior un discurs care scoate în evidenţă un destin naţional unic, de superioritate în raport cu toate celelalte popoare. Este un avantaj considerabil atunci când de partea cealaltă discursul dominant este unul în care se trimit în derizoriu valori fundamentale care au marcat civilizaţia occidentală. În acest context ne putem întreba ce se va întâmpla dacă, în viitor, Moscova şi Beijingul, încrezătoare, poate exagerat, în declinul ireversibil al Occidentului, şi-ar corela două atacuri simultane asupra ţărilor baltice şi asupra Taiwanului. Iată tipul de provocări cu care ne-am putea confrunta la un moment dat şi care ar modifica fundamental actuala configuraţie geopolitică a lumii.

Foto. Alexandru Lăzescu